Diana Vasile / Foto: arhiva personală
Diana Vasile e psiholog clinician, psihoterapeut și profesoară la Facultatea de Psihologie din București. E fondatoarea Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei, locul unde s-au format sute de specialiști care lucrează azi cu trauma psihologică în România, și membră a Academiei Terapeuților de Traumă din Australia.
Am vorbit cu Diana Vasile despre ce este o traumă și cum ne afectează chiar și atunci când nu o recunoaștem. Am discutat despre burnout-ul parental, despre riscurile protecției exagerate și despre încurcăturile care apar când ne proiectăm trecutul peste prezentul copilului. Și, la final, despre rolul terapiei – ca o cale de a te înțelege și de a naviga mai bine prin viață.
– Ce ați observat recent, în cercetările dumneavoastră, legat de epuizarea pe care o resimt mulți părinți, în rolul lor de zi cu zi?
– Tot mai multe studii vorbesc despre epuizarea părinților – un tip de oboseală emoțională și psihică asemănătoare cu burnout-ul profesional. Apare când efortul de a fi un „părinte bun” devine copleșitor. Un lucru interesant e legat de contextul cultural: părinții din societăți individualiste (unde accentul e pe reușita personală) par mai expuși la epuizare decât cei din societăți colectiviste, unde familia extinsă și comunitatea oferă mai mult sprijin. Pe vremuri, copilul era crescut de tot satul, literal. Acum, lucrurile nu mai stau chiar așa.
– Nici copiii nu sunt feriți de presiune și epuizare emoțională.
– Am discutat cu adolescenți, specialiști și o parte dintre profesori, pentru a înțelege ce se întâmplă cu tinerii astăzi – ce îi preocupă, ce îi neliniștește sau ce le creează anxietăți. Scopul a fost de a înțelege cum apar și evoluează dificultățile de sănătate mintală, pentru a gândi strategii de prevenție. E mult mai eficient și mai sănătos să previi decât să tratezi.
Numărul diagnosticelor de tulburări de sănătate mintală a crescut semnificativ. Desigur, avem și metode mai bune de evaluare, mai multe trimiteri către specialiști, dar tendința este clară, la nivel global – depresii, anxietăți, tulburări de comportament. Avem o listă lungă, mai ales în rândul copiilor și adolescenților, și devine o problemă serioasă.
Am realizat un proiect cu ajutorul căruia am încercat să înțelegem mai clar care sunt dificultățile semnalate de adolescenți:
Acces la sprijin psihologic – în școli, dar și online. Deși unele școli au consilieri, accesul nu este întotdeauna real, din cauza temerilor legate de confidențialitate. Mulți consilieri au și rol de profesori, ceea ce creează o relație dublă și scade încrederea adolescenților.
Educație psiho-emoțională. Adolescenții nu au suficiente resurse prin care să-și înțeleagă emoțiile. Au nevoie de campanii, cursuri, discuții deschise. Și părinții au nevoie de sprijin – unul dintre adolescenți ne-a spus: „Ajută-mă să am o mamă mai bună”. Asta arată clar că părinții au nevoie de formare psihoeducațională, de strategii de comunicare și susținere, de ghidare în relația cu copiii lor. Lucrurile se complică în familiile cu stres ridicat – probleme financiare, boli, divorțuri, conflicte sau diferențe mari de viziune între părinți. Toți acești factori adâncesc dificultățile emoționale ale copiilor.Educație privind utilizarea responsabilă a mediului digital. Online-ul aduce multe riscuri, mai ales când vorbim de abuzuri sau exploatare.
– Ce soluții există pentru protejarea sau îmbunătățirea sănătății mintale a copiilor și adolescenților?
Buna funcționare a adultului. Părintele trebuie să aibă grijă de sine, să se afle într-o stare de echilibru, ca să poată oferi copilului ce are nevoie. E o relație inevitabil inegală – copilul primește, părintele oferă. Dacă părintele nu are de unde să ofere, se instalează epuizarea. Îngrijirea de sine și sprijinul din partea altor adulți sunt esențiale.
Înțelegerea psihologiei copilului. Părintele trebuie să știe ce nevoi emoționale are copilul, cum gândește, cum reacționează, cum cere ajutor. Nu emoțiile sunt problema, ci felul în care știm să le gestionăm. Trebuie să oferim mesaje clare, să răspundem comportamentelor copilului într-un mod care îl ajută să crească și să se dezvolte.
Un părinte suficient de bun nu înseamnă un părinte perfect, ci unul care reușește, în mod constant, nu neapărat mereu, să răspundă adecvat nevoilor copilului. Înseamnă și să accepți momentele grele, să navighezi printre ele și să îl înveți pe copil că uneori e firesc să pierdem, să greșim, să suferim.
– Mulți părinți se tem că le-ar putea provoca traume copiilor. Ce înseamnă, de fapt, un episod traumatic pentru un copil sau adolescent?
– Trauma apare atunci când suntem expuși unor situații neobișnuite, rare, care generează o pierdere semnificativă în plan fizic sau psihic. Situațiile în care viața sau integritatea corporală este amenințată – accidente grave, violență, boli severe – sunt mai ușor de identificat ca fiind potențial traumatice.Dar și în plan psihologic pot apărea traume, mai ales în urma unor pierderi relaționale importante sau atunci când este afectată valoarea personală, stima de sine. Copiii pot trăi experiențe copleșitoare chiar și fără ca adulții să-și dea seama – de exemplu, prin presiune excesivă, respingere sau lipsa de validare.
Din punct de vedere psihologic, trauma apare atunci când cineva se simte copleșit peste capacitatea proprie de a simți, a gândi, a acționa. Este afectată autoreglarea – abilitatea de a-ți gestiona emoțiile și reacțiile. Iar această copleșire duce la dificultăți în a te comporta în acord cu propriul potențial. După o experiență traumatică, chiar și una care pare gestionabilă din exterior, copilul sau adolescentul poate ajunge să nu mai găsească soluții, să nu mai funcționeze adaptativ.
De aceea, sănătatea mintală nu înseamnă absența completă a problemelor, ci capacitatea de a fi productiv, de a gestiona dificultățile, pierderile și stresul. Să te adaptezi, să continui să funcționezi și să poți fi o resursă pentru cei din jur. Când aceste lucruri devin greu de realizat, apar anxietatea, frustrarea, sentimentul de inadecvare – iar acolo se poate vorbi, într-adevăr, despre traumă.
– Cum își pot da seama părinții sau alți adulți că un copil trece printr-o traumă?
– E important să facem o diferență între momentul în care copilul trece printr-o situație traumatică și impactul acesteia. De obicei, părinții își dau seama că se întâmplă ceva – o boală, bullying la școală, pierderea unui prieten sau a unei persoane apropiate. E mai greu de intuit cât de adânc afectează copilul o anume situație și cât timp are nevoie pentru a-și reveni.
Orice eveniment puternic generează o perioadă de recuperare. În acest timp, copilul are nevoie de sprijin din partea familiei și din partea comunității – școală, vecini, prieteni.
E importantă capacitatea părintelui de a-l ghida pe copil prin emoțiile dificile. Asta înseamnă să poți explica ce s-a întâmplat, să faci distincția între efectele din lumea interioară și cele din lumea exterioară, să-i arăți copilului că este în siguranță și că emoțiile sale sunt firești.
Adesea, adulții au impresia că, dacă au fost lângă copil și i-au explicat situația, ar trebui ca el să se refacă rapid. Dar copilul nu are încă aceleași resurse ca un adult. Nu are abilitățile de reglare emoțională bine formate și depinde, în continuare, de reglajul părintelui.O încurcătură frecventă – și complet neintenționată – este atunci când părintele consideră că emoțiile negative ale copilului sunt o problemă în sine. Nu sunt. Sunt un semnal că o nevoie nu a fost împlinită sau că ceva a fost perceput ca fiind dureros. Emoția în sine nu e de „reparat”, ci de ascultat și înțeles.
Din păcate, părinții nu sunt învățați cum să gestioneze aceste stări. Și atunci, reacționează adesea cu neliniște sau iritare – se supără că s-a supărat copilul, se enervează că acesta s-a enervat. Dar rolul adultului este să susțină emoționalitatea copilului, inclusiv cea negativă, fără să adauge un strat suplimentar de tensiune.
Emoțiile – fie ele pozitive sau negative – trebuie în primul rând să fie exprimate, pentru a putea fi reglate. Iar asta începe cu acceptare, nu cu respingere.
– Cum ar trebui să reacționeze un părinte atunci când copilul trece printr-un moment dificil? Ce poate spune ca să-l sprijine?
– Poate spune ceva simplu și clar: „Înțeleg că treci printr-o perioadă grea. Sunt aici pentru tine”. Sau, dacă este foarte furios și are comportamente nepotrivite, părintele poate spune: „Tu ești un copil bun care trece printr-un moment dificil. Vreau să te ajut să fii în siguranță și să găsim împreună comportamente care să-ți fie de folos acum”. Această abordare îi transmite copilului că este văzut, acceptat și susținut fără judecată.
– În ce fel poate deveni școala un mediu care le provoacă suferință emoțională copiilor – prin presiunea examenelor sau alte situații de zi cu zi?
Școala poate deveni un mediu traumatic, în special prin anumite surse de stres:
Agresiunea repetată. Vorbim de bullying între colegi, dar și de comportamente agresive din partea cadrelor didactice. Nu orice agresiune duce automat la traumă, dar creează un teren fertil pentru apariția acesteia. Iar agresivitatea nu este întotdeauna intenționată – de multe ori vine din lipsa de pregătire emoțională a adulților implicați.
Stresul cronic – o presiune constantă, fără perioade de recuperare. Presiunea academică, teama de eșec, frica de examene pot epuiza resursele emoționale ale copilului. În timp, acest stres duce la scăderea motivației, evitarea învățatului, refuzul de a merge la școală, abandon școlar sau eșecuri repetate.Neglijarea. Uneori, profesorii – la fel ca părinții – devin ei înșiși epuizați și nu mai au resurse emoționale să se implice. Nu mai observă copiii, nu mai intervin în conflicte, nu mai întrețin relații sănătoase în clasă. De aici, apar tensiuni în colectiv și se ajunge ușor la forme de agresivitate și excludere.
Pe scurt, lipsa grijii – fie că vorbim de abuz, stres sau neglijare – este ceea ce transformă un context școlar într-un mediu cu risc traumatic.
– Cum poate fi susținut un copil care trece printr-o astfel de situație?
– Întotdeauna, copilul are nevoie de o rețea de sprijin – nu doar de un singur adult. Este esențial să existe o colaborare între părinți, profesori, consilieri, prieteni apropiați, chiar și vecini. Împreună, acești adulți pot crea un mediu în care copilul se simte în siguranță și ascultat.
Un alt aspect important este să-l credem. De multe ori, adulții tind să creadă mai ușor varianta celuilalt adult, mai ales când copilul acuză un comportament nepotrivit din partea unui profesor sau coleg. Dar atunci când copiii se deschid și povestesc lucruri dureroase, primul nostru impuls nu trebuie să fie îndoiala. Să nu presupunem că exagerează sau că au înțeles greșit.
Tendința de a nu-i crede vine, de fapt, dintr-o confuzie emoțională: când părintele este copleșit de supărare, frustrare, teamă sau neputință, nu mai reușește să distingă între emoția copilului și problema concretă. Și atunci nu mai știe ce să rezolve mai întâi – emoția sau situația – și poate ajunge să minimalizeze totul.De aceea, primul pas este să ascultăm și să validăm emoțiile copilului. Să le tratăm ca pe niște semnale, nu ca pe niște exagerări. Iar apoi să ne întoarcem la problemă, căutând soluții împreună cu copilul și cu ceilalți adulți implicați.
– Cum îi putem învăța pe copii și adolescenți să-și gestioneze emoțiile dificile – furia, frustrarea, anxietatea – într-un mod sănătos? Ce punem în locul furiei?
– Nu trebuie să punem nimic „în locul” furiei. Furia este o emoție valoroasă, ca toate celelalte. Nu trebuie anulată sau înlocuită, ci simțită, recunoscută și exprimată în mod sănătos.
O emoție are un parcurs firesc: trebuie simțită, acceptată, denumită, exprimată și asociată cu un comportament adaptativ.
În primul rând, copilul trebuie să-și observe senzațiile din corp și să le pună în cuvinte: „Simt furie”, „Mă simt frustrat”, „Mi-e greu”, „Mă simt apăsat”. Emoția trebuie identificată și validată: „E normal să simți asta acum”.
Apoi, trebuie să vedem ce a înțeles copilul din situație – care e interpretarea lui. Poate că reacția nu pare adecvată contextului obiectiv, dar este adecvată percepției lui. Aici intervine rolul adultului: să-l ajute să distingă între ce a trăit cu adevărat și ce a interpretat, să-l ghideze în înțelegerea realității.
Emoția nu e problema – ea e doar un semnal că ceva s-a întâmplat. Dacă o blocăm sau o ignorăm, nu ajungem niciodată la cauza reală.
– Cât din bagajul emoțional nerezolvat al părinților se transmite involuntar copiilor? Și cum putem rupe acest lanț?
– Dacă părintele nu este conștient și clarificat cu privire la propriile emoții și experiențe, îi va fi foarte greu să facă diferența între lumea lui interioară și lumea copilului. Iar copilul este întotdeauna o persoană separată, cu un traseu propriu.
Atunci când părintele nu a procesat propriile traume, poate confunda trecutul său cu prezentul copilului. Proiectează automat asupra copilului propriile frici, suferințe sau neîmpliniri, crezând că protejează, când de fapt răspunde unor experiențe care nu îi aparțin copilului.
De exemplu, părintele poate încerca să rezolve probleme pe care copilul nu le are – pentru că el însuși le-a trăit și nu le-a integrat. Astfel, îl învață inconștient pe copil să se teamă de lucruri care nu s-au întâmplat, să evite riscuri care nu sunt reale sau să se poarte după niște tipare care nu sunt ale lui.
Trauma transgenerațională se transmite prin comportamente și reacții emoționale care nu sunt adaptate la prezentul și nevoile reale ale copilului, ci la suferințele nerezolvate ale părintelui. Ruperea acestui lanț începe cu autocunoaștere, asumare și lucrul personal al adultului.
Unul dintre cele mai frecvente mecanisme prin care părinții exercită presiune este proiectarea în viitor: „Trebuie să înveți acum, altfel nu vei reuși în viață”. Abordarea neglijează complet prezentul copilului – ce simte el acum, ce înțelege, ce poate face efectiv în acest moment.La copiii mici, lucrurile devin și mai dificile. Ei nu înțeleg conceptul de viitor. Pentru ei, totul se petrece în „aici și acum”. Iar când noi punem presiune pentru ceea ce ar putea să se întâmple peste ani, le inducem o anxietate care nu are legătură cu realitatea lor, ci cu fricile noastre.
– Se vorbește des despre „generația snowflake”, despre „părinții elicopter” – ideea că unii copii sunt crescuți într-o bulă, prea protejați. Cum facem să nu-i creștem izolați de viața reală?
– Aici intră din nou în discuție traumele transgeneraționale. Mulți dintre noi am crescut în contexte cu multă suferință, lipsuri, rigiditate. Iar acum, ca reacție, tindem să mergem spre extrema cealaltă: vrem să-i protejăm pe copii de tot ce e greu. Dar protecția în exces înseamnă, de multe ori, să facem lucruri în locul lor, nu alături de ei.
Un principiu simplu, pe care îl folosesc adesea cu părinții, este: „Fă cu și pentru copil, dar nu în locul lui”. Trebuie să vezi clar inițiativele copilului – să le observi, să le susții, să ai răbdare să-l lași să încerce, chiar dacă greșește, chiar dacă durează.
Din păcate, unii părinți nu mai au răbdarea necesară sau se tem că efortul copilului va duce la suferință. Și atunci preiau controlul: fac în locul copilului, mai repede, mai bine, mai eficient. Toată lumea pare mulțumită – mai puțin copilul, care nu mai are ocazia să învețe.
Se mai spune uneori: „Lasă-l în pace, va avea destule greutăți în viață”. Dar ca să le poată gestiona, trebuie mai întâi să învețe cum. Iar uneori, copilul nu este frustrat suficient cât să-și activeze dorința și inițiativa de a face singur. Frustrarea sănătoasă este esențială în dezvoltare. Copilul are nevoie să simtă că vrea să reușească, că se poate descurca. Dacă părintele intervine constant, acest mecanism este întrerupt.
Aici apare o altă confuzie majoră: între frustrarea firească a copilului și suferința reală prin care părintele a trecut în copilărie. Din dorința de a nu-și vedea copilul suferind, părintele confundă orice dificultate cu o traumă și reacționează exagerat, blocând autonomia copilului.
În timp, această supraprotecție poate avea efecte serioase: copilul se deconectează de nevoia sa de autonomie, renunță la inițiativă, la perseverență, la curaj. Și atunci ajunge să pară „hipersensibil”, lipsit de motivație, fără autodeterminare. Nu pentru că e slab, ci pentru că n-a fost lăsat să-și exerseze forța.
– Și atunci, ce înseamnă cu adevărat grija față de copil? Cum ar trebui ghidată?
– Aș puncta trei piloni esențiali:
Identitate – copilul este o persoană separată. Eu, ca părinte, am propriul meu „eu”, dar și copilul are un „eu” al lui. Relația dintre noi nu este una între „adultul care știe” și „copilul care nu știe nimic”. Este o relație între două persoane – una aflată în proces de dezvoltare, care are propriile potențialități, intenții și nevoi.
Copilul își indică singur, prin comportamentul său, sarcinile de dezvoltare potrivite pentru etapa în care se află. Iar rolul meu nu este să trag de el sau să-l împing, ci să-l susțin – să-l țin „în sus”, în direcția pe care o manifestă. Asta înseamnă sprijin autentic. Nu îl forțez, nu îi înlocuiesc inițiativele, nu proiectez asupra lui visurile mele.
Prioritizare – părintele trebuie să graviteze în jurul nevoilor copilului, nu invers. Nu înseamnă să te anulezi ca adult, ci să fii prezent și implicat cu atenție în lumea copilului tău, să-l vezi, să-l asculți și să acționezi în funcție de ce are el cu adevărat nevoie.
Protecție – eliminarea pe cât posibil a factorilor de risc majori: violență, pericole pentru viață sau integritate, medii profund nesigure. Nu putem elimina complet riscurile din jurul copilului, dar putem învăța cum să-i fim alături când ele apar, cum să reglăm împreună emoțiile și să învățăm din experiență.
Copilul nu are nevoie doar de succese, ci și de eșecuri. Învață la fel de mult – poate chiar mai mult – din nereușite. Eșecul nu este o tragedie, ci o etapă firească în procesul de dezvoltare. Nu ne speriem că nu merge din prima – nici la mers, nici la matematică, nici la relații. Învățarea se construiește din pași mici, din succese și greșeli, iar grija reală înseamnă să fii acolo pentru ambele.
Spații sigure și creative – recomandări de la Diana Vasile:
- Am elaborat un ghid pentru părinți, profesori, medici de familie, consilieri școlari, pentru a sprijini prevenția problemelor de sănătate mintală. Ghidul este disponibil pentru descărcare gratuită aici.
- Iar aici se pot consulta și aplica un set de 10 activități dedicate copiilor și adolescenților între 10 și 18 ani, gândite pentru a sprijini echilibrul emoțional, elaborate la inițiativa UNICEF și Romanian Angel Appeal.
* Interviul a fost scurtat și editat pentru acuratețe.
Autoare: Adriana Moscu
Editoare: Andrada Lăutaru
Coordonatoare: Florinela Iosip
📝 Opinia ta ne ajută să creștem!
Te invităm să răspunzi la câteva întrebări rapide care ne vor ajuta să înțelegem mai bine ce te interesează. Sondajul durează mai puțin de 2 minute, iar opiniile tale contează enorm pentru noi!