Psihologul Monica Mereuță despre ADHD-ul la copii: „Să le oferim rutine clare și fixe, care să le ofere predictibilitate și siguranță”

785

“Părinții și profesorii observă mai ales când copilul nu respectă regulile, dar uită să îi valideze progresele. Copiii cu ADHD au nevoie de feedback pozitiv, de recunoașterea efortului lor, oricât de mic ar fi.” – Monica Mereuță

Monica Mereuță: Foto: Arhiva personală

Săptămâna aceasta vorbim despre ADHD cu Monica Mereuță, psiholog clinician, psihoterapeut și psihopedagog (logoped), acreditat de Colegiul Psihologilor din România. Monica Mereuță Lucrează de peste 13 ani cu copii, adolescenți, adulți și familii. În prezent, își desfășoară activitatea în cabinetul din București, oferind și ședințe online. Are competențe în terapia prin joc, EMDR (desensibilizare și reprocesare prin mișcări oculare, o metodă terapeutică utilizată în tratarea traumelor), teoria atașamentului și terapia familiei.

Este interesată de subiecte precum trauma de atașament, trauma de dezvoltare, dezvoltarea copilului și reziliența. Pe lângă activitatea clinică, sprijină alți terapeuți și logopezi aflați la început de drum prin ședințe de mentorat și se implică în grădinițe și școli, ajutând profesorii să înțeleagă mai bine copiii din perspectiva dezvoltării lor, nu doar prin prisma cerințelor de adulți.

În afara cabinetului, citește mult, scrie, planifică călătorii și încearcă să respire mai conștient și să petreacă mai mult timp afară.

Cărți pentru copii, publicate la Editura DPH:

• Milo și Domnul Trebuie (2022)
• Milo prin lumina bucuriei și valea tristeții (2024)

Care sunt semnele timpurii ale ADHD la copii și cum le pot recunoaște părinții și profesorii?

Semnele timpurii ale ADHD în cazul copiilor pot varia de la un caz la altul, dar cele mai comune sau cele mai des întâlnite sunt cele legate de:

Hiperactivitate – Aici putem observa cum unii copii nu se pot opri deloc din a se mișca. Totuși, este foarte important de menționat că este absolut firesc ca un copil să fie activ. Ei au nevoie să se miște mult. În practica mea, întâlnesc mulți adulți din preajma copiilor care se „plâng” că aceștia sunt agitați. Însă, când fac o anamneză detaliată a zilei unui copil, realizăm că, de fapt, acel copil nu petrece aproape deloc timp în aer liber în 24 de ore sau, în cel mai bun caz, este scos afară doar 30 de minute pe zi.

Aș vrea să las în lume una dintre dorințele mele mari – dragi școli, grădinițe, case unde cresc copii, lăsați-i afară! Mișcarea îi ajută enorm. Copiii au nevoie să alerge, să se cațere, să sară, să arunce și să prindă. Aș lua în considerare, înainte de toate, cât timp petrece un copil în mișcare într-o zi și, abia apoi, m-aș întreba dacă într-adevăr suferă de hiperactivitate.

În cazul hiperactivității, există și copii care vorbesc continuu.

Dificultăți în sfera atenției – Observăm că se concentrează foarte puțin timp la ceva, dar și că uită sarcinile sau instrucțiunile. Dar, din nou, suntem foarte atenți la cât trebuie să fie un copil atent în contextul lui de vârstă!

Eu am întâlnit copii diagnosticați de educatoare pentru că nu stăteau 40 de minute atenți în activitate, ori la 4 ani nu ai cum să fii atent 40 de minute. Ei nu reușesc, mai ales în învățare, să stea mai mult de 15 minute atenți. Reușesc să stea mai mult dacă e ceva extrem de plăcut sau dacă este în joc! În rest, au nevoie de pauze, au nevoie de învățare dinamică, de joc.

Dar, în realitate, copiilor de 4, 5, 6 ani le este greu să stea 30-40 de minute pe un scaun și să asculte un adult care vorbește despre diverse sau explică cu ajutorul unor planșe ceva!

Când mai vorbim despre dificultățile de atenție ale unui copil, ne uităm și la cum se joacă, la cum este atent când îi explicăm ceva simplu și la cum își poate duce sarcinile până la capăt.

Tot din sfera atenției poate fi și partea de uitare. Pare că uită mereu totul! E important, din nou, să vedem cât uită ca e firesc, pentru că da, copiii uită, sau cât uită și dacă face parte dintr-o dificultate de altă natură.

Reacții emoționale intense – Aici putem observa impulsivitate, dificultăți în a aștepta, adesea iau decizii foarte rapid, au toleranță scăzută la frustrare, uneori și agresivitate când sunt copleșiți emoțional.

Dificultăți sociale – Din cauza comportamentelor impulsive, dar și a hiperactivității, copiii cu ADHD rămân adesea singuri. În același timp, nu reușesc să își dezvolte empatia, și aici pot fi dificultăți masive de relaționare, pentru că orice relație e un schimb, iar în cazul copiilor schimburile trebuie să se întâmple repede!

Probleme de organizare – Au dificultăți în a planifica sau a-și organiza sarcini, în a se putea ancora în timp, dar putem întâlni des și confuzie majoră când se suprapun mai multe sarcini în același timp. Se simt copleșiți adesea când au 5 proiecte, și adesea, din cauza copleșirii, ajung să nu mai facă niciunul!

Cum se diferențiază ADHD de energia ridicată sau lipsa de disciplină? Cum se pune diagnosticul? Este o trăsătură de caracter sau o schimbare în chimia creierului?

Diferențierea dintre un nivel ridicat de energie, lipsa de disciplină și ADHD poate fi dificilă, dar un specialist cu experiență ar trebui să își dea seama rapid. Adesea, copiii care doar au multă energie pe care nu o descarcă sau care sunt indisciplinați au un anumit istoric și sunt influențați de multiple abordări ale adulților din jur, ceea ce poate crea confuzie în comportamentul lor.

ADHD este o tulburare caracterizată de trei mari domenii: hiperactivitate, impulsivitate și deficit de atenție. Această simptomatologie nu apare doar ocazional și nu este cauzată de evenimente trecătoare pe care copilul sau familia le traversează. Simptomele sunt constante și persistă în timp, manifestându-se acasă, la grădiniță/școală și în parc. De asemenea, ADHD afectează semnificativ viața copilului atât pe plan social, cât și la nivel academic.

Copiii care sunt doar energici sau nedisciplinați au prieteni, fac parte din grupuri de copii și știu să managerieze relațiile specifice vârstei lor. În schimb, ADHD poate afecta sever aceste aspecte ale vieții.

Diagnosticul nu ar trebui pus doar pe baza unei întâlniri cu părinții, deoarece experiența din cabinet, dar și din grădinițe și școli, arată că eticheta de ADHD este uneori aplicată greșit. De multe ori, se consideră ADHD un copil care:

• Are nevoie să își descarce energia, dar nu are ocazia să facă acest lucru;
• Nu știe să se regleze emoțional (copiii trebuie să învețe acest proces, nu îl pot face singuri);
• Este extrem de anxios și suferă de o tulburare de adaptare.

În general, specialiștilor le este ușor să pună un diagnostic de ADHD în România?

În România, ADHD-ul este diagnosticat, ca toate dificultățile legate de dezvoltare sau de sfera psihică, de către un medic psihiatru. Un psiholog sau un educator/invățător nu pot diagnostica nicio tulburare, de niciun fel. Niciodată. Diagnosticele sunt puse exclusiv de un medic psihiatru și este important să normalizăm acest lucru și să înțelegem cine are competența necesară pentru a pune un astfel de diagnostic.

Adesea, părinții apelează mai întâi la un psiholog. Psihologul are o discuție detaliată despre copil și colectează date despre întreg istoricul său, inclusiv perioada prenatală. Dacă, în urma acestei anamneze, reiese că este necesar, se aplică teste clinice standardizate pe populația din România. Aceste teste sunt administrate de un psiholog clinician care are licență pentru ele și trebuie să aplice minim patru teste copilului.

Ideal ar fi ca orice copil să fie evaluat după standarde etice, în orice situație. Psihologul scorează rezultatele testării, obținând astfel un profil complex al dezvoltării copilului. Aici pot apărea indicatori legați de ADHD, impulsivitate, control inhibitor scăzut și altele.

Această evaluare poate avea și rol de diagnostic diferențial, adică poate ajuta la excluderea altor posibile cauze ale comportamentului copilului. Dacă rezultatele indică necesitatea unui diagnostic, părinții merg cu această evaluare la medicul psihiatru.

Ce mai fac eu: în cadrul evaluării, cer să văd copilul în cabinet de două-trei ori și solicit să îl observ și în mediul său de zi cu zi, la școală sau la grădiniță.

ADHD nu este o tulburare cu o predispoziție clară, ci se bazează pe diferențe neurobiologice. Literatura de specialitate indică faptul că examenele de imagistică cerebrală arată clar că un creier al unei persoane cu ADHD este diferit față de creierul unei persoane fără ADHD. În zonele responsabile de autocontrol, reglare emoțională, organizare și planificare, se observă o activitate mai redusă.

De asemenea, studiile privind neurotransmițătorii arată că dopamina și norepinefrina joacă un rol esențial în ADHD, fiind esențiale pentru reglarea atenției și a comportamentului.

Care sunt factorii care favorizează ADHD?

Există factori genetici implicați în ADHD. Studiile arată că, într-o familie unde există persoane diagnosticate cu ADHD, un copil are un risc crescut de a primi același diagnostic. De asemenea, cercetările pe gemeni indică o incidență mare a ADHD la ambele persoane, ceea ce sugerează o influență genetică puternică.

Pe lângă factorii genetici, există și factori de mediu. Cartea „Minți împrăștiate” a lui Gabor Maté este des citată în acest context, autorul subliniind rolul mediului în „favorizarea” ADHD-ului. Totuși, este important de înțeles că factorii de mediu, deși pot influența manifestarea ADHD, nu sunt singurii responsabili de diagnostic.

Literatura de specialitate menționează și influența expunerii prenatale la stres, substanțe toxice sau un mediu aversiv pentru mamă, precum și complicațiile din timpul nașterii, cum ar fi dificultățile de respirație sau greutatea mică la naștere. Toate acestea au fost asociate cu un risc crescut de ADHD.

Factorii socioeconomici, psihologici și nivelul de educație pot influența apariția ADHD-ului, dar nu sunt determinanți exclusivi. Este esențial să înțelegem că ADHD apare la intersecția tuturor acestor factori. Analizarea prezenței acestora în viața unui copil diagnosticat cu ADHD este importantă, deoarece ne ajută să oferim suport atât copilului, cât și familiei lui.

Cum evoluează ADHD în timp?

Această afecțiune se poate remedia complet sau rămâne cu noi pentru totdeauna? Nu există un răspuns absolut. Ce pot spune, bazat pe literatura de specialitate și pe experiența mea practică, este că simptomele pot persista sau se pot atenua în timp, dar dificultățile legate de atenție, hiperactivitate și impulsivitate rămân într-o anumită măsură.

Oamenii care învață despre ei înșiși și despre cum funcționează pot dezvolta mecanisme prin care să gestioneze mai bine ADHD. Asta poate părea, din exterior, ca o „vindecare”. De exemplu, lucrez cu doi adolescenți diagnosticați cu ADHD. Unul dintre ei a fost diagnosticat la 7 ani și jumătate. Astăzi are 17 ani. Are ADHD și acum? Bineînțeles. Dar învață să se conțină, să își recunoască emoțiile copleșitoare, dezvoltă mecanisme de adaptare prin terapie, își îmbunătățește organizarea și planificarea și face sport.

Studiile arată că, la adulți, hiperactivitatea se reduce, dar rămân dificultățile de atenție, problemele de reglare emoțională și cele legate de gestionarea timpului.

Persoanele cu ADHD, fie copii, fie adulți, care beneficiază de intervenție terapeutică, de exerciții pentru atenție, memorie de lucru, organizare, gestionarea timpului și echilibru emoțional, precum și, uneori, de tratament medicamentos, pot deveni adulți funcționali și împliniți. ADHD nu împiedică oamenii să ducă o viață echilibrată, dar este adesea asociat cu depresie și anxietate, iar severitatea acestora poate influența semnificativ calitatea vieții.

Ce se schimbă când și părintele este diagnosticat cu ADHD?

Există două situații distincte. Pentru unii adulți, diagnosticul de ADHD nu este deloc o surpriză. Adesea, aceștia simt de mult timp că „se întâmplă ceva” cu ei, iar faptul că primesc o explicație clară pentru dificultățile lor poate fi un răspuns eliberator. În acest caz, lucrurile nu se schimbă radical, ci, mai degrabă, în bine. Părintele începe să se înțeleagă mai bine, află cum funcționează creierul lui și, cel mai important, conștientizează că poate cere ajutor și că unele aspecte ale vieții pot fi îmbunătățite semnificativ.

Dacă acest adult proaspăt diagnosticat are și un copil cu ADHD, situația poate fi atât dificilă, cât și avantajoasă. Poate fi dificilă pentru că se confruntă cu un copil care are nevoie de multă reglare emoțională, are emoții intense, impulsivitate și dificultăți de atenție – toate acestea în fața unui adult care, la rândul său, se luptă cu aceleași provocări, fie la o scară mai mică, fie mai mare.

Pe de altă parte, poate fi mai ușor pentru un adult cu ADHD să aibă un copil cu același diagnostic, deoarece știe deja ce l-a ajutat pe el să ajungă până în prezent. Această experiență personală îi poate oferi o perspectivă mai bună asupra strategiilor care ar putea fi eficiente și pentru copil. În plus, părintele și copilul pot dezvolta o relație diferită, mai empatică, deoarece părintele înțelege real ce așteptări poate avea de la copil și își poate adapta comportamentul la nevoile acestuia.

În dinamica unei familii în care atât un părinte, cât și copilul au ADHD, se observă adesea dificultăți în organizarea timpului, probleme în stabilirea rutinelor și întârzieri la programări. Reacțiile impulsive pot duce la o deconectare emoțională, iar copilul poate rămâne adesea singur din punct de vedere emoțional. În multe cazuri, apar dificultăți în stabilirea limitelor, părintele oscilând între a fi prea rigid sau prea permisiv.

Un alt aspect important este faptul că ADHD este frecvent asociat cu anxietatea, atât la copil, cât și la adult. Această anxietate poate afecta conexiunea emoțională dintre ei și poate îngreuna crearea unui sentiment de siguranță în relație și în lume.

Strategii pentru profesori în sprijinul copiilor cu ADHD

Studiile arată că un mediu structurat ajută mult copiii cu ADHD. Acest lucru presupune existența unor rutine clare, utilizarea suportului vizual, diversificarea materialelor și desfășurarea activităților interactive, care să implice și mișcare.

Pentru a compensa deficitul de atenție, este util ca activitățile didactice să fie segmentate prin pauze active, care îi ajută pe copii să își refocalizeze atenția. În cazurile ideale, un copil cu ADHD ar beneficia de suport individualizat.

Un alt aspect important este reglarea emoțională. Profesorii pot solicita ajutorul unui psiholog pentru a primi materiale vizuale care să îi ajute pe copii să își gestioneze mai bine emoțiile în timpul orelor. De altfel, toți copiii, indiferent de diagnostic, au momente în care traversează diferite stări emoționale.

Pe scurt, strategii eficiente includ:

• Utilizarea suportului vizual
• Activități care alternează cu pauze active
• Construirea unei relații de încredere cu copilul
• Colaborarea cu o echipă multidisciplinară și cu părinții
• Oferirea unui feedback pozitiv pentru orice efort, oricât de mic.

Cum pot părinții să sprijine un copil cu ADHD în gestionarea timpului și a responsabilităților zilnice?

Pentru a ajuta un copil cu ADHD în organizarea timpului și asumarea responsabilităților, este esențial să îi oferim rutine clare și cât mai fixe, care să-i ofere predictibilitate și siguranță.

Materialele vizuale sunt de mare ajutor în dezvoltarea capacității de organizare și planificare. Ca exerciții practice, părinții pot:

• Descompune un obiectiv în pași mici
• Crea liste de verificare pentru a bifa sarcinile îndeplinite
• Introduce alarme sau cronometre pentru diverse activități
• Folosi aplicații digitale pentru gestionarea timpului și planificare (deși, inițial, este mai eficient să se folosească foaia și pixul)

Este important ca orice copil să aibă responsabilități specifice vârstei și să le ducă la bun sfârșit. Acest lucru îi ajută să învețe organizarea, să își asume responsabilități și să își dezvolte încrederea în sine.

Un alt aspect esențial în sprijinirea copilului este oferirea unui feedback pozitiv, care să îi motiveze progresul, dar și integrarea pauzelor necesare pentru a evita suprasolicitarea.

Ce metode funcționează cel mai bine pentru a îmbunătăți concentrarea unui copil cu ADHD? Ce îi motivează pe acești copii?

Nu există o strategie unică. Totul depinde de fiecare copil în parte, dar și de adultul care îl însoțește, fie că este învățător, părinte sau psiholog.

Din experiența mea de lucru cu copiii cu ADHD, atât mici, cât și mari, au funcționat următoarele metode:

• Stabilirea unei sarcini clare și a unui timp de lucru, utilizând un cronometru sau o clepsidră, astfel încât copilul să poată vizualiza și măsura timpul. După finalizarea sarcinii, urmează o pauză scurtă, tot cu ajutorul unui suport vizual. În acest sens, folosesc clepsidre sau aplicații digitale prietenoase pentru setarea alarmei sau a cronometrului.
• Alternarea sarcinilor ușoare, la care copilul se descurcă bine, cu sarcini mai dificile, pentru a crește atât motivația, cât și toleranța la frustrare. După o sarcină dificilă, urmează din nou o pauză scurtă.
• Utilizarea frecventă a suportului vizual și adaptarea activităților în funcție de ceea ce copilul poate sau nu poate face în acel moment.
• Reducerea elementelor care pot distrage atenția. În cabinetul meu, jucăriile sunt acoperite sau depozitate în dulapuri cu uși, pentru a minimiza distragerea. Totuși, introduc uneori factori distractori controlat, pentru a ajuta copilul să exerseze concentrarea chiar și în prezența unor stimuli care i-ar putea distrage atenția.
• Integrarea mișcării și a jocului dinamic. Dansăm, ne jucăm, iar uneori copiii aleg jocuri energice, cum ar fi lupte cu săbii, lupte cu animale sau jocuri cu accidente. Acest tip de activitate ajută la consumarea energiei și îmbunătățește concentrarea ulterior.

Cum poate fi motivat un copil cu ADHD?

Motivația unui copil cu ADHD variază de la caz la caz. În lucrul cu ei, ofer constant feedback, mă joc cu ei boardgame-uri, îi las să exploreze dulapurile cu jucării din cabinet, unii îmi povestesc diverse lucruri și îi ascult, iar cu alții organizăm mici concursuri de prins mingea.

Nu lucrez static mai mult de 20 de minute cu un copil de până la 9 ani. Cu cei peste 10 ani, lucrez 40 de minute. Totuși, vârsta nu este un criteriu absolut pentru mine. Ceea ce contează este cât reușește fiecare copil să fie atent. De acolo pornesc și cresc treptat timpul de concentrare, oferind feedback constant.

Îmi doresc ca educatorii și învățătorii care lucrează cu copiii cu ADHD să nu uite să le arate copiilor cât de mult muncesc și că le văd eforturile.

La clasă, lucrul în echipă poate fi o motivație puternică. Colaborarea cu alți colegi îi ajută să își formeze relații semnificative în mediul școlar sau preșcolar.

Un exercițiu eficient, care funcționează foarte bine în cabinet și poate fi aplicat și la clasă, este corectarea colegilor. În cabinet, folosesc fișe identice atât pentru mine, cât și pentru copil. După ce terminăm, el îmi corectează fișa, iar eu o corectez pe a lui. Astfel, învățăm împreună de ce un răspuns este corect și altul nu. Acest proces îi oferă copilului putere, validare și încredere în propriile abilități.

Cum ar trebui să reacționeze un adult în fața unui comportament impulsiv al unui copil cu ADHD?

Ar trebui să reacționeze la fel ca în fața unui comportament impulsiv al oricărui copil: cu calm, fermitate și structură. Reacțiile emoționale intense ale unui adult, cum ar fi țipatul, cerințele strigate sau schimbarea bruscă a tonului vocii, pot amplifica reacțiile copilului. De aceea, este esențial ca limitele să fie clare și bine definite. Copilul trebuie să știe că este în regulă să simtă furie, frustrare sau supărare, dar nu este în regulă să jignească, să țipe sau să lovească.

Este important ca regulile și consecințele să fie aplicate constant, indiferent de context. De asemenea, ar trebui să analizăm dacă un comportament impulsiv nu este, de fapt, o modalitate prin care copilul gestionează anxietatea, furia sau frustrarea acumulată.

În mediul educațional, modelele vizuale și un colț de calm pot fi de mare ajutor pentru reglarea emoțională. Însă, uneori, cel mai important este ca un adult să fie prezent și să-l redirecționeze. De exemplu: „Te-ai supărat că nu ți-a ieșit bine? Hai să facem următorul exercițiu și vedem la final ce putem face cu primul.”

Un aspect frecvent întâlnit la adulții din preajma copiilor este tendința de a se concentra pe comportamentele negative, uitând să le valideze și să le încurajeze pe cele pozitive. Studiile arată că frecvența unui comportament crește atunci când este întărit pozitiv. De aceea, este esențial să le oferim copiilor recunoaștere și apreciere pentru eforturile și comportamentele lor constructive, nu doar să corectăm ceea ce nu merge bine.

Ce tipuri de activități extracurriculare sunt potrivite pentru un copil cu ADHD?

Alegerea activităților extracurriculare depinde de preferințele fiecărui copil, însă, din experiență, anumite activități îi pot ajuta atât la nivel cognitiv, cât și socio-emoțional și motric. Printre cele mai benefice se numără:

• Sporturile de echipă
• Desen, teatru, lecții la un instrument muzical
• Drumeții și excursii cu activități variate, cum ar fi olăritul, grădinăritul, tiroliana sau îngrijirea animalelor
• Cursuri de programare, robotică, matematică
• Cluburi de lectură
• Timp petrecut în aer liber, un aspect esențial pentru toți copiii, dar mai ales pentru cei cu ADHD.

Cum afectează ADHD relațiile sociale ale copiilor și cum îi pot ajuta adulții să își facă prieteni mai ușor?

ADHD poate influența semnificativ relațiile sociale ale copiilor. Dificultățile pot apărea în interacțiunea cu cei de aceeași vârstă, în menținerea relațiilor și în implicarea emoțională. Din cauza problemelor de atenție și concentrare, copiii cu ADHD pot avea dificultăți în a asculta activ interlocutorul, iar comportamentele impulsive îi pot îndepărta pe cei din jur. De asemenea, nerespectarea regulilor poate face ca alți copii să evite interacțiunea cu ei, de teamă să nu intre „în bucluc”.

În astfel de situații, sprijinul unui psiholog este esențial. Relațiile sociale sunt un subiect complex, care necesită timp, ghidare și strategii personalizate pentru a fi integrate și sprijinite corespunzător.

Cum se poate gestiona relația dintre frați când unul dintre ei are ADHD?

Pentru a sprijini relația dintre frați, aș începe prin a le explica copiilor ce dificultăți are fratele sau sora cu ADHD. Le-aș vorbi despre cum funcționează creierul lui, ce îi este greu acum și ce poate face.

Aș modela empatia prin exemple concrete și aș crea un mediu structurat, cu rutine clare, limite bine definite și consecințe previzibile. Aș încuraja colaborarea prin responsabilități comune, dar și prin atribuirea unor sarcini individuale. Momentele petrecute împreună, în joacă sau activități comune, sunt esențiale, dar la fel de importante sunt și momentele individuale, pentru ca fiecare copil să se simtă valorizat și apreciat.

În situațiile de conflict, sprijinul unui adult este important, dar fără a interveni excesiv. Ambii copii trebuie să se simtă văzuți, ascultați și luați în considerare. Este esențial să li se ofere spațiu pentru a învăța să se cunoască reciproc, să își înțeleagă limitele și să își gestioneze conflictele.

Un adult care intervine constant ca un „vultur” în conflictele firești dintre frați nu face decât să blocheze procesul natural de învățare a gestionării conflictelor. Uneori, cea mai bună strategie este să le oferim timp și oportunități pentru a-și găsi propriul echilibru în relație.

Când este necesară evaluarea și intervenția unui specialist pentru un copil cu ADHD?

Evaluarea unui specialist este necesară atunci când impulsivitatea, atenția scăzută, hiperactivitatea și dificultățile de concentrare sunt constante și vizibile în viața de zi cu zi. Intervenția timpurie este cea mai eficientă metodă de sprijin, iar chiar dacă un copil nu are ADHD, o evaluare poate oferi claritate și siguranță că totul este în regulă.

Testele pot indica elemente de ADHD încă de la 4 ani, ceea ce permite sprijinirea copilului și a familiei cât mai devreme. Diagnosticul oficial se pune, de obicei, începând cu 6 ani, dar simptomele pot fi observate și gestionate încă de la 4-5 ani. Un specialist bine pregătit poate face diferența între un copil pur și simplu activ și unul cu hiperactivitate specifică ADHD.

Am întâlnit zeci de copii, între 3 și 14 ani, despre care părinții și profesorii erau convinși că au ADHD, iar în realitate era vorba despre copii expuși excesiv la ecrane, care nu știau să se joace sau nu petreceau timp în aer liber. De aceea, este esențial să găsim un medic și un clinician bine pregătit, capabil să sprijine atât copilul, cât și familia.

Există și cazuri în care tratamentul medicamentos este necesar, dar această decizie trebuie luată doar în urma unei discuții clare cu un medic psihiatru. Psihologii nu prescriu medicație. În practica mea, colaborez cu un psihiatru care evaluează pacienții mei, iar această colaborare îmi oferă o perspectivă valoroasă, la fel cum, sper, perspectiva mea este utilă medicului.

Există greșeli frecvente pe care părinții și profesorii le fac în interacțiunea cu un copil cu ADHD?

Da. Una dintre cele mai mari greșeli este să aibă așteptări nerealiste de la copil, fără să încerce să înțeleagă cum funcționează el cu adevărat. O altă greșeală este să nu îi ofere sprijinul necesar, ignorând dificultățile pe care le întâmpină zilnic.

De multe ori, se pune presiune pe copil să fie „ca toată lumea”. Dar care lume? Și chiar ca „toată” lumea? Fiecare copil are propriul ritm și propriile nevoi, iar încercarea de a-l forța să se încadreze într-un tipar rigid poate duce la frustrare și descurajare, atât pentru el, cât și pentru adulții din jurul lui.

Cum pot părinții și profesorii să prevină stigmatizarea copilului cu ADHD în colectivitate?

Adulții din viața copiilor au un impact enorm asupra relațiilor dintre aceștia, iar un învățător sau un educator care aude că un copil este etichetat de colegii lui are puterea de a schimba acest lucru. Poate face asta validând copilul, integrându-l și construind o relație reală cu el.

Adesea, copiii care nu sunt „în prima linie” și care au și alte dificultăți rămân în umbra clasei. Da, este dificil pentru un învățător să acorde atenție fiecărui copil, dar zece minute din patru ore pot fi suficiente pentru ca întreaga clasă să vadă că modelul lor – profesorul – apreciază copilul cu ADHD, autism sau alte dificultăți la fel ca pe oricare alt copil.

Părinții pot vorbi deschis despre dificultățile copilului lor, atât cu alți părinți, cât și cu colegii acestuia, explicând că încă are de învățat și că ceilalți copii pot fi cei mai buni profesori pentru el. Acest mesaj merită repetat și susținut prin interacțiuni reale, prin expunere și implicare în grupuri diverse de copii.

De asemenea, părinții unui copil cu ADHD ar trebui să își ofere și lor înșiși spațiu pentru reflecție, acceptare și creștere, într-un proces individual prin care să își înțeleagă mai bine rolul și impactul în viața copilului lor.

Cărți recomandate de Monica Mereuță despre ADHD

Literatura pe care o consider valoroasă în domeniul ADHD include următoarele titluri (pe care le-am citit și le recomand). Cu siguranță există și altele la fel de bune sau mai bune, dar acestea sunt cele la care am ajuns până acum.

Cărți pentru copii

• Vreau să înțeleg! Am ADHD, dar învăț să-l controlez, Pam Pollack, Meg Belviso, Marta Fàbrega, (4+ ani)

Cărți despre ADHD pentru părinți și profesori

• Copiii cu ADHD, Donatella Arcangeli;
• Cum să crești un copil cu ADHD. 10 lecții pe care nu le poți învăța de la medici, Vincent J. Monastra;
• Un altfel de a învăța, Barbara Oakley, Beth Rogowsky, Terrence J. Sejnowski;
• Cartea copilului supraîncărcat emoțional, Allison Edwards.

Cărți despre ADHD și nutriție

• The Food Mood Connection (include un capitol despre ADHD și legătura cu alimentația), Uma Naidoo.

Cărți în limba engleză despre ADHD

• The ADHD Advantage: What You Thought Was a Diagnosis May Be Your Greatest Strength, Dale Archer;
• ADHD: Raising an Explosive Child, Cathy Wilson;
• The Essential Guide to Raising Complex Kids with ADHD, Elaine Taylor-Klaus;
• The Boy Without Instructions: Surviving the Learning Curve of Parenting a Child with ADHD, Penny Williams – Amazon
• Attention Difference Disorder, Kenny Handelman.

Aceste titluri oferă o perspectivă variată asupra ADHD-ului, de la explicații științifice și soluții practice la abordări legate de nutriție și impactul emoțional.

Autor : Adriana Moscu

Managing-editor: Florinela Iosip