Procrastinarea – între suprasolicitare, emoții și soluții reale din clasă

Carla Pădurean este învățătoare cu 15 ani de experiență în învățământ, gradul didactic I, moderatoarea emisiunii culturale Educație cu vocație și colaboratoare a ziarului Zi de Zi din Târgu-Mureș, unde semnează rubrica cu același nume. Carla explică de ce amânăm lucrurile importante și cum poate fi gestionat acest comportament încă din anii de școală.

Într-o dimineață obișnuită de școală, un elev din clasa a III-a stătea cu caietul deschis în față, creionul pe masă și privirea pierdută. Lecția era la limba română, un text haios, metode interactive (metoda ciorchinelui), cerințe  pe care le mai rezolvase de zeci de ori. Totuși, minutele treceau, iar pagina rămânea albă. Fragmentarea atenției este un proces care devine din ce în ce mai frecvent la clasă.

Această scenă, aparent banală, se repetă zilnic în multe clase și familii. Amânarea sarcinilor – fie că vorbim despre teme, proiecte sau învățare pentru evaluări – este adesea etichetată drept lipsă de voință sau dezinteres. În realitate, procrastinarea este un fenomen mult mai complex, cu rădăcini emoționale și neurologice profunde.

Ce este, de fapt, procrastinarea?

Psihologul și cercetătorul Piers Steel estimează că între 85 și 90% dintre studenți procrastinează în mod constant, iar comportamentul apare încă din copilărie. Procrastinarea nu înseamnă lene, ci amânarea intenționată a unei sarcini, în ciuda faptului că știm că acest lucru ne va afecta negativ.

Din perspectivă neuroștiințifică, atunci când un elev se gândește la o sarcină percepută ca fiind dificilă, plictisitoare sau stresantă, se activează cortexul insular – zona creierului implicată în procesarea durerii și a disconfortului. Creierul caută imediat o cale de evitare, iar amânarea devine o formă de reglare emoțională pe termen scurt.

Cu alte cuvinte, elevul nu evită tema, ci emoția neplăcută asociată cu ea.

În practica de la clasă, am observat că elevii care procrastinează frecvent sunt, de multe ori, copii conștiincioși, perfecționiști sau suprasolicitați. Ei își doresc să facă „bine”, dar presiunea rezultatului îi blochează. În timp, procrastinarea duce la:

– acumularea stresului;

– scăderea stimei de sine;

– învățare superficială, „pe fugă”;

– asocierea școlii cu anxietatea.

Literatura de specialitate arată că învățarea profundă necesită timp, repetiție și pauze de calitate, deoarece presupune crearea și consolidarea unor noi conexiuni neuronale. Graba și învățarea pe ultima sută de metri nu permit acest proces

Una dintre cele mai eficiente strategii pe care le-am folosit cu elevii pentru a combate procrastinarea este tehnica Pomodoro, dezvoltată în anii 1980 de Francesco Cirillo.

Ideea este simplă: atunci când o sarcină pare copleșitoare, nu cerem elevului să o finalizeze, ci doar să lucreze concentrat pentru un interval scurt de timp.

Aplicarea în clasă sau acasă presupune:

– îndepărtarea tuturor surselor de distragere a atenției;

– setarea unui cronometru pentru 25 de minute (la copiii mai mici, intervalul poate fi adaptat: vârsta copilului + 1 minut);

– concentrare exclusivă pe sarcină;

– repetarea ciclului de 3-4 ori, urmată de o pauză mai lungă.

Această tehnică funcționează deoarece „păcălește” creierul: sarcina nu mai pare interminabilă, iar începutul devine mai ușor.

Un aspect esențial, adesea neglijat, este felul în care elevii iau pauză. Hipocampul – structura implicată în memorare – are nevoie de pauze scurte pentru a transfera informația către neocortex.

Studiile arată că pauzele petrecute pe telefon, în special pe rețele sociale, produc o „intruziune cognitivă”: informația nouă se suprapune peste cea abia învățată, îngreunând consolidarea ei.

Cele mai eficiente pauze sunt cele de relaxare mentală, precum:

– închiderea ochilor pentru câteva minute;

– o scurtă plimbare;

– hidratarea;

– mișcarea ușoară;

– ascultarea unei melodii preferate (sau chiar dansul).

Suprasolicitarea – un factor ignorat al procrastinării

Privind dincolo de sala de clasă, apare o întrebare legitimă: cât de plin este programul unui elev de astăzi?

După orele de școală, mulți copii merg la sport, cluburi, cursuri de limbi străine sau alte activități organizate. Deși valoroase, acestea pot deveni copleșitoare atunci când nu mai lasă loc pentru odihnă și joc liber.

Nu este de mirare că elevii ajung să amâne temele până seara târziu sau până în ultimul moment: creierul lor este deja epuizat. 

Ce putem face, ca părinți și profesori?

Combaterea procrastinării nu presupune pedepse, ci structură, empatie și ghidaj. Câteva instrumente eficiente sunt:

– realizarea, împreună cu elevii, a unor liste de priorități (tăierea sarcinilor finalizate oferă un puternic sentiment de recompensă);

– organizarea clară a spațiului și a timpului;

– responsabilizarea treptată a elevilor, fără control excesiv;

– normalizarea dificultății: „E greu, dar putem începe cu puțin”.

Așa cum subliniază numeroși specialiști în educație și neuroștiință, copiii nu au nevoie să fie împinși mai tare, ci susținuți mai bine.

Surse și lecturi recomandate

– The Procrastination Equation (Piers Steel explică, printr-o formulă a motivației, de ce oamenii amână sarcinile și cum poate fi redusă procrastinarea);
– The Pomodoro Technique (Francesco Cirillo folosește o metodă de organizare a timpului bazată pe intervale de lucru concentrate de 25 de minute urmate de pauze scurte pentru a îmbunătăți productivitatea și a reduce amânarea);
– Un alt fel de a învăța – neuroștiința în slujba educației (Barbara Oakley, Beth Rogowsky, Terrence J. Sejnowski arată cum pot fi aplicate cercetările din neuroștiință în educație, pentru a învăța mai eficient și a înțelege mai bine procesele de învățare).

Editoare: Adriana Moscu

Coordonatoare: Florinela Iosip