Vinerea asta aflăm de ce fetele cu autism sunt adesea diagnosticate greșit, cum pot fi integrați la școală copiii întorși din diaspora și cum ajung băieții, prin meme și clipuri despre bani, pe site-uri care banalizează ura față de fete. Totodată, învățăm cum să observăm frica de respingere la copii, cum facem dictarea mai eficientă, iar Marian Răducu, actor la Radio Itsy Bitsy, ne spune ce a învățat din rolul său de învățător la sat. La Mentorul Săptămânii, Alexandra Balițchi, bonă de lux, acreditată la Paris, ne învață despre limite sănătoase vs. atașament toxic și de ce nu le spune niciodată copiilor „te iubesc”, oricât de mult i-ar păsa de ei.
Și mai avem! 🙂
Noutăți din Prima Bancă
📙Fetele învață să-și ascundă autismul. Asta le întârzie ani buni diagnosticul
Gina Rippon, profesoară emerită la Universitatea Aston (Marea Britanie), a condus cercetări care arată că autismul se manifestă diferit la fete și femei față de băieți. Acestea folosesc adesea strategii de „camuflaj” social, ceea ce face simptomele mai greu de observat și duce la întârzieri sau erori de diagnostic – fiind confundate, de exemplu, cu anxietatea socială sau tulburările de alimentație. Sunt necesare criterii de diagnostic adaptate, care să reflecte modul specific în care se exprimă autismul la fete: camuflarea dificultăților sociale, sensibilitatea la respingere, interesul pentru relații și mimarea comportamentelor acceptate. Astfel s-ar completa profilul actual, bazat mai ales pe manifestările tipice la băieți.
📙Ghid pentru școlile din România: cum sprijinim copiii reveniți din diaspora
7 mii de copii români se întorc anual din diaspora, dar sistemul nu e mereu pregătit pentru nevoile lor. Un proiect internațional coordonat de cercetători din Germania, Spania și România – prin Universitatea din București și Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava – oferă soluții concrete pentru integrarea educațională și lingvistică a copiilor și tinerilor care se întorc în țară, mai ales din Spania. Problemele de limbă și diferențele culturale afectează integrarea în școală și pot genera excluziune, bullying, dar și tulburări emoționale.
Ce propun autorii studiului:
– Programe speciale pentru citit și scris în limba română, adaptate celor reveniți;
– Cursuri opționale de spaniolă pentru menținerea limbii învățate în diaspora;
– Certificarea oficială a bilingvismului, cu impact real în educație și carieră;
– Formarea profesorilor pentru a lucra eficient cu elevii bilingvi;
– Activități extracurriculare și consiliere pentru combaterea izolării și a excluderii sociale.
Poți citi ghidul integral aici.
Uneori, părinții rămân la muncă, în străinătate, și doar copiii se întorc. Pe site-ul copiisinguriacasa.ro există resurse utile pentru părinți, pentru copiii rămași în grija altor persoane și pentru specialiștii care lucrează cu ei. De la servicii de suport psihologic, educațional și social la consiliere prin Help-Line și platformă online, de la sprijin pentru aplicarea legislației și intervenții locale la campanii de informare privind efectele migrației părinților – totul e acolo.
📙Prea mult timp pe ecrane strică relația dintre copii și părinți
Cercetători de la Universitatea Deakin din Australia au analizat 51 de studii internaționale, cu date de la peste 83.000 de părinți, și au ajuns la o concluzie clară: copiii între 4 și 6 ani care petrec mult timp în fața ecranelor au mai multe probleme de comportament și se apropie mai greu de părinți. Dar contează și ce fac copiii pe ecrane și cu cine: dacă învață alături de părinți, efectele negative sunt mai mici. Autorii spun că nu e vorba doar de „cât” stau copiii pe ecrane, ci și „cum” și „cu cine”. Impactul nedorit se reduce atunci când copiii folosesc tehnologia alături de părinți, în scopuri educaționale. Specialiștii avertizează că simpla limitare a timpului de ecran nu este suficientă. E nevoie de o abordare mai nuanțată, care să țină cont de relațiile și emoțiile copiilor.
Cutia cu Idei
📙Cum faci diferența ca învățător la sat: bețișoare, povești și răbdare
Marian Răducu este învățător la Școala Gimnazială nr. 1 din comuna Frumușani, în Călărași, la aproximativ 15 kilometri de București. A făcut parte din programul Teach for Romania, unde și-a rafinat abordarea educațională prin leadership și pedagogie adaptată mediilor vulnerabile. Cu studii și în psihodramă, Marian predă la sat și joacă, zi de zi, roluri multiple: învățător, animator la Radio Itsy Bitsy FM și o prezență echilibrată în viețile copiilor care au nevoie să vadă că și un bărbat poate fi calm, empatic și atent. Marian crede că educația se schimbă atunci când construiești cu răbdare, creativitate și curaj. Iată cum arată o zi din viața unui învățător care predă la sat – și ce soluții găsește pentru a transforma provocările în oportunități reale de învățare.
1. Lucrurile nu se schimbă când la catedră e „domnul învățător”. „Pe mine mă duce cu gândul la poveștile din copilărie ale autorilor români, Creangă, Sadoveanu, atunci când învățătorii erau aproape mereu bărbați, figuri respectate în sat, cei care formau generații întregi. Și mă face să simt că port mai departe o tradiție veche, într-o formă modernă, adaptată timpurilor de azi. În cazul meu, se întâmplă să am o clasă în care două treimi sunt băieți. Și mă bucur să le pot oferi, prin mine, un model de răbdare și de echilibru între fermitate și empatie.”
2. Cea mai mare provocare: decalajele dintre copii. „Unii au sprijin de acasă, alții nu – iar acest lucru creează diferențe. Primii pași sănătoși au fost să înțeleg dinamica lucrurilor, să-mi înțeleg și gestionez frustrările, să-mi adaptez metodele de predare, lucrând diferențiat, să le ofer elevilor cât mai multe experiențe de învățare prin joc și cooperare.”
3. Lecțiile sunt mai faine când sunt interactive. „Transform fiecare lecție într-o experiență. Pentru matematică folosim bețișoare, pietricele, boabe de porumb. Pentru română, creăm povești împreună sau dramatizăm texte. Activitățile în aer liber și lucrul în echipă fac lecțiile mai captivante.”
4. Ce resurse lipsesc în școlile rurale și cum se descurcă fără ele. „Momentan îmi lipsesc resursele materiale pentru a le oferi copiilor experiența de a citi și lucra împreună pe aceeași carte, la limba română, de exemplu. În ultimul an, școala în care lucrez eu a primit aparatură. Avem proiector, tablă interactivă și chiar și imprimantă în clasă și le folosim la majoritatea orelor.”
5. Implicarea părinților, pas cu pas. „Comunicarea constantă e cheia! Avem întâlniri individuale – învățătorul, copilul și părintele – în care analizăm nevoile educaționale, stabilim obiective și urmărim evoluția. Unele întâlniri le ținem acasă, în mediul în care copilul își face temele, ca să înțelegem împreună cum putem sprijini mai bine copilul.”
6. Ce îl motivează și ce le spune celor care vor să predea la sat. „Mă motivează copiii! Faptul că pot face o diferență reală în viața lor mă face să merg mai departe, indiferent de obstacole. Sfatul meu pentru alți învățători este să privească dincolo de provocări – să vadă potențialul, impactul pozitiv pe care îl pot avea asupra fiecărui copil.”
📙Povești și inspirație de la profesorii de la sate
Aici îi descoperi pe cei 7 profesori premiați pentru excelența din școlile de la sat, recunoscută de Teach for Romania la Gala Profesorul Anului din mediul rural, ediția 2025. Iar aici poți citi câteva mărturii și gânduri ale unor dascăli care predau în mediul rural. La acest link găsești și materiale educaționale despre traiul rural.
Îți las și un cont de Instagram pentru și mai multă inspirație. Karen Barley este directoare și specialistă în educația timpurie la o școală rurală din Anglia, cu 20 de ani de experiență. Pe @earlyyearsheadteacher oferă idei de activități pentru copiii din mediul rural.
📙Are ureche muzicală? Acum poți afla fără note și partituri
Poate e talentat la muzică, dar n-are chef să cânte când i-o ceri. Un nou tip de chestionar (îl găsești la finalul studiului) dezvoltat de cercetători de la Institutul Max Planck din Frankfurt, îți spune cât de muzical e un copil de 3 până la 10 ani – fără să-i pui vreo partitură în față. Publicat în PLOS ONE, instrumentul a fost testat de peste 800 de adulți care lucrează cu copii și e disponibil gratuit, în germană și engleză. Chestionarul analizează patru aspecte: entuziasmul față de muzică, motivația, percepția sunetelor și capacitatea de a produce muzică. Educatorii îl pot folosi pentru a descoperi talente, a urmări cum evoluează copiii și a adapta lecțiile muzicale în funcție de fiecare.
Știai că?
📙Băieții pot ajunge pe site-uri misogine doar căutând clipuri despre jocuri sau bani. Poate fi greu să-ți dai seama ce urmărește copilul tău online, mai ales dacă petrece ore întregi cu căștile în urechi și telefonul în mână. Pentru unii părinți, cuvinte ca „red pill” sau „sigma male” sună ca niște glume sau meme fără sens. Dar în spatele lor se ascund mesaje serioase, uneori periculoase. Un articol publicat în The Conversation explică ce este „manosfera” și cum pot fi influențați copiii de conținut online care pare inofensiv, dar transmite mesaje toxice despre femei și despre ce înseamnă să fii bărbat. Iată câteva expresii folosite frecvent în acest mediu și ce înseamnă ele:
– Red pill / Blue pill / Black pill – „Trezirea” la realitate: feminismul e văzut ca dușmanul bărbaților.
– Sigma / Alpha / Beta / Omega / Gamma / Sub-5 – Etichete pentru tipuri de bărbați, în funcție de „statut” și atractivitate.
– AMOG – „Alpha Male of the Group”, cel care domină social.
– Soyboy / White Knight – Jigniri pentru bărbații considerați slabi sau prea respectuoși cu femeile.
– AWALT / Femoid / Becky – Termeni care desconsideră sau dezumanizează femeile.
– Looksmaxxing – Încercarea obsesivă de a-ți schimba fizicul pentru a deveni „valoros” sexual.
📙Frica de respingere le schimbă copiilor felul în care se poartă în grupul de prieteni. Un studiu făcut în SUA, la Universitatea din Georgia, arată că teama de a fi respins de colegi îi face pe copii să se poarte diferit în grup. Cercetarea a inclus peste 350 de elevi de clasa a IV-a și a V-a. Copiii care se simt anxioși când vine vorba de respingere tind să fie mai cuminți, să învețe mai mult și să evite problemele. În schimb, cei care se așteaptă să fie dați la o parte nu se mai străduiesc să se integreze și nu urmează regulile grupului.
Iată la ce să fie atenți părinții și profesorii pentru a observa dacă un copil se teme de respingere:
– Devine retras, anxios sau reacționează cu furie în situații sociale.
– Se conformează excesiv sau, din contră, refuză să urmeze regulile.
– Își pierde încrederea în sine când e vorba de colegi sau prieteni.
– Pare preocupat de „a fi ales” sau „a fi acceptat” în grupuri.
– Nu vorbește despre relațiile cu ceilalți sau evită discuțiile despre ele.
Pe scurt: soluția nu e să-i forțăm să „se integreze”, ci să-i ajutăm să se simtă în siguranță în relațiile lor și să aibă încredere că nu trebuie să fie altcineva ca să fie acceptați.
📙Nu e suficient ca elevii să scrie ce aud. Cum să nu mai ia notițe „după dictare”. Îmi amintesc cum, la școală, încercam să țin pasul, în scris, cu debitul verbal al profei de română, în timp ce degetul apăsat pe stilou îmi pulsa de durere. Să mai și înțeleg ce notam? Păi nu mai aveam timp. Pun pariu că și copilul tău s-a întors măcar o dată de la școală, trântind caietul pe masă: „Scriu tot ce zice profu’, dar nu înțeleg nimic!”. Și are dreptate. Pentru mulți elevi, luatul de notițe e o cursă contra cronometru în care se pierd ideile importante. Nu știu ce să aleagă, ce să rețină și ce rost are tot ce scriu. Cu puțin sprijin din partea adulților, situația se poate schimba. Uite 6 lucruri simple pe care le pot face părinții și profesorii pentru a-i ajuta:
- Să încurajeze notarea ideilor importante, nu a tot ce aud – esențialul, nu detalii fără sens.
- Să-i pună să explice cu voce tare ce au înțeles – dacă pot reformula, înseamnă că au înțeles.
- Să-i ajute să lege lecția de ce știu deja – „cu ce seamănă asta?”, „unde ai mai văzut ceva similar?”.
- Să propună întrebări deschise – „Ce idee se repetă aici?”, „Ce ți se pare neclar?”.
- Să facă loc pentru desen și culoare în caiet – scheme, coduri, săgeți, orice îi ajută să organizeze vizual.
- Să revadă împreună notițele, după ce au trecut câteva zile, și să adauge explicații, exemple sau întrebări dacă încă nu e totul clar.
Mentorul săptămânii
Alexandra Balițchi/ Foto: Arhiva personală/ Foto: Arhiva personală
Alexandra Balițchi este româncă, are origini tătare, poloneze și rusești și trăiește la Paris de aproape două decenii. Aici, lucrează ca bonă specializată în îngrijirea copiilor, din primii ani de viață și până când ajung în clasa I. Și-a validat experiența în fața unui juriu al Ministerului Educației din Franța. Am vorbit cu Alexandra despre ce înseamnă, cu adevărat, să fii bonă: prezentă, implicată, atentă la nevoile copilului, dar și la dinamica familiei. Dincolo de orele plătite, contracte și reguli, relația care se construiește e una profundă, care cere respect, empatie și limite clare – atât pentru copil, cât și pentru adult.
– Alexandra, din vasta ta experiență, este în regulă ca o bonă să ofere sfaturi părinților?
Da, o bonă bine pregătită ar trebui să vină cu sugestii. Asta face diferența între cineva care doar își îndeplinește sarcinile și cineva cu adevărat implicat. Părinții, mai ales la primul copil, nu au întotdeauna experiență practică, chiar dacă au mai fost în preajma altor copii.
E important ca sugestiile să pornească de la observații, nu de la judecăți. Și când apar comportamente ca mușcatul – frecvente la copiii mici care nu vorbesc încă – e bine ca bona să intervină, dar cu blândețe și în prezența părintelui.
Copiii nu sunt agresivi în mod conștient, ci doar își exprimă disconfortul cum pot. Un adult informat poate spune: „Știu că ești supărat, dar mușcatul nu e o soluție. Poți spune, în schimb: nu-mi place, vreau să stau singur”. Așa învață și copilul, și părintele, care poate nu are exercițiul de a vorbi în felul acesta.
– Cum reușești să te apropii de copil? Ce trucuri funcționează?
Sunt foarte blândă și implic copilul în activități. Fac lucruri care, de regulă, nu se mai fac după vârsta de trei ani, nici măcar în grădinițe – activități creative, zilnice. De exemplu, luăm o lingură de lemn și facem o păpușă: îi lipim păr, îi punem brațe din hârtie creponată, îi facem o față. Nu e sustenabil să faci zilnic astfel de activități, pentru că necesită multă energie, dar în perioada de început, fac asta în fiecare zi. Copilul devine curios și așteaptă cu nerăbdare ce urmează.
– Ce faci când sunt mai mulți frați? Cum gestionezi conflictele sau cum le acorzi atenție în mod echilibrat?
– Într-o situație de conflict între frați, primul pas este să iei în brațe copilul rănit. Chiar dacă poate părea că intri într-un tipar de „mămică blândă” care nu ceartă niciodată, e important să validezi emoția copilului și suferința lui. Îi spui: „Îmi pare rău că fratele tău te-a mușcat”. Apoi te apropii de celălalt copil și îl implici fără să-l cerți direct, pentru că și el e, de fapt, afectat de ce s-a întâmplat.
Dacă refuză să vină, merg cu copilul rănit în brațe spre el și îi spun: „Uite, fratele tău e trist. Poți să-i spui că îți pare rău? Poate ați vrut amândoi aceeași minge și nu ați știut cum să rezolvați. Hai să găsim o soluție împreună.” Îi încurajez să-și ceară scuze, apoi îi iau pe amândoi în brațe. Nu mă concentrez pe pedeapsă, ci pe reconectare.
Când copilul care a mușcat s-a liniștit, revin la el și îi arăt ce s-a întâmplat: „Uite, vezi semnul de pe mâna fratelui tău? Ți-l mai amintești pe al tău, când ai fost mușcat? Știi cât a durut”. Nu fac asta în mijlocul crizei, pentru că știu că atunci nu mă aude. Spune „da, da” doar ca să scape de situație, nu pentru că înțelege. Atunci e un zid între noi. Vorbesc cu el când e calm, nu când e copleșit.
5 sfaturi (care chiar funcționează) pentru părinți și bonele lor de la Alexandra Balițchi:
- Nu spune „te iubesc” copilului dacă nu ești parte din familie
Eu nu le spun niciodată copiilor „te iubesc”. Cred că iubirea e ceva ce copilul trebuie să simtă în familie. Le fac complimente: „Ai părul frumos”, „Îmi place cum râzi”, „Mă bucur că te văd”. Dar nu le spun „te iubesc” pentru că nu sunt mama lor. E foarte greu să nu te atașezi, dar întotdeauna am în minte un lucru esențial: eu pot ieși oricând din relația cu copilul, el nu poate. Asta face ca totul să fie profund nedrept pentru el. Eu sunt adultul, pot decide să plec, dar copilul nu are niciun control asupra acestei despărțiri.
- Copilul nu trebuie niciodată pedepsit fizic când greșește
Întotdeauna spun clar că eu nu pedepsesc fizic și nu folosesc metode care umilesc copilul. Încerc să ofer alternative – le spun că pot să am autoritate fără să apelez la frică sau umilire. De exemplu, pot să confisc simbolic ursulețul sau suzeta pentru câteva minute. Pentru un copil de doi-trei ani, acel obiect e cel mai important lucru din lume. Dar și atunci o fac cu grijă și explicând. Autoritatea nu înseamnă duritate. Autoritatea mea vine din relație, nu din frică.
- Evită ecranele și oferă alternative reale
Pun muzică de pe YouTube, dar cu ecranul telefonului cu fața în jos. Dacă un copil a vrut să pună mâna pe telefon, l-am oprit ușor, am închis aplicația, am băgat telefonul în buzunar și am continuat activitatea. Fără explicații, fără negocieri, fără predici – pur și simplu, cu fermitate calmă. În general, tranșez problema de la prima soliciare. Le explic că la „școala de bone” mi s-a spus foarte clar: o bonă bună nu oferă ecrane, nu dă bomboane și nu dă înghețată. De ce zero ecrane? Pentru că ziua este lungă și copiii trebuie să învețe să se plictisească. E normal să nu aibă tot timpul ceva de făcut. Le propun activități, dar dacă nu aleg una imediat, le spun să caute ei idei. Timpul mort nu e o tragedie, ci o oportunitate pentru ei să-și folosească imaginația. Nu e normal să le ocupăm fiecare secundă, să le „umplem golurile” cu distrageri.
- Când un copil refuză să facă un lucru, ajută-l
Am un truc pentru a-i face pe copii să colaboreze: le povestesc din viața mea. Le spun ce am făcut ieri, cum am mers la teatru sau la restaurant, ce am pățit cu bicicleta, cum am făcut pană în drum spre ei. Le povestesc cum am împins bicicleta, cum am căutat un service, cum m-a ajutat cineva. Sunt curioși, întreabă, se implică, uită de nemulțumiri. Îi atragi în lumea ta, le oferi ceva din tine.
- Dacă e într-o dispoziție mai puțin bună, împărțiți sarcina
Îi spun: „Facem jumătate acum, apoi luăm o pauză, apoi revenim”. Punem o alarmă – la cuptor, la telefon – și transformăm totul într-un ritm, o structură. Le recunosc efortul: „Știu că e greu. Nici mie nu-mi place să muncesc mereu”. Dar le ofer și suport. Contează mult cum formulezi lucrurile. Acolo e diferența dintre cooperare și rezistență.
Citește integral interviul aici.
Autor : Adriana Moscu
Managing-editor: Florinela Iosip
Comunitatea Vocativ
Ai idei, resurse de învățare ori întrebări pentru Comunitatea Vocativ despre cum îi poți ajuta pe cei mici? Sau poate vrei să ne trimiți o fotografie ori un scurt eseu cu gândurile tale despre tot ce ține de universul educației sau despre cum am putea îmbunătăți pentru tine experiența VOCATIV? Trimite-ne un mail la vocativ@eduforum.ro.
📝 Opinia ta ne ajută să creștem!
Te invităm să răspunzi la câteva întrebări rapide care ne vor ajuta să înțelegem mai bine ce te interesează. Sondajul durează mai puțin de 2 minute, iar opiniile tale contează enorm pentru noi!