Alexandra Chirea, profesoară: „Nesiguranța din acest an nu am simțit-o nici când ne-au tăiat salariile cu 25%. Boicotez aceste simulări tocmai pentru că mă gândesc la copii. “

Articol de Alma Maria Coman

Alexandra Chirea este profesoară de franceză, activistă pentru drepturile omului și, cum spune chiar ea, „o dirigă cu gura mare care nu tace în fața nedreptăților”. „Merg la școală zi de zi, acolo unde pot să-mi îndeplinesc visul care a apărut acum 32 de ani: să fiu profă. Eu spun că am un hobby, pentru care, din fericire, sunt plătită, din nefericire, mult prea puțin.”

Predă limba franceză, dar spune că ar fi ales aceeași cale indiferent de materie. E unul dintre acei profesori pentru care meseria nu a devenit doar o serie de sarcini de bifat, într-un șir infinit de schimbări la care a fost supusă școala în ultimii ani. De 16 ani este profesoară la Colegiul Național Gheorghe Șincai din București, iar de trei ani predă și la școala gimnazială Evrika. Își dorește ca elevii săi să fie viitori adulți pe care societatea să se poată baza și, atunci când se vor confrunta cu etichete, să poată vedea dincolo de aparențe.

Este și una dintre profesoarele care au ales să boicoteze simulările și care are o explicație clară pentru de ce atât de puțini colegi au făcut la fel. Am discutat cu ea despre ce înseamnă să fii profesor într-un an în care norma a crescut, bugetul a scăzut și nesiguranța a devenit constantă: despre cum își mai găsește împlinirea profesională într-o societate care pare tot mai divizată, inclusiv în cancelarie, despre cum vede alocările bugetare și boicotarea simulărilor și despre relația cu elevii, lecțiile învățate de la aceștia și colaborarea cu părinții.

De ce a eșuat boicotul simulărilor

,,Eu boicotez aceste simulări tocmai pentru că mă gândesc la copii. Mie îmi este clar că orice acțiune luată împotriva profesorilor se va răsfrânge asupra copiilor. Cred că trebuie să dau un semnal că ce se întâmplă acum în educație nu e deloc ceea ce trebuie, nu mergem în direcția bună. M-am amuzat teribil săptămânile acestea de tot ceea ce am citit prin presă. Boicotul simulării a eșuat nu pentru că profesorii s-au gândit la copii și în niciun caz pentru că au vrut să taxeze sindicatele. Sună bine, e un motiv bun pe care să-l arunci în față atunci când cedezi presiunii care se face asupra ta. Pentru că exact asta s-a întâmplat, chiar dacă nimeni nu o spune: au existat presiuni mari, amenințări și șantaj.

În afară de colegii mei din Șincai (zonă liberă de presiuni, o spun cu mândrie), toți profesorii cu care am vorbit mi-au spus că au existat aceste presiuni. Mulți directori le-au spus că e ilegal să boicoteze, alții i-au pus să dea note explicative pentru protest, alții le-au insinuat colegilor mai tineri că mai au grade de dat.

Au existat directori care au spus că vor fi dați afară (ei, directorii) dacă nu participă profesorii la simulări, așa că oamenii și-au schimbat opțiunea „de dragul directorului”.

Am citit în presă că sindicatele au făcut presiuni asupra profesorilor să boicoteze, dar toate cazurile pe care le știu eu sunt fix invers. Profesorii au semnat pentru boicot, apoi amenințările și presiunea au venit de la inspectori către directori și apoi de la directori către profesori.

Unii se plâng acum pe la colțuri ba că trebuie să supravegheze, ba că trebuie să scaneze, ba că trebuie să corecteze aceste simulări fără să fie plătiți. Din păcate, lașitatea costă. Sigur că nimeni nu poate să spună despre el că a cedat presiunii. E mai nobil să spui că te-ai gândit la copii și dă bine să spui că ai vrut să taxezi sindicatele. Nu mai ești un profesor care a cedat presiunii, ci un suflet care se sacrifică pe altarul educației.”

Norma mărită, bugetul tăiat: cum s-a simțit în școli

,,Pentru mine a fost extrem de obositor, a fost o vară în care nu am mai plecat în concediu pentru că nu am știut dacă voi mai avea ore sau nu, dacă va trebui să mă duc la restrângerea de activitate. Nesiguranța pe care am simțit-o în acest an școlar nu am simțit-o nici măcar atunci când ne-au tăiat salariile cu 25%. Nu mă deranjează norma didactică crescută cu 2 ore, mă deranjează foarte tare atitudinea și modul în care au fost comunicate toate aceste tăieri de norme și de salarii. Eu sunt un om dintr-o bucată, dacă îmi spui că trebuie să mă sacrific pentru binele țării, sunt fraieră, o voi face. 

Dar nu-mi place când încerci să mă păcălești. Să fii fraier și naiv e una, să fii prost e alta. A fost un an greu și încă este pentru mulți colegi. La noi, la Șincai, cred că 3 profesori de Matematică și-au dat demisia de când a început anul școlar, plata cu ora este o bătaie de joc la un nou nivel în educație. De câte ori zic că nu se poate mai rău, imediat mi se demonstrează contrariul.”

Care este de fapt rolul sindicatelor

,,Mă amuză și discuțiile interminabile despre sindicate. Mă întreb foarte des dacă lumea înțelege care e rolul unui sindicat. Mie mi se pare că nu. Sindicatele trebuie să reprezinte interesele profesorilor. Ele nu pot să lucreze împotriva celor pe care îi reprezintă (căci atunci s-ar desființa), iar rolul lor nu este să asigure calitatea actului educațional, așa cum cer unii. Rolul lor este să lupte pentru drepturile profesorilor, inclusiv salariale. 

Cei care nu vor un act educațional de calitate sunt, și o spun cu tristețe, chiar o mare parte dintre profesori. Sindicatele nu fac decât să oglindească dorința acestora. Dacă mă puneți mâine să-mi fac sindicat (așa cum mi-au cerut unii colegi), aș eșua lamentabil, pentru că rolul meu ar fi să îi apăr și pe cei care nu merită apărați și să cer în numele lor ceea ce ei doresc. Când majoritatea profesorilor vor vrea cu adevărat reformă, când vor cere calitate în educație, când vor avea o voce puternică și pertinentă, fiți siguri că sindicatele vor arăta așa cum vor corporatiștii noștri pe Internet. Până atunci, sindicatele sunt așa cum suntem noi, cei mai mulți dintre profesori.”

Profă din dorința de a deschide minți și suflete

,,Mi-am dorit de mică să fiu profă, nu a contat niciodată ce o să predau. Cred că asta m-a și salvat într-un fel, căci nu sunt o profă obsedată de materia ei și nici atât o profă care crede că fără materia pe care o predă, copilul nu se va descurca în viață. Am predat limba franceză de când mă știu, dar având în cap un lucru care mi s-a părut esențial: cu ajutorul limbii franceze, să ajung la copii, înlăuntrul lor, să le deschid mințile și sufletele și să fac din ei niște viitori adulți pe care societatea să se poată baza. Și, de ce nu, pe care eu să mă pot baza. Cred nestrămutabil că orice materie se poate învăța și mai târziu, orice informație neînvățată la timp poate fi recuperată, dar modul în care ne raportăm la lume, principiile care ne ghidează în viață, onestitatea, integritatea se învață de mic. Mai târziu, e mai greu, dacă nu imposibil.”

Când nu poți schimba lumea toată, schimbă mai multe lumi mici

,,Eu nu consider că am o carieră. Carieră au cei care cuantifică imediat rezultatul muncii lor, cei care pot să avanseze, să fie promovați, cei care își termină programul la ora 17. Eu spun că am un hobby, pentru care, din fericire, sunt plătită, din nefericire, mult prea puțin. În primul an la catedră am avut un șoc, nu pozitiv, ci negativ. O groază de profesori în jurul meu îmi spuneau că visez cai verzi pe pereți, că nu o să schimb nimic, că le explic degeaba părinților, că mă trag cu copiii de șireturi. Asta avea să mă urmărească mulți ani, probabil că și astăzi există această impresie, deși, culmea, dacă îi întrebați pe copii, ei nu vor fi de acord cu această afirmație. 

Mă așteptam să fie altfel? Da, speram, ca orice naiv autentic care judecă cu propria măsură. Asta deși aveam o experiență în spate de 12 ani ca elevă și 5 ani ca studentă și masterandă, experiență care mă pregătea mai degrabă pentru ce e mai rău. Am învățat să nu am așteptări mari de la sistem, ci de la mine. Mă așteptam să schimb lumea, dar am înțeles că nu o să pot așa, la scară mare, să produc o astfel de schimbare și mi-am recalibrat așteptările: am zis că fiecare sală de clasă e o lume și că uite, Alexandra, ai șansa să schimbi mai multe lumi mici.”

De ce merită să fii profesor

„Merită să fii profesor dacă asta te face fericit. Dacă asta te face nefericit, vă spun, este cea mai mare corvoadă din lume și ai tot timpul nervi, pe care ți-i verși pe cei din bănci cu o satisfacție bolnăvicioasă. Pentru mine, nu a existat niciodată o altă opțiune. Am 40 de ani și vă mărturisesc că nu am fost niciodată la muncă. Merg la școală zi de zi, acolo unde pot să îmi îndeplinesc visul care a apărut acum 32 de ani: să fiu profă. Pe 15 septembrie 1993, în clasa I, m-am îndrăgostit iremediabil de școală și nu mi-a trecut nici până astăzi. Sunt o norocoasă.”

Calitățile esențiale ale unui profesor

„Întâi de toate, unui profesor trebuie să îi placă ceea ce face. Dacă a ajuns în învățământ pentru că doar aici a fost primit și nu a trecut niciun interviu la vreo firmă privată, atunci sigur locul lui nu e la catedră. Dacă a ajuns la catedră pentru că doar aici poate să taie și să spânzure și să își hrănească orgoliul rănit, din nou, locul lui nu e la catedră, ci într-un cabinet de psihoterapie. Un profesor bun e un profesor adaptabil, tolerant, care știe carte. Ah, și un profesor trebuie să fie carismatic, vă spun cu toată siguranța, copiii nu învață de la profesori pe care nu îi plac.”

Când nu ar trebui să devii profesor

,,Cred că a fi profesor e un stil de viață, îți curge prin vene profesoratul sau nu. Dacă nu îți place stilul ăsta de viață, dacă te cerți cu părinții tot timpul și vezi în ei numai dușmani care pun întrebări, când spui că copiii sunt răi sau proști, când crezi că tu ești cel mai deștept și ceilalți nu au dreptul să conteste nimic din ceea ce faci, locul tău nu e la catedră.”

De ce e important să înveți de la elevi

,,Învăț în fiecare zi, asta e foarte mișto atunci când ești profesor: ești mereu la curent cu tinerețea, cu schimbările din societate, chiar și cu schimbările în materie de limbă. Am luat clasa a IX-a anul acesta și deja mă depășește limbajul lor, le spun mereu că mă învață lucruri noi, căci avem un grup de WhatsApp și când îmi răspund acolo cu diverse cuvinte gen delulu sau bet sau sigma, caut imediat pe Google. Dar acestea sunt lecțiile mai ușoare, îmi dau de multe ori lecții mai grele de învățat. 

Uneori mă alarmez pentru o anumită problemă inerentă, aș spune, care apare la clasă, iar ei îmi spun să fiu mai relaxată. Asta e o lecție importantă, să știți, atunci când lucrezi cu copiii e foarte important să nu faci din țânțar armăsar. Ce aș vrea să menționez însă este faptul că copiii te învață lucruri dacă vrei să înveți lucruri. Dacă nu, nu. 

Copiii nu te învață cu forța, nu trag de tine să îți faci temele și să te informezi, ei merg înainte pe drumul lor. Dacă vrei și tu să mergi cu ei, trebuie să ții pasul, iar ei te vor primi bucuroși. Dacă nu, ei tot înainte merg, iar noi rămânem în urmă, bombănind cât de răi sunt copiii din ziua de azi și cum se duce lumea de râpă.”

Cea mai mare nedreptate care se spune despre „copiii din ziua de azi”

„Oho, se spun foarte, foarte multe nedreptăți despre copiii din ziua de azi: că sunt răi, că sunt mai proști, că sunt mai neatenți, că sunt mai copilăroși, că sunt superficiali, că sunt neinteresați etc. Sunt niște etichete periculoase, căci, în esență, copiii nu sunt așa, chiar dacă uneori se poartă așa. E o diferență între esența unui copil și cum se poartă el la un moment dat în sala de clasă sau în afara ei. Faptul că un copil îți testează limitele nu înseamnă că este rău sau nesimțit sau prost-crescut. El face ceea ce trebuie să facă la vârsta asta, e perfect sănătos mintal să facă asta. Eu însămi făceam asta non-stop în școală. Faptul că un copil nu este atent la ore nu înseamnă mereu că e superficial sau neinteresat, de multe ori se ascund multe situații triste în spatele acestor comportamente.”

De ce e important ca profesorii  să se adapteze la lumea elevilor, în loc să vrea invers

,,Aș merge chiar mai departe și aș spune că noi nu înțelegem de fapt că acești copii nu mai funcționează așa cum știam noi că funcționează copiii, atenția lor a scăzut, tehnologia evoluează mult prea rapid, totul e în schimbare. Numai noi, profii, facem lucrurile la fel, nu vrem să schimbăm programe, să scoatem din atâtea conținuturi, ba chiar cunosc profesori care predau identic de zeci de ani, dau aceleași lucrări de zeci de ani, dar se așteaptă să meargă pentru copiii din anul 2026. 

Să nu credeți cumva că la mine  toți copiii sunt atenți sau interesați, în niciun caz. Doar că eu dau vina pe mine și pe neputințele mele atunci când nu îmi ies lucrurile. Am curajul să-mi modific conținuturile, îmi fac în fiecare an teste noi care să se potrivească cu schimbările pe care le simt în sala de clasă. Căci dacă nu simți aceste schimbări, înseamnă că trăiești rupt de realitate și vrei ca acești copii, care deja au propriul lor limbaj și care scrollează mare parte din timp pe rețelele sociale, să se potrivească cu planurile tale de lecție din 2000. Păi ei nu se mai potrivesc nici cu planurile mele de lecție din 2016, dărâmite din 1990 sau 2000. “

Relația profesor-părinți. Limite sănătoase și colaborare pentru binele elevilor

,,Părinții sunt partenerii noștri, nu dușmanii noștri. Dacă pornim de la ideea că suntem dușmani, dacă nu îi ascultăm și nu ni-i facem aliați, singurii care au de pierdut sunt copiii. E ok ca părinții să ne critice uneori, nu am înțeles de ce orice critică este primită ca un veritabil afront personal. Eu îi ascult întotdeauna cu adevărat pe părinți, îi întreb ce îi supără la școală sau la mine, le dau dreptate când au, nu le dau când nu au. Atât de simplu este. 

Deși în jurul meu am colegi profesori care se supără că un părinte vine la școală și le spune că nu știe ce să mai facă cu copilul lui, pe mine asta mă bucură. Acel părinte are suficientă încredere în mine încât să îmi ceară ajutorul. Nu înseamnă că eu știu exact ce trebuie să facă, dar sunt gata să îl sprijin cu orice are nevoie în interesul suprem al copilului. 

Limitele se impun foarte ușor, eu o fac de la prima ședință. Le spun ce așteptări am de la ei, îi rog să vină și să îmi spună orice nemulțumire au, căci lucrurile se rezolvă prin comunicare, nu prin bârfă. Le spun să nu își facă grupuri paralele de WhatsApp, pentru că eu nu primesc cadouri și nu văd pentru ce le trebuie un grup paralel dacă nu e nevoie să strângă bani. Părinții, ca și copiii, simt limitele pe care le impui, ele nu trebuie întotdeauna verbalizate. Iar în timp acțiunile tale îi vor convinge dacă acționezi în interesul copilului. Sau nu, desigur că se întâmplă și asta. Și atunci profesorii spun pe internet că părinții au ceva cu ei.’’

Lecțiile pe care vrea ca elevii să le țină minte

,,Mai în glumă, mai în serios, copiii știu că eu sunt „poliția votului”. Închei fiecare ultimă oră cu ei din clasa a XII-a spunându-le sloganul meu preferat: <<Indiferent de vreme, indiferent de lene, indiferent de opțiune, mergeți la vot!>>. Aș vrea să știu că, peste ani, au făcut diferența în locul în care viața i-a dus. Sper să își amintească faptul că diriga lor avea gura mare și nu tăcea în fața nedreptăților și sper să aibă și ei, la fel ca mine, gura mare. Trebuie doar să țipe, eu îi voi auzi și voi fi de partea lor în lupta cu impostorii și cu nedreptatea.”

Autoare: Alma Maria Coman

Coordonatoare: Florinela Iosip