Abonează-te la primul newsletter educațional din România. Abonează-te
Abonează-te la primul newsletter de educație din România. Abonează-te!

Ce-ți mai rămâne pentru proprii copii, când ai dat totul la școală? Mărturia unei profesoare de la sat și mama a doi copii

de admin
Foto: Arhiva personală Andreea Maria Țăranu

Andreea Maria Țăranu este profesoară de engleză la Liceul „Mihail Sadoveanu” din comuna Borca, județul Neamț. Predă atât la ciclul primar, cât și la gimnaziu și liceu. Asta înseamnă pentru ea că, în fiecare zi, trebuie să facă saltul de la copii de clasa I la adolescenți de clasa a XI-a. Este și mama a doi copii, care învață la aceeași școală: un băiat în clasa a V-a și o fetiță în clasa I.

Ne-a trimis textul de mai jos pe fondul unei perioade tulburi pentru educația din România: cu un nou ministru demis, de data asta după doar două luni, odată cu adoptarea moțiunii de cenzură.

Dar editorialul ei nu este despre asta. Este despre ce înseamnă să fii profesoară într-o școală de la țară, cu o comunitate vulnerabilă, în care unii copii vin la ore fără pix și fără „pachețelul cu mâncare”.  Despre cum, în aceeași clasă, predai unui copil rom dintr-o familie săracă cu ADHD, dar și unei fetițe cu autism aflate în plasament. 

Despre cum, după o astfel de zi, te întorci acasă stoarsă de energie și abia atunci începe a doua tură: cea de mamă. Și despre vina care nu te lasă să dormi pentru că, după ce ai dat tot ce ai avut altor copii toată ziua, pentru ai tăi nu mai ai destulă răbdare și înțelegere. Nu mai ești acolo, lângă ei, cu toată ființa ta, așa cum ți-ai dori.

Andreea s-a vulnerabilizat scriind acest text și ne-a încredințat mărturia ei sinceră, fără filtru, cu oboseala, nemulțumirile, dar și micile ei bucurii la vedere. 

O publicăm ca atare, pentru că ne-am dat seama că este, de fapt, povestea multor altor profesoare și mame din România. Poate și a unora dintre voi.

*****

Am intrat în învățământ în 2008, înaintea erei noastre, zic eu, pe timpul când profesorul era cineva, ori poate era doar impresia debutantului. De atunci profesez în aceeași școală, am văzut-o crescând și am crescut odată cu ea.

În tot acest timp am întâlnit fel și fel de situații, dar nimic până acum nu m-a făcut nici măcar să mă gândesc să renunț… până acum.

Vremurile acestea au venit la pachet cu foarte multe provocări pentru mine, ca profesor în mediul rural. Comunitatea este una vulnerabilă, iar elevii mei provin din medii foarte diferite. De aceea, activitatea la clasă nu e chiar cum aș dori, cum m-aș aștepta — de cele mai multe ori, nu reușesc să lucrez omogen, cum spun eu.

Fiecare copil e unic prin bagajul pe care îl poartă din familie și din mediu, dar atunci când bagajul real din ghiozdan lipsește (de la pachețel și până la caiete ori creioane), deja rolul meu de profesor e umbrit de cel de mamă, de om, de cetățean revoltat că sărăcia este încă vie și apasă zi de zi pe umerii mici ai unor copii.

Nu mă plâng. Duc povara cu demnitate: am grijă ca în rucsacul meu să port mereu un pix, un creion, o foaie, un caiet în plus, am diferite bomboane, batoane de ciocolată… am șervețele și șosete… am… am spus destul și doare.

Cezar e un copil de etnie romă, e incredibil de isteț și, mai nou, muncitor. E în clasa a III-a. Familia nu-l susține, nu-i insuflă drag de școală, de ordine, de a avea grijă de lucrurile pe care le are în posesie; probabil suferă și de o formă de ADHD. Nu are niciodată cu ce să scrie.

La clasa asta eu merg pregătită sufletește și material, spun un ‘Doamne-ajută!’ când intru pentru că tot aici este și Carina, o fetiță bolnavă cu autism aflată în plasament. Nu mă plâng că e greu, știu că le pot duce pe toate, dar asta nu mă împiedică să mă întreb permanent ‘De ce?’.

Aici eu trebuie să predau engleza, limbă internațională pe care mulți copii o vorbesc ca pe o limbă nativă, materie de studiu și de meditații, curs Cambridge împărțit pe niveluri de performanță, la care copiii din medii bune excelează. Mă sugrumă un oftat.

O oră la această clasă cu copii din lumi atât de diferite e o provocare enormă. Simt că materia mea este schingiuită, ruptă în bucățele. Așteptările mele sunt ucise din fașă. Aici nu mai contează performanța, contează progresul minim, care de cele mai multe ori, pentru mine, e ca și cum aș câștiga un trofeu.

De aici merg la clasele de liceu, fac un salt uriaș, îmi dau un refresh, un reset, ce o fi, și mă prezint la a X-a de mate-info ori a XI-a de filo… Aici recompensa mea e mare: am cu cine conversa în limba engleză pe teme interesante, pot da ca temă eseuri filozofice pe care elevii mei dragi le prezintă ca niște oratori buni ce sunt. Aici mă odihnesc… dar orele la liceu sunt doar 6 pe săptămână. Majoritatea sunt la primar, adică 10 ore, și încă 4 la gimnaziu, care sunt și cele mai grele.

VI-VIII = JUNGLĂ! Aș spune că sunt provocante orele aici, dar de fapt sunt enervante, frustrante. Schimbările prin care trec acești copii se manifestă atât de zgomotos și îi fac atât de visători și dezinteresați, încât orele cu ei sunt o luptă permanentă. Și să nu credeți că la liceu nu mai sunt vulnerabili — ba mai tare, aș spune.

La liceu se apropie momentul adevărului, când în familie, dar și la nivel personal, se decide dacă elevul să meargă sau nu mai departe cu studiile, ori de cele mai multe ori, acest lucru este imposibil. La gimnaziu, momentul acesta e marcat de examenul de Evaluare Națională care este greu și pe care mulți nu îl trec.

Sunt și dirigintă la clasa a VIII-a și văd tot mai mult dezinteres, dar oare el nu provine din dezamăgirea că societatea noastră e una în declin? Copiii noștri nu mai vor să învețe pentru că nu cred că mai are rost…

După o astfel de zi la școală, mă întorc acasă, însoțită de copiii mei, care învață tot aici. Băiatul meu e în clasa a V-a, fata în clasa I. Am luat decizia de a-i transfera aici din motive organizatorice, plecăm, venim împreună, îi am aproape, deși tot mai des, dacă nu zilnic, simt că îi neglijez. Când ajung acasă, dezbrac haina profesorului și o îmbrac pe cea de mamă și gospodină. Îmi place haina aceasta, e făcută dintr-un material mai fin ca mătasea, e împodobită din belșug cu nestemate sufletești, îmi vine perfect pentru că e croită pe măsura mea.

Copiii mei sunt totul și aș face totul pentru ei. Încerc zilnic să le insuflu valori bune, să-i învăț lucruri folositoare și să-i țin cât mai departe de ecrane, o altă luptă grea… Dar cel mai greu e când vine momentul temelor și al învățării și ei au nevoie de ajutor… ceva din mine nu vrea să facă asta, detest s-o fac și remușcările și mustrările de conștiință nu mă iartă deloc, se furișează încet, dar sigur în sufletul meu și nu-mi dau pace nici noaptea… veșnic mă frământă gândul că nu-mi ajut copiii mei suficient.

Și în tot acest timp petrecut acasă îmi doresc să fac cu ei tot felul de activități altfel, să ieșim în natură, să explorăm, să gătim; dar nu am tihna să o fac pentru că trebuie să pregătesc lecțiile pentru a doua zi, să corectez teste, să fac cursuri interminabile pentru niște credite (nici eu nu înțeleg la ce sunt bune creditele astea, la bancă sigur, nu), să particip la webinarii, conferințe și simpozioane, să scriu articole și cărți de specialitate…

Și la toate acestea se adaugă o incertitudine pe care o simt tot mai profund — incertitudinea zilei de mâine. Orele din catedră au crescut la 20. Nu mă plâng că trebuie să le fac, mă plâng pentru că ele devin inexistente în contextul numărului tot mai mic de copii și al schimbării numărului minim de elevi dintr-o clasă. 

Sporul de hrană mi-a fost luat. Lipsa de susținere din partea ministerului se simte în toate. Toate acestea mă fac să simt că am muncit toată viața și nu-mi sunt recunoscute deloc meritele. Mai degrabă invers. Cine știe ce idei le mai vin peste noapte? Nu cer mult, vreau doar ce mi se cuvine după atâta muncă.

Și apare aici vestitul dosar personal în caz de restrângere!

Adică, pentru cine n-a auzit, dosarul acela care intră în scenă când școala are mai puțini copii decât trebuie și o parte dintre noi rămânem fără ore. El hotărăște cine pleacă și cine rămâne, pe baza unor hârtii adunate în ani de zile… hârtii care, după cum o să vedeți mai jos, vin mai degrabă din alte galaxii decât din școala mea.

Acest dosar conține fel de fel de documente… interesante, foarte interesante, deosebit de interesante, provenite din școli aflate în altă galaxie, cred eu, pentru că în școala mea e aproape imposibil… Fiecare document primește un punctaj bine stabilit, iar cele cu punctaj mai mare sunt din galaxia aflată cel mai departe de mine.

Conștientizez astfel că nu contează deloc că eu am reușit să-l învăț pe Cezar să se prezinte în limba engleză, că fac tot felul de activități frumoase și cu sens la clasă… contează dacă sunt membră în tot felul de comisii și comitete, dacă am performanțe cu elevi la olimpiade naționale și internaționale…

Pentru mine toate acestea sunt de domeniul fantasticului. Eu vreau doar să fiu profesor, dar oare mai vreau în contextul acesta? 

E greu din toate punctele de vedere, te stoarce de energie și ajungi să vrei să renunți.

Autoare: Andreea Maria-Țăranu

Managing-editor: Florinela Iosip

📝 Opinia ta ne ajută să creștem!

Te invităm să răspunzi la câteva întrebări rapide care ne vor ajuta să înțelegem mai bine ce te interesează. Sondajul durează mai puțin de 2 minute, iar opiniile tale contează enorm pentru noi!

Completează formularul!

Alte articole care v-ar putea interesa

Lasă un Comentariu