Andra Pintican, specialistă în HR, despre opționalul de educație a muncii: „Munca nu este un balaur, nu e un agresor, nu e «scârbiciu» și nici un bici”

Andra Pintican / Foto: arhiva personală

Andra Pintican a fondat Școala de HR și este una dintre cele mai prezente voci din România pe subiectul muncii cu sens și al relației sănătoase dintre oameni și joburile lor. Are peste 15 ani de experiență în resurse umane și consiliere în carieră și lucrează cu companii și profesioniști pentru a schimba modul în care privim munca, punând în centru valoarea omului.

A inițiat evenimente precum I Love Failure, unde vorbește despre eșec și burnout, dar și despre cum putem construi locuri de muncă mai sănătoase. A lansat centre de consiliere pentru comunități vulnerabile, programe de mentorat pentru tineri, documentare despre vocație și summit-uri dedicate educației muncii. 

Pe 17 octombrie organizează ROST Youth Summit, unde 17 tineri între 12 și 25 de ani vor vorbi în fața a 500 de profesori, părinți, angajatori și elevi despre cum își doresc să primească lumea moștenire.

Am vorbit cu Andra Pintican despre manualul opțional de educație a muncii pe care intenționează să-l propună în programa școlară și care este deja pilotat într-o școală din Târgoviște, precum și despre cum își dorește să schimbe felul în care generațiile tinere se raportează la muncă.

– Proiectele tale pivotează în jurul ideii de „rost”. Tu cum ți-ai descoperit rostul?

– Rostul se construiește și se lasă să se arate. De fiecare dată când ai impresia că ai ajuns la el, îți dai seama că mai există un pas, un nou nivel, ca într-un joc care nu se termină niciodată. Am lucrat ani în educație vocațională, cu mii de tineri și, la un moment dat, am început să fac și filme documentare despre sensul muncii. Prin acest proces, am ajuns să ducem documentarele și în școli. Ceea ce ne ocupă cel mai mult vara aceasta este proiectul „Muncim cu ROST” (o inițiativă de educație a muncii și orientare vocațională pentru elevi, cu documentare și ateliere practice) pe care vrem să îl ducem la nivel național.

– Cum putem vorbi timpuriu despre muncă fără să punem presiune pe copil să facă o alegere definitivă?

– Cred că trebuie să schimbăm conversația colectivă despre muncă. Munca nu este un balaur, nu e un agresor, nu e „scârbiciu” și nici un bici. E o expresie a ființei, chiar dacă uneori presupune și sarcini grele sau neplăcute. Diferența o face felul în care îți construiești relația cu munca, cum devii un adult responsabil și echilibrat când apar dificultățile.

Dacă începem discuțiile despre muncă încă din clasa pregătitoare, copilul înțelege că are o relație personală cu ea și poate să gândească critic: „De ce munca asta și nu cealaltă?”, „De ce mi se spune că dacă urmez pasiunea o să mor de foame?”. Cu cât amânăm aceste conversații, cu atât devine mai greu să prevenim burnout-ul și dependența de muncă.

Important este ca aceste discuții să nu vină cu presiunea unei alegeri clare. Nu trebuie să îi întrebăm obsesiv „Ce vrei să te faci când vei fi mare?”, ci să le trezim curiozitatea: „Cum o fi să fii brutar?”, „Ce face un instalator într-o zi?”, „Cum e să fii medic și să salvezi o viață?”.

Copiii trebuie lăsați să exploreze, să se răzgândească, să‑și formeze treptat identitatea profesională. Mulți părinți greșesc când iau de bună prima declarație a copilului – „Vreau să fiu avocat” – și încep să îl trateze doar prin această etichetă. Asta poate fixa o identitate care nu îi aparține cu adevărat.

– Care sunt greșelile cele mai frecvente ale părinților atunci când vine vorba de formarea vocației copiilor?

– Copiii sunt foarte diferiți: unii știu ce vor de la început, alții au nevoie de mai multe etape și încercări. Sunt și copii care explorează mult. Eu am trecut prin unsprezece meserii și încă nu m-am hotărât ce vreau să fac. Trebuie să ținem cont că apar tot mai des polimații – oameni cu mai multe talente și direcții de dezvoltare. Mult timp am crezut că toți trebuie să fim „monomați”, specializați pe un singur lucru. Aceasta a fost, de fapt, o consecință a industrializării, când totul trebuia productivizat și împărțit pe etape. Era mai eficient să faci doar „capul de șurub”, nu tot șurubul de la început la final.

Așa au apărut hiperspecializările și convingerea că doar așa putem funcționa. Dar nu e adevărat. Există loc sub soare și pentru monomați, și pentru polimați. Trebuie doar să ne eliberăm de condiționarea că viața profesională trebuie să arate la fel pentru toți: cariere liniare, 20 de ani la același job.

Viitorul arată altfel. Apar „carierele portofoliu”, în care nu mai vinzi doar competențe, ci vinzi timpul tău. O oră din viața mea are aceeași valoare ca o oră din viața unei femei de serviciu. Poate eu dau un interviu și ea spală o scară, dar în ambele cazuri sunt ore din viața noastră. În timp, munca se va vinde tot mai mult așa – ca timp și disponibilitate – iar competențele vor decide doar cine primește contractul.

– Cum a început colaborarea ta cu școlile?

– Pe 11 martie, de Ziua Națională a Meseriilor, aveam în fiecare an profesori care se înscriau voluntar să organizeze în clasele lor un workshop de educație vocațională. Noi le ofeream toate instrucțiunile și materialele necesare. Copiii se uitau la documentarele noastre, disponibile gratuit pe YouTube, iar apoi, după un cadru propus de noi, începeau discuțiile în clasă.

Răspunsurile au fost extraordinare. Am primit mii de mesaje și feedback de la copii. Mulți ne-au întrebat când facem „Meserii cu ROST 3”, despre meseriile viitorului. Pentru că primul documentar era despre meserii din trecut, al doilea despre cele actuale, iar ei voiau să vadă ce urmează. În tot acest timp, am format peste 50 de profesori, profesioniști și consilieri în carieră, după metodologia mea ROST, care a durat un an, în contrast cu alte cursuri acreditate de consiliere în carieră, care durează cinci zile și se încheie cu un test formal.În programul nostru am lucrat și cu partenerele de la Colegiul Colegiul Național Pedagogic „Constantin Cantacuzino” din Târgoviște – trei profesoare dedicate.

La finalul procesului, în discuțiile noastre, a apărut ideea de a aduce educația muncii în școli. Eu credeam că o să-mi ia zece ani să ajung acolo, dar rostul s-a așezat mai repede. Ele au spus: „Hai să începem la noi în școală și apoi extindem și în altele”. Am mers, am ținut întâlniri cu profesorii, iar ele au continuat să transmită ce învățaseră și colegilor lor. Așa am ajuns la concluzia că trebuie să introducem educația muncii ca materie opțională. Lucrăm deja la primul manual de educația muncii din România, care este aproape gata și care se va lansa în luna octombrie.

– Cum este structurat manualul de educație a muncii pe care îl veți lansa toamna asta?

– Manualul este gândit ca un opțional și cuprinde mai multe capitole. Avem un capitol despre istoria muncii – ca să înțelegem cum am ajuns să privim munca așa cum o privim azi. Există și o secțiune despre condiționările socioculturale: de ce am învățat că munca „trebuie să fie grea” și ce înseamnă de fapt „greu”?

Vreau să reîncadrăm această idee. Eu, când îi văd pe vecinii mei de la țară lucrând pe câmp toată ziua, mi se pare cumplit de greu. Ei, când mă văd pe mine la televizor, li se pare greu ce fac eu. „Greu” este, de multe ori, o etichetă subiectivă. Dacă faci ceva ce-ți place, chiar dacă e dificil, rămâne un „greu normal”. Dacă faci ceva ce nu-ți place, peste acel greu se adaugă încă un strat de apăsare.

Manualul mai are și un capitol în care privim munca prin câteva arii esențiale: sănătatea fizică, emoțională și digitală, etica, sănătatea financiară, dezvoltarea continuă, antifragilitatea – adică modul în care reziști și crești într-o lume în criză permanentă –, impactul muncii asupra altora și, bineînțeles, găsirea propriului rost.

Scopul nu este să-i convingem pe copii să aleagă o meserie sau să le impunem o identitate profesională, ci să repoziționăm munca în mentalul colectiv. Cu adulții e mai greu să faci asta, dar copiii sunt o „pânză curată”.

Am observat și un alt lucru: adulții nu sunt întotdeauna dispuși să facă schimbări pentru ei înșiși, dar sunt dispuși să facă multe pentru copiii lor. Dacă înțeleg că felul în care muncesc azi le poate influența viitorul copiilor, devin mai receptivi.

– Cum vor arăta, concret, orele de educația muncii?

– În clasele 0-IV, orele sunt experiențiale: copiii joacă piese de teatru despre diverse meserii. În clasele V-VIII învață să facă muncă de documentare și interviuri cu profesioniști din domeniile care îi atrag. În liceu, discutăm despre voluntariat, stagii de practică, facem eseuri și predicții despre cum vor arăta anumite domenii peste 10-20 de ani.

Ne dorim o învățare practică și colaborativă. Lucrăm chiar și la un board game pentru școală și unul pentru acasă, pentru că vrem să aducem la masă toți actorii importanți: copii, părinți, profesori și angajatori. Până acum am lucrat cu fiecare separat, dar pentru schimbarea adevărată trebuie să fie toți în același proiect.

În acest moment nu există intersecție reală între cei patru actori importanți ai pieței muncii – copii, părinți, profesori și angajatori. Piața muncii este secătuită, trăim o criză de personal.

Am muncit enorm, ne-am epuizat generațiile, iar copiii noștri au crescut singuri: întâi cu cheia la gât, apoi cu YouTube, acum cu TikTok. Azi, la 30 de ani distanță, piața este goală. Avem abandon școlar ridicat și mulți tineri care nu fac nici școală, nici muncă.

De ce? Pentru că atunci când ar fi trebuit să transmitem copiilor valori sănătoase legate de muncă, eram prea ocupați să supraviețuim și să ne lăsăm exploatați. Iar copiii au văzut asta. Când îi întreb pe adolescenți de ce visează să muncească doar două ore pe zi, răspunsul e simplu: „Am văzut ce a făcut munca din mama și tata. Eu nu vreau să trăiesc la fel”. Mulți tineri evită munca sau o privesc cu suspiciune pentru că ne-au văzut epuizați, frustrați, lipsiți de bucurie. Au văzut fețele noastre căzute, tonul ridicat, oboseala de la final de zi și au tras concluzia că munca înseamnă suferință. Așa se ajunge, de fapt, la o „fobie de muncă”.

– Manualul de educația muncii este gândit astfel încât să poată fi predat chiar din clasa pregătitoare?

– Da. Poate părea devreme, dar tocmai aici e cheia. Mulți copii ajung în clasa a 12‑a fără să știe ce vor să facă. Îi atrag mai multe domenii și le e greu să aleagă, iar gândurile lor sunt încă foarte amestecate la vârsta aiasta.

De aceea vrem să începem educația vocațională încă din clasele primare, ca să le arătăm copiilor că munca nu e doar supraviețuire sau statut pe rețelele sociale, ci și contribuție și sens. Înainte de industrializare, munca era o expresie a vieții și a creativității. După această perioadă, accentul s‑a mutat pe productivitate și norme, iar omul a devenit „angajatul bun plătitor de taxe”, deseori cu prețul sănătății și al familiei.

Foarte mulți adulți din România sunt workaholici și nu știu să se oprească. Ne simțim vinovați când luăm o pauză sau când mergem în concediu și ne e greu să ne deconectăm complet. Asta arată cât de adânc e imprimată ideea că valoarea ta stă doar în muncă.

Orice muncă poate deveni toxică atunci când creștem cu ideea că „dacă lucrezi din pasiune, mori de foame”. Mesajul acesta sădit în copilărie devine frică mai târziu, chiar și atunci când faci ceea ce îți place. Așa se hrănește anxietatea, cu semințe plantate cu zeci de ani înainte.

– Dar cum vor împăca, în opinia ta, generațiile viitoare, pasiunea pentru profesie cu eficiența în muncă, relevantă în dinamica unei societăți moderne?

– Una dintre cele mai toxice declarații pe care am auzit-o a fost că universitățile trebuie să „producă” exact competențele cerute de piața muncii pentru următorii 30 de ani. Asta înseamnă să reduci educația la o fabrică de forță de muncă și să ignori ce își doresc copiii, pasiunile lor și identitatea lor.

În discuțiile cu tinerii din Generațiile Z și Alpha am observat o schimbare radicală. Pentru noi, milenialii și generația X, munca era centrul vieții. Pentru ei, munca este doar o parte a vieții și trebuie să îi împlinească. Ei nu acceptă să-și sacrifice familia, viața personală, pasiunile și identitatea pentru job, cum am făcut noi.

Asta va schimba și piața muncii. Dacă astăzi un business funcționează cu 100 de mileniali dedicați full-time, în viitor va avea nevoie de 200 de angajați din Generațiile Z și Alpha, pentru că ei vor prefera part-time și mai multe direcții de explorare. Munca nu le va ocupa toată viața și nu vor mai negocia pe zona de echilibru personal.

Copiii din noile generații nu mai vor să cadă în capcana consumului cu orice preț. Înțeleg că o vacanță în Maldive nu merită dacă trebuie să plătești pentru ea cu 11 luni de muncă epuizantă. Preferă să muncească șase luni și alte șase să stea acasă, să ducă o viață mai simplă și mai liniștită.

Ei vor face asta, pentru că nu se vor dedica unui job ca noi. Îi interesează când, cât, cum, cu cine și unde muncesc.

– Cum ar trebui să se raporteze părinții și profesorii la această generație și cum îi pot sprijini?

– E treaba noastră să creăm un cadru de siguranță pentru copiii noștri și să înțelegem că fiecare generație vine cu ceva nou. Noi, oricât de habotnici am fost, tot am rupt niște cicluri nesănătoase ale părinților noștri. Fiecare generație contribuie la evoluție.

Poate că ei vor reuși să își imagineze munca așa cum ar fi trebuit să fie dintotdeauna. Trebuie să le facem loc, chiar dacă vor schimba lucruri cu care noi nu suntem de acord. E un exercițiu inconfortabil să accepți că propriii tăi copii știu mai bine decât tine.

* Interviul a fost scurtat și editat pentru acuratețe.

Autoare: Adriana Moscu

Editoare: Andrada Lăutaru

Coordonatoare: Florinela Iosip