Iulia Feordeanu, psihoterapeută: „Nu telefoanele în sine sunt periculoase, ci lipsa de reguli și de control parental”

Iulia Feordeanu / Foto: arhiva personală

Iulia Feordeanu este psihoterapeută de orientare jungiană, analistă certificată de Asociația Internațională de Psihologie Analitică (IAAP) și instructoare pentru părinți acreditată de The Aware Parenting Institute din California, o asociație care dezvoltă și promovează programe de educație parentală bazate pe atașament sigur, comunicare empatică și metode non-punitive de disciplină. Este membră a Societății Române de Analiză Jungiană și a Colegiului Psihologilor din România, cu aproape două decenii de experiență în lucrul cu copii, adolescenți, părinți și profesori. 

Am vorbit în interviul de mai jos despre dilemele actuale ale părinților și a celor de la catedră: când să le dăm copiilor primul telefon, cum rezistăm presiunii sociale, ce mecanisme psihologice fac social media atât de captivantă și de ce scroll-ul infinit sau like-urile pot alimenta o dependență? 

Am discutat și despre efectele pe termen lung asupra dezvoltării emoționale și sociale, semnele care arată că timpul online a devenit nociv. Ne-am uitat și la soluțiile pe care părinții, profesorii și terapeuții le pot aplica pentru a menține un echilibru sănătos și constant între viața reală și cea digitală.

– De la ce vârstă ar trebui introduse telefoanele și ecranele în viața copiilor?

– Nevoia de telefon apare mai degrabă odată cu pubertatea, pe la 10-12 ani, când copiii petrec mai mult timp cu prietenii decât cu părinții. 

Nici atunci nu este însă esențial să primească un smartphone. Presiunea socială există, dar lipsa unui telefon nu înseamnă izolare. Chiar și cu telefonul în mână, copiii pot rămâne retrași. În practică, majoritatea primesc un telefon smart prin clasa a V-a sau a VI-a.

– Care sunt principalele pericole la care este expus un copil cu acces la ecrane? 

– Un risc important ține de mercantilizarea spațiului digital destinat copiilor și adolescenților. Comercianții îi transformă în consumatori încă de la vârste fragede, îi bombardează cu produse inutile, promovate constant pe rețele. Vedem și la propriii copii cum apar brusc „nevoi” pentru obiecte despre care nici nu am auzit. 

În plus, rețelele nu înlocuiesc socializarea reală. În loc să se întâlnească într-un parc sau să facă activități împreună, copiii stau singuri în camere și mimează interacțiunea. 

O altă consecință gravă este expunerea timpurie la conținut sexual explicit. Studiile Salvați Copiii arată că mulți adolescenți între 11 și 17 ani au primit sau li s-au solicitat fotografii și alte materiale intime. Din experiența cursurilor de educație pentru sănătate relațională și sexuală reiese că băieții încep să acceseze pornografie chiar de la 7 ani. Deși părinții pot restricționa accesul la telefoane, întotdeauna există un coleg care are și împarte conținutul cu ceilalți.

Asta arată cât de necesară este educația sexuală în școli. Copiii trebuie să primească informații corecte de la profesioniști, nu să creadă că pornografia reflectă realitatea. Dar subiectul rămâne unul controversat, la fel ca educația digitală, iar rezistența socială este mare.Un risc major îl reprezintă și hărțuirea online.

Spre deosebire de bullying-ul de la școală, care se termină odată cu programul, cyberbullying-ul continuă permanent, copilul având telefonul mereu la îndemână. Este o cauză frecventă a problemelor emoționale, în special la fete, mai expuse pe rețelele sociale. Băieții, în schimb, petrec mai mult timp în jocuri online, unde apar alte tipuri de riscuri precum expunerea la limbaj agresiv, presiunea de a cheltui bani pe achiziții din jocuri, dependența de competiția continuă sau contactul cu persoane necunoscute care pot profita de vulnerabilitatea lor.

– Dar ce facem cu presiunea grupului? 

– Presiunea îi apasă mai întâi pe părinți – se compară cu alți părinți care cumpără gadgeturi și haine scumpe. Totuși, ca orice altă presiune de grup, trebuie învățată și depășită. 

Este frustrant pentru copil să nu aibă cel mai nou model de telefon, dar nu este traumatizant. Lipsa unui smartphone nu îi afectează sănătatea fizică sau mentală.

– Cum îi explicăm copilului să accepte frustrarea și să înțeleagă regulile? 

– Dacă reușim să fim o autoritate clară și consecventă, copilul va respecta regulile cel puțin până la pubertate. Este important ca ambii părinți să aplice aceleași reguli, iar școala să transmită la rândul ei ideea de limite. Dacă unui copil de clasa I îi spui că nu îi cumperi telefon pentru că nu are nevoie, va accepta explicația, chiar dacă nu îi convine.

Dacă părintele nu este ferm, copilul va simți și va încerca să negocieze prin crize sau insistențe. Nu telefoanele în sine sunt periculoase, ci lipsa de reguli și de control parental. Copiii au nevoie de limite pentru siguranța și dezvoltarea lor sănătoasă, chiar dacă acestea îi nemulțumesc pe moment. Mă refer la limite rezonabile, legate de situații riscante, nu la reguli impuse discreționar sau abuziv. 

– Ce pot face concret, părinții și profesorii, pentru a preveni dezvoltarea unei dependențe de telefoane și social media?

– În primul rând, părinții ar trebui să folosească un sistem de control parental, cu limitarea strictă a timpului petrecut online, atât pe smartphone, cât și pe computer. Telefonul smart nu ar trebui oferit fără un contract clar, care să prevadă reguli de utilizare și consecințe atunci când acestea sunt încălcate.

La școală, cea mai bună soluție este interzicerea telefoanelor, pentru că nu sunt necesare în procesul de predare și doar distrag atenția. În plus, profesorii pot introduce discuții despre cetățenia digitală, folosind resurse deja disponibile, precum materialele Consiliului Europei.

– Ce se întâmplă în creierul copiilor când stau ore întregi cu ochii în ecrane?

– Algoritmii aplicațiilor identifică foarte repede interesele utilizatorului și livrează constant conținut adaptat. Pentru copil, fiecare clip sau postare este atractivă și greu de lăsat deoparte.

Creierul răspunde la stimulii noi prin secreția de dopamină, neurotransmițător asociat cu plăcerea și satisfacția. La fiecare conținut nou se eliberează o mică doză de dopamină, iar dorința de „încă un clip” devine tot mai puternică. În timp, receptorii se desensibilizează, iar copilul are nevoie de tot mai multă stimulare pentru a simți aceeași satisfacție.

În cazul ecranelor, stimularea este constantă și rapidă, ceea ce duce la demoralizare atunci când dispozitivul lipsește și la dorința de a reveni imediat la el.

Nu doar noutatea conținutului produce această reacție, ci și validarea externă: like-uri, vizualizări, reacții. Toate alimentează același mecanism chimic din creier și pot favoriza dependența.

Scroll-ul infinit este construit astfel încât să creeze așteptarea unui conținut surprinzător, dar de cele mai multe ori nu apare nimic nou. În plus, e foarte comod: în loc să ieși în parc, la un film sau la sport, rămâi întins și te pierzi în lumea virtuală.

Asta îi privează pe copii de experiențe reale, de „școala vieții”. Nu e vorba doar de dependență – pentru că nu toți devin dependenți –, ci și de lipsa exersării unor abilități esențiale: socializare, rezolvarea problemelor, gestionarea conflictelor. Online ne simțim curajoși, dar în viața reală mulți nu mai știu să argumenteze, să-și apere punctul de vedere sau să gândească critic.

Un alt risc ține de informația consumată online. Ea nu are mereu scopuri transparente. Propaganda și dezinformarea se răspândesc rapid, mai repede decât știrile adevărate. Copiii, care vor deveni adulți activi în societate, riscă să nu mai facă diferența între știri false și informații corecte.

– Care sunt semnele că timpul petrecut pe rețele afectează psihicul copilului?

– Primele indicii sunt notele mai slabe la școală și oboseala, semn că nu se odihnește suficient. Apar retragerea socială, izolarea acasă și lipsa întâlnirilor cu prietenii. 

Alte indicii sunt irascibilitatea constantă, comportamente agresive, generate de agitația acumulată în timpul activităților online, dar și probleme de orientare în spațiu și o dezvoltare locomotorie insuficientă, cauzată de lipsa mișcării. 

Cel mai grav efect rămâne însă cel social: copiii nu mai învață să interacționeze sănătos. Deși au impresia că sunt conectați și că au mulți prieteni pe rețele, interacțiunile online sunt adesea haotice, agresive și nu pot fi numite socializare reală. Dezvoltarea lor emoțională și socio-cognitivă are mai mult de pierdut decât de câștigat prin timpul petrecut în fața ecranelor. Creierul, ca orice altă funcție, are nevoie să fie folosit activ; altfel, riscă să-și piardă din capacitate.

– Este util să mergem cu copilul la terapeut dacă bănuim o dependență de ecrane? 

– Da, dar e important de înțeles că prevenția este întotdeauna mai ușoară și mai puțin costisitoare decât tratamentul. Dacă dependența s-a instalat deja, terapia poate ajuta, însă cea mai mare parte a schimbării vine din mediul în care trăiește copilul.

Familia și apropiații trebuie să îi ofere alternative atractive: conectare reală, activități plăcute și satisfăcătoare, sprijin emoțional. În felul acesta, copilul nu mai simte nevoia constantă de a se refugia în ecran. Terapia poate susține procesul, dar nu face minuni dacă mediul rămâne neschimbat.

– Cum putem ajuta copiii să găsească surse alternative de validare socială, în afara mediului digital?

–  Copiii au nevoie de prieteni. Nu trebuie să fie mulți, e suficient chiar și unul singur, dacă e un prieten bun. Legăturile emoționale sunt esențiale pentru sănătatea lor și îi ajută să învețe să se conecteze cu ceilalți.

Activitățile extrașcolare sunt binevenite, dar e important să fie alese împreună cu copilul și să nu îi umple tot timpul liber. La fel de important e somnul: copiii trebuie să se odihnească suficient și să nu petreacă nopțile online.Voluntariatul, competițiile, hobby-urile, sportul, activitățile casnice sau proiectele făcute împreună cu alții le dau un sentiment de valoare și le oferă alternative sănătoase la timpul petrecut pe rețele.

– Cum ar trebui să gestioneze părinții reacțiile de respingere ale adolescenților atunci când impun reguli și limite, inclusiv cele legate de folosirea ecranelor?

– Adolescenții tind să respingă regulile și limitele impuse de părinți. Este normal pentru vârsta lor și nu ar trebui să ne sperie reacțiile de respingere sau acuzațiile că regulile le-ar afecta stima de sine. Aceasta scade cu adevărat doar în situații de violență sau neglijență – jigniri, umiliri, ignorare.

Regulile aplicate consecvent pot fi neplăcute pe moment, dar le transmit adolescenților că ne pasă de ei și de binele lor pe termen lung. Mulți recunosc mai târziu că au apreciat acest lucru.

Nu e sănătos să ne temem de propriii copii sau să așteptăm mereu aprecierea lor. Conflictele și diferențele de opinii sunt firești și fac parte din școala vieții. Acceptarea și repararea lor îi ajută pe adolescenți să devină mai rezilienți și mai pregătiți să facă față frustrărilor și limitărilor din viața adultă. 

* Interviul a fost scurtat și editat pentru acuratețe.

Autoare: Adriana Moscu

Editoare: Andrada Lăutaru

Coordonatoare: Florinela Iosip