Profesorul de istorie Marcel Bartic: “Le-aș spune copiilor că românii sunt un popor nici mai bun, nici mai rău decât altele”

368

“Istoria a suferit tot felul de influențe politice, a servit drept instrument ideologic (a se vedea experiența regimului comunist, chiar, uite o idee pentru părinți, poate le povestiți odată cum vi s-a predat dumneavoastră istoria în școală!). Dar ar fi nedrept să ne mai plângem de acest lucru astăzi, când avem acces la atâta informație. Știți însă de ce e nevoie? Of, tot acolo ajungem. De gândire critică. De discernământ. ”

Marcel Bartic este profesor de istorie și activist civic, cu o experiență de peste 20 de ani, care și-a început cariera în școli din mediul rural și a predat ulterior în diverse instituții de stat și private. Este director al școlii Evrika și moderatorul Academiei Europa FM, emisiune axată pe educație. A fost coordonatorul programului Școala Remedială de Vară, dedicat sprijinirii elevilor în mediul online. Este pasionat de istoria mentalităților și imaginarului, studiul Holocaustului, istoria și drepturile minorităților, precum și de integrarea tehnologiei în educație. Nu în ultimul rând, este un cititor pasionat și un fervent apărător al cauzei copiilor. 

Vei citi în cele ce urmează despre:

• Ce ar trebui să le spunem copiilor despre identitatea românilor și cum să le transmitem un mesaj echilibrat despre trecutul nostru.
• Importanța Unirii de la 1859, povești mai puțin cunoscute, precum rolul Cocuței Conachi, și ce lecții putem învăța din acest eveniment.
• De ce este esențială educația obligatorie și cum reformele lui Alexandru Ioan Cuza au modelat societatea românească.
• Cum putem preda istoria în mod captivant, folosind povești, dezbateri și instrumente vizuale pentru a trezi curiozitatea copiilor.
• De ce este important să formăm gândirea critică prin studiul istoriei și să combatem miturile istorice, precum exagerările despre daci.

–Cine sunt, de fapt, românii, unde ar trebui să ne căutăm identitatea? Ce să le spunem despre noi copiilor? 

-Nu este, recunosc, o întrebare ușoară, există o întreagă bibliografie pe această temă și, de câteva sute de ani, istoricii, filosofii, sociologii se tot întreabă cine sunt românii? Îndrăznesc un răspuns scurt, le-aș spune copiilor că românii sunt un popor nici mai bun, nici mai rău decât altele, că nu suntem centrul universului, dar nici nu avem motive să ne fie rușine de noi, am avut experiențe istorice de care putem fi mândri, dar și unele pe care trebuie să ni le asumăm drept greșeli ale trecutului, pe care nu trebuie să le mai repetăm. 

Suntem un popor care, în urmă cu treizeci și cinci de ani, și-a obținut libertatea, și-a exprimat clar dorința de a se despărți de trecutul lui totalitar și am ales drumul integrării europene. Dincolo de tot ce a însemnat trecutul nostru, le-aș spune că identitatea noastră este evidențiată de ceea ce facem în fiecare zi, de valorile în care credem, de aspirațiile pe care le avem, de dorința de a contribui la o lume mai bună, mai tolerantă, în care sa ne acceptăm și să ne respectăm unii pe alții.

–Curând, vom sărbători Mica Unire. Ce ar trebui să știe copiii despre evenimentele din 24 ianuarie? 

-Multe lucruri pot fi spuse despre Mica Unire. În primul rând, nu a fost mică. Deloc. Pentru cei care au trăit momentele 5 și 24 ianuarie (dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza) această etapă istorică a constituirii statului român modern a fost o victorie uriașă, obținută, e adevărat, printr-un context extern favorabil, speculat abil de susținătorii partidei unioniste. 

A fost un eveniment pe care românii, mă rog, cei mai mulți dintre ei, și l-au dorit, l-au exprimat încă din timpul Revoluției din 1848, au depus eforturi remarcabile pentru a-l atinge. Poate că ar trebui să le spunem copiilor și despre contribuția (mai puțin cunoscută) a unei femei, Cocuța Conachi, care a salvat alegerile din Moldova sustrăgând scrisorile trimise de soțul ei, caimacamul Nicolae Vogoride către Ambasada Turciei, prin care recunoștea că a falsificat alegerile împotriva Unirii, trimițându-le unioniștilor. 

Poate că ar trebui totuși să le spunem copiilor că nici atunci nu a înțeles toată lumea importanța Unirii și că în Moldova, la Iași, a existat o mișcare separatistă, influențată de Rusia, prin care s-a urmărit desfacerea unirii. Că Iașul si-a pierdut importanța de capitală regională, iar Bucureștiul a devenit noul centru politic, economic și administrativ al noului stat. 

Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a reprezentat totuși un remarcabil succes și a permis viitoarele reforme de care societatea românească de atunci avea neapărată nevoie. Reforma sistemului de învățământ, spre exemplu, care, prin Legea Instrucțiunii (un fel de Legea Educației),  a facilitat învățământul primar gratuit și obligatoriu, precum si înființarea primelor universități din România, cea de la Iași și cea de la București. 

De ce învățământ obligatoriu, vă vor întreba, poate, copiii dumneavoastră? Pentru că educația nu este doar un drept, ci și o responsabilitate. Oamenii sunt ființe sociale, trăiesc împreună, muncesc împreună, progresează împreună. Fiecare dintre noi trebuie să avem o contribuție la o lume mai bună. Neștiința și ignoranța duc la un viitor imprevizibil, ne fac vulnerabili în fața sărăciei, manipulărilor de tot felul și demagogiei. Ori, aici avem toți de suferit nu doar cei care nu văd rostul școlii. 

Ignoranța nu mai este un drept, este un risc, pe care îl putem evita făcând școală temeinic. Cuza a intuit foarte bine acest lucru când a adoptat Legea Instrucțiunii în 1864. La fel de importante au fost legea secularizarii averilor mănăstirești, prin care românii experimentau, pentru prima dată în istorie, separația dintre stat și biserică. Cum este normal în orice țară civilizată de pe lumea asta.

–Până la urmă, într-o epocă în care se trăiește intens clipa, cum îi ajută pe copii să știe istorie? Și ce anume din ea nu (prea le mai) e de folos? 

-Dacă plecăm de la premisa că istoria este o înșiruire indigestă de date, evenimente și personalități, da, probabil că e destul de greu să-i mai convingi pe copii că istoria are vreun sens în viața lor. Eu le propun însă să descoperim povestea din spatele acestor date istorice. Să mergem, exact ca niște detectivi, pe urmele celor care au trăit înaintea noastră cu o sută, cinci sute, două mii sau două sute de mii de ani, pentru a înțelege cine au fost acei oameni. 

Pentru ce trebuie să le fim recunoscători că au transmis mai departe (uite un exemplu, recunoștința este o valoare pe care cred că o putem forma prin orele de istorie). Pot găsi modele. Vă puteți imagina ce mesaj puternic le transmitem copiilor când le vorbim despre oameni obișnuiți care au schimbat lumea? Mai ales la vârsta lor, când au tot felul de incertitudini, de temeri, caută răspunsuri, ce altceva mai potrivit decât istoria ar putea să le spună, hei, știi, au mai fost și alții care au trecut prin momente grele. Unii prin momente chiar foarte grele. Dar, uite, nu s-au descurajat, au avut forța și curajul de a merge mai departe, de a face ceva pentru semenii lor, au lăsat o lume mai bună prin tot ce au făcut. 

–Cum îi explici cel mai bine unui copil un eveniment istoric?

-Când îi vorbim unui elev despre  un eveniment istoric, ar fi bine poate să coborâm personalitățile istorice de pe soclul pe care le-am urcat noi adulții și să încercăm să-i prezentăm într-o lumină mai – nici nu știu cum să-i spun – mai umană. Mai apropiată de realitate, nu de obsesiile și ideologiile prezentului. 

Uite, Cuza, spre exemplu, unul dintre artizanii Unirii din 1859, a avut o contribuție remarcabilă la modernizarea societății românești, așa cum, pe de altă parte, a avut o viață personală mai mult decât discutabilă și a introdus domnia autoritară prin lovitura de stat din 2 mai 1864. Nici nu trebuie să le dăm noi copiilor adevăruri irevocabile, cât, mai degrabă, să-i lăsăm pe ei să descopere cine au fost cu adevărat, acești oameni. 

–Așadar, istoria nu este doar despre memorarea pe dinafară a unor date istorice. 

– Ei, și aici, ajungem la o altă față a predării istoriei în școală. Copiii nu doar memorează (nu vă încruntați, vă rog, are si memoria rostul ei), dar învață cum să identifice cauzele și efectele unui eveniment istoric, care sunt asemănările și deosebirile între diferite etape de dezvoltare, învață să argumenteze, să înțeleagă un text scris, să extragă ideile principale de acolo, să explice cuvinte noi în diferite citește de comunicare. 

Stați, stați, că nu vreau să vă plictisesc cu mențiuni din metodica predării istoriei. Vreau doar să vă spun că această materie are o contribuție esențială la ceea ce numim gândire critică. Discernământ. Previne analfabetismul funcțional. Poate că ai să uiți anul în care a fost organizat Congresul de la Paris, dar abilitatea de a înțelege dintr-un text istoric ca Rusia a susținut Unirea numai așa, ca să fie împotriva Turciei,  astea sunt lucruri – nici nu trebuie să vă mai spun eu foarte detaliat – extrem de utile în viața viitorului adult.

–Cum ar trebui predată istoria azi, în clasă, ca să capteze atenția și – fie vorba între noi – să nu te apuce somnul la ore? 

-Ați întrebat exact pe cine trebuie pentru că eu chiar am reușit performanța de a-mi adormi un elev la ore! Era în urmă cu vreo douăzeci de ani, la o școală de pe malul Prutului, era iarnă, făceam foc în sobă în sala de clasă, afară ningea ca-n povești, iar eu le povesteam copiilor despre marile descoperiri geografice. Ei, și cum mă luase pe mine valul și explicam ce e aia caravela și ce căutau conchistadorii în Lumea Nouă, Costan al meu de la clasa a șasea, a doua bancă de la perete, a pus ușor capul pe bancă și a început să tragă la aghioase. A dormit foarte liniștit până la sfârșitul orei, nu l-am trezit, că, până la urmă, n-avea el nici o vină, săracul! Am vorbit și eu mai încet restul orei! 

Sigur, dincolo de natura ușor anecdotică a poveștii, e adevărat, noi, profesorii de istorie, avem talentul ăsta de a pierde uneori atenția copiilor și asta nu pentru că n-am ști ce și cum sa le spunem. Cel mai adesea, suntem istorici și uităm să fim profesori de istorie. La prima mea inspecție de la definitivat, doamna care mi-a venit în asistență mi-a și spus, profesore, mai lasă-i și pe copiii ăia să vorbească, ai turuit de parcă erai la examenul de istorie contemporană! 

Cu timpul, am învățat să-i stârnesc pe copii în tot felul de dezbateri, analiză pe sursa istorică, să folosească harta istorică, să exerseze cu ajutorul axelor cronologice sau să explice un tablou, o caricatură de epocă sau o imagine cu caracter istoric. Apropo de ceea ce (credem noi!) că ar putea fi interesant pentru copii, aș putea invoca și felul în care folosim filmele documentare. Pe la începutul carierei mele de profesor eram foarte încântat să le pot oferi copiilor o astfel de experiență. Cu timpul însă am observat că, doar vizionate, documentarele nu au nici un impact asupra copiilor, dimpotrivă, oricât de interesante si bine făcute ar fi, duc la plictiseală și se rezumă la funcția de entertainment. Asta nu e învățare, e pierdere de vreme. 

Astăzi nu mai folosesc secvențe video sau animații 3D mai mult de patru, cinci minute, după care implic copiii în câteva exerciții, să extragă ideea principală, să identifice câteva caracteristici sau sa-si exprime un punct de vedere. 

The last but not the least poate cel eficace instrument împotriva plictiselii, a derizoriului care domină uneori orele de istorie este chiar atitudinea profesorului. Dacă inspiri tu, în primul rând, entuziasm, bucuria de a descoperi o epocă istorică, dacă elevii simt fascinația pentru cunoașterea trecutului, să știți că emoția asta este contagioasă, iar elevii devin curioși și motivați. 

Simt nevoia să completez și cu nevoia de a adăuga principiul învățării temeinice a istoriei. Dacă totul pare prea ușor, prea simplu, nu există nimic care să-i provoace, atunci, sigur că da, intervine plictiseala. Finalmente, pentru a-i face conștienți de satisfacțiile pe care le pot avea prin cunoașterea istoriei, le spun deseori copiilor, citându-l pe Lucien Febvre, un istoric francez, „l’historien n’est pas celui qui sait, il est celui qui cherche” ( „Istoricul nu este cel care știe, este cel ce caută”,  explorează trecutul, vrea să-l descopere, întocmai ca un detectiv!).

–E adevărat că istoria e făcută de cei care o scriu? Ce le răspundeți scepticilor? 

-Scepticii nu sunt sceptici, sunt doar niște cetățeni buni la suflet, care nu au mai deschis o carte de istorie din clasa a șasea. Nu vreau, chiar nu vreau să fiu răutăcios, dar în prezent, când avem acces la o cantitate enormă de informație, când bibliotecile au mii, zeci de mii de volume care abia așteaptă să fie răsfoite, mai nou încep să fie digitalizate colecții întregi de izvoare istorice, cineva cu trei filmulețe de pe YouTube și cinci pe TikTok are pretenția că știe cum este scrisă istoria? 

L-aș aminti aici (măcar) pe istoricul francez Paul Veyne cu a sa (fundamentală) lucrare Cum se scrie istoria?, ca exemplu că nici măcar cei care au câteva biblioteci citite și zeci, sute de studii științifice nu își permit să avanseze astfel de ipoteze. Dar, știți cum e, cu cât știi mai puțin, cu atât ai mai multe certitudini. 

Sigur, multă vreme, istoria a suferit tot felul de influențe politice, a servit drept instrument ideologic (a se vedea experiența regimului comunist, chiar, uite o idee pentru părinți, poate le povestiti odată cum vi s-a predat dumneavoastră istoria în școală!). Dar ar fi nedrept să ne mai plângem de acest lucru astăzi, când avem acces la atâta informație. Știți însă de ce e nevoie? Of, tot acolo ajungem. De gândire critică. De discernământ. 

În condițiile în care sunt publicate zeci, sute de studii în fiecare zi, pasionații de istorie și copiii în primul rând trebuie să-și formeze câteva repere la care să se raporteze atunci când navighează prin oceanul ăsta de informație. Când citești o carte de istorie, te asiguri mai întâi că autorul sau autorii au autoritatea științifică de a face acest lucru. Dacă sunt recunoscuți și apreciați de comunitatea academică. Dacă teoriile sau descoperirile lor sunt validate și de alte cercetări. Hai să nu-i mai obișnuim pe copii cu ideea că istoria (și viața în general, iertați-mi puseul filosofic) este dictată de cineva acolo de sus, iar noi nu avem ce face. Ei nu avem, ba da, noi scriem istoria în fiecare zi! 

Noi suntem cei care ne decidem soarta, puterea e în mâinile noastre. Ei, uite așa și cu istoria. Ai dubii cu privire la ce a scris cutare? Foarte bine. Verifică din cel puțin alte trei surse dacă teoria respectivă este una validă. Știți ce îi învățăm pe copii în felul asta? Că au un cuvânt de spus. Că nu trebuie să accepte necondiționat autoritatea cuiva, oricine ar fi el. Dacă înțelegi lucrul ăsta, nu-ți mai faci probleme cu privire la cine și de ce scrie istorie.

 -Există o istorie oficială (predată în manuale) și una neoficială – știută mai mult de istorici. Cât e adevărat din ce știm despre istoria românilor predată la școală? 

-Înainte de orice, trebuie să știți că manualele nu sunt altceva decât un instrument. Nu sunt și nu ar trebui să fie Biblia profesorului, unica sursă de informare. Profesorul poate folosi o mulțime de alte surse, își poate face propriul manual dacă vrea. Și știți ceva? Nu te împiedică nimeni sa faci asta. Nu scrie nicăieri că ești obligat să predai strict după manual. Trebuie să respecți programa școlară, asta e altceva. 

Atât manualele, cât și programele școlare, sunt, sigur că da, perfectibile. Dacă strângi zece profesori de istorie intr-o cameră și îi lași nesupravegheați să discute despre programele școlare, vă garantez că se lasă cu certuri. Pe de altă parte, nu cred în teoria „istoriei oficiale”. Rolul unui manual nu este acela de a aduce în fața copiilor cercetări încă nevalidate științific, încă în dezbatere sau de o complexitate care depășește capacitatea elevilor de a le înțelege. 

Rolul manualului este acela de a sintetiza fapte, personalități, evenimente istorice, dintr-o perspectivă pedagogică. De aceea, autorii de manuale au obligația de a consemna noțiuni și concepte unanim acceptate în mediul științific. Științific, nu uitați, că păreri de tot felul sunt și vor mai fi. 

Atât manualele, cât și programele școlare au cunoscut o evoluție pozitivă în ultimii ani, ar fi nedrept să ne plângem din cauza asta. Semnalez, mai nou, faptul că avem (în sfârșit!) o programă privind istoria comunismului, alta referitoare la istoria evreilor și Holocaustului. E un pas înainte. Problema nu e la manuale sau la programe, cât mai degrabă la cei care predau istoria. 

De fapt, hai să nu-i spunem problemă, că sunt și profesori absolut excepționali în școlile din România. Hai să-i spunem provocare. E nevoie de profesori de istorie pentru care competența și responsabilitatea actului educațional să reprezinte valori fundamentale. Să fie deschiși să învețe toată viața, să citească tot ce le cade în mână, să înțeleagă că nu e suficient să fii istoric pentru a fi profesor de istorie. Nu e suficient să fi citit toate volumele de Călători străini sau colecțiile de documente medievale dacă nu știi să-i explici copilului că adevărul istoric nu poate fi probat decât apelând la sursele istorice. Nu filmulețele de pe TikTok. Doar cu ajutorul lor ne putem face o imagine asupra unei perioade istorice.

–Care este cel mai des întâlnit mit legat de istoria românilor, propagat și, evident, neadevărat? 

–Cred că cel mai întâlnit este cel legat de daci. În ultimii ani, s-a dezvoltat un adevărat curent care invocă tot felul de dezvăluiri, de teorii fanteziste, un melanj dubios în care fărâme de adevăr istoric sunt prezentate într-un tablou care nu are nici o legătură cu adevărul istoric. Știm destul de puține despre daci și geți, da, n-am făcut nici o greșeală aici, pentru că au fost, pare, două populații distincte. Originile acestui mit trebuie căutate, nu o să vă vină să credeți, în timpul regimului național-comunist, când au fost puse bazele teoriei protocroniste. 

Pe scurt, că tot v-am povestit că istoria a fost folosită ideologic, teoria romanității românilor, originea lor, a fost subiect de necaz și supărare vreo trei sute de ani. Începând cu polemica dintre adepții teoriei roesleriene și istoricii romani din secolul al XIX-lea, continuând cu cei din perioada interbelică, istoricii s-au tot ciondănit cu privire la cine și de unde se trag românii. Până când au venit comuniștii care au spus, stați așa, să vedem dacă se potrivește cu ideile noastre. După prima analiză au constatat că nu se prea potrivea teoria lor cu poporul român, care se trage (în linii mari) din daci, romani și slavi, și au zis așa. Mă rog, au fost două etape de zicere pe tema asta, prima în timpul lui Gheorghiu-Dej și a doua în timpul lui Ceaușescu. 

În prima parte a regimului comunist, eram foarte prieteni cu sovieticii, prin urmare, prietenia asta s-a simțit inclusiv în manualele de istorie (și în literatură, evident, nu mă pot abține să nu-l dau ca exemplu pe Sadoveanu, pentru care lumina venea de la Răsărit). Ei, și uite așa, originea poporului român a înclinat, brusc și dintr-o dată, spre slavi. Slavi, ruși, ruși, slavi, ați înțeles, da? 

După 1965, când a venit cel mai iubit fiu al poporului, teoria a cunoscut o modificare urgentă. Românii nu se mai trăgeau din slavi (prea mult), care și așa au fost niște cuceritori, cum au fost și romanii, niște invadatori nemiloși care au călcat în picioare independența dacilor, așa că, ce să vezi, cine a mai rămas, au rămas dacii. Ei, și de aici, a fost exagerat și exacerbat rolul acestora, atât de mult încât în România socialistă nu se mai vorbea despre începuturile statului român de la Cuza încoace (că tot vorbeam despre el mai devreme) ci de la statul centralizat condus de Burebista! Măi,  să fie! 

Generații întregi au crescut cu teoriile astea abracadabrante, fără nicio legătură cu adevărul istoric, dar, mai ales cu o carte de Vasile Pârvan, mai una de Densușianu, mai cu un film, două, de Sergiu Nicolăescu, și, hop, gata cultura istorică a dacopaților din prezent. De aici și mitul privind dacii, o realitate nefericită care face rău acestei perioade istorice extrem de interesante, dacă am renunța la balastul ideologic și naționalist cu care a fost încărcat după 1990. Vă recomand, dacă nu le-ați citit deja, cărțile lui Radu Oltean, cu niște ilustrații superbe, în care îi veți descoperi pe geții din timpul lui Burebista sau războaiele daco-romane într-o lumină cu totul diferită de cea a istoriei protocroniste.

–Ce surse (cărți, bloguri, podcasturi, video-uri) de încredere recomandați când vine vorba de istorie (potrivite și pentru copii și adolescenți)?

-Dacă tot l-am amintit pe Radu Oltean mai devreme, le recomand elevilor Art Historia, un blog cu multe informații interesante, și cartea sa, Cetăți, castele și alte fortificații din România, dar și blogul Istorii regăsite, al profesorului Oprea Dumitru Horia. 

Pe YouTube trebuie neapărat să explorați istoria românilor cu ajutorul Istoriei cu Virgil, Istoria pe șleau și, dacă tot ați ajuns aici, nu aveți cum să-l ratați pe Zaiafet, vlogerul Horia Sârghi, care, cel puțin pentru liceeni, poate fi o excelentă sursă de informație. 

Pentru începătorii într-ale istoriei le recomand romanele grafice Iliada și Odiseea, apărute recent la Humanitas (ce interesantă metodă de a le prezenta istoria copiilor! Fascinant!). Tot legat de această epocă, ar fi fain sa citească  Herodot și începuturile istoriei, o manieră foarte prietenoasă de a-i introduce pe cei mici în povestea istoriei. Marile evenimente ale secolului XX. Întâmplări  din secolul trecut este o carte, de asemenea, absolut savuroasă, care îi va ajuta pe copii să înțeleagă mai bine de ce a fost atât de zbuciumat secolul XX. Sunt doar câteva exemple, cu ajutorul cărora îi putem ajuta pe copii să înțeleagă cât de frumoasă și interesantă poate fi istoria!

Autor : Adriana Moscu

Managing-editor: Florinela Iosip