Alexandra, bonă acreditată de Ministerul Educației din Franța: „Îl sprijin pe copil, nu fac în locul lui”

3.1K

„Eu nu le spun niciodată copiilor „te iubesc”. Cred că iubirea e ceva ce copilul trebuie să simtă în familie. Le fac complimente: „Ai părul frumos”, „Îmi place cum râzi”, „Mă bucur că te văd”. Dar nu le spun „te iubesc” pentru că nu sunt mama lor.”

Alexandra Balițchi este româncă, are origini tătare, poloneze și rusești și trăiește la Paris de aproape două decenii. Aici, lucrează ca bonă specializată în îngrijirea copiilor francezi, până când ajung în clasa I. Pentru cei mici, este figura de referință în anii în care se formează identitatea și atașamentele. Pentru părinți, este persoana în mâinile căreia lasă ce au mai prețios, în medie, zece ore pe zi, cinci zile pe săptămână.

Alexandra a ajuns în Franța în 2006, cu o viză de turist. A început ca fille au pair (n. red.: o tânără găzduită într-o familie pentru a avea grijă de copii, în schimbul cazării și mesei) într-o familie de diplomați și a învățat, alături de copiii lor, să se conecteze cu propriul copil interior. A continuat să se formeze profesional, validându-și experiența în fața unui juriu al Ministerului Educației din Franța.

Pentru Alexandra, grija nu se oprește la rutina de zi cu zi: vorbește deschis cu cei mici despre țara din care vine, despre nedreptăți și despre privilegiu, într-un limbaj pe măsura vârstei lor. Am vorbit cu Alexandra despre ce înseamnă, cu adevărat, să fii bonă: prezentă, implicată, atentă la nevoile copilului, dar și la dinamica familiei. Dincolo de orele plătite, contracte și reguli, relația care se construiește e una profundă, care cere respect, empatie și limite clare – atât pentru copil, cât și pentru adult.

Abonează-te gratuit completând formularul!

Adresă de e-mail

Părinte sau Profesor? Părinte Profesor Altceva

Vârsta copiilor (acasă sau în clasă)? 0 – 3 ani 3 – 6 ani 6 – 10 ani 10 – 14 ani 14 – 18 ani Nu este cazul

Localitatea

Leave this field empty if you’re human:

– Alexandra, din vasta ta experiență, este în regulă ca o bonă să ofere sfaturi părinților?

Da, o bonă bine pregătită ar trebui să vină cu sugestii. Asta face diferența între cineva care doar își îndeplinește sarcinile și cineva cu adevărat implicat. Părinții, mai ales la primul copil, nu au întotdeauna experiență practică, chiar dacă au mai fost în preajma altor copii.

Unii părinți, mai ales la primul copil, pot fi hiperprotectori. De exemplu, continuă să-i ofere piureuri, deși diversificarea ar trebui să se apropie de final în jurul vârstei de un an. În astfel de cazuri, bona poate spune: „Am observat că e curios să mănânce din farfuria mea, poate putem încerca și bucățele”. E important ca sugestiile să pornească de la observații, nu de la judecăți. Și când apar comportamente ca mușcatul – frecvente la copiii mici care nu vorbesc încă – e bine ca bona să intervină, dar cu blândețe și în prezența părintelui. 

Copiii nu sunt agresivi în mod conștient, ci doar își exprimă disconfortul cum pot. Un adult informat poate spune: „Știu că ești supărat, dar mușcatul nu e o soluție. Poți spune, în schimb: nu-mi place, vreau să stau singur”. Așa învață și copilul, și părintele, care poate nu are exercițiul de a vorbi în felul acesta.ențe tolerate. Aceeași poveste o vedem în picturile lui Aman din 1850. Ce le transmitem astfel copiilor? Că nu contează.

– Cum reușești să te apropii de copil? Ce trucuri funcționează?

-Sunt foarte calmă și implic copilul în activități. Fac lucruri care, de regulă, nu se mai fac după vârsta de trei ani, nici măcar în grădinițe – activități creative, zilnice. 

De exemplu, luăm o lingură de lemn și facem o păpușă: îi lipim păr, îi punem brațe din hârtie creponată, îi facem o față. Nu e sustenabil să faci zilnic astfel de activități, pentru că necesită multă energie, dar în perioada de început, fac asta în fiecare zi. Copilul devine curios și așteaptă cu nerăbdare ce urmează.

Îmi amintesc de Maxim, cu care am lucrat cinci ani. La început, ținea trei degete în gură – nu degetul mare, nu arătătorul, ci celelalte trei – semn clar de angoasă. Nu vorbea deloc. Stătea retras, tăcut. Avea 3 ani și jumătate și, evident, nu mă dorea acolo. Durează până se creează o relație. Cu bebelușii, lucrurile sunt mai simple. Într-o săptămână, două, te acceptă. Mă refer la bebeluși mici, până în 7–8 luni, pentru că după aceea se formează atașamente și devine mai complicat.

– Ce faci când sunt mai mulți frați? Cum gestionezi conflictele sau cum le acorzi atenție în mod echilibrat?

Într-o situație de conflict între frați, primul pas este să iei în brațe copilul rănit. Chiar dacă poate părea că intri într-un tipar de „mămică blândă” care nu ceartă niciodată, e important să validezi emoția copilului și suferința lui. Îi spui: „Îmi pare rău că fratele tău te-a mușcat”. Apoi te apropii de celălalt copil și îl implici fără să-l cerți direct, pentru că și el e, de fapt, afectat de ce s-a întâmplat.

Dacă refuză să vină, merg cu copilul rănit în brațe spre el și îi spun: „Uite, fratele tău e trist. Poți să-i spui că îți pare rău? Poate ați vrut amândoi aceeași minge și nu ați știut cum să rezolvați. Hai să găsim o soluție împreună.” Îi încurajez să-și ceară scuze, apoi îi iau pe amândoi în brațe. Nu mă concentrez pe pedeapsă, ci pe reconectare.

Când copilul care a mușcat s-a liniștit, revin la el și îi arăt ce s-a întâmplat: „Uite, vezi semnul de pe mâna fratelui tău? Ți-l mai amintești pe al tău, când ai fost mușcat? Știi cât a durut”. Nu fac asta în mijlocul crizei, pentru că știu că atunci nu mă aude. Spune „da, da” doar ca să scape de situație, nu pentru că înțelege. Atunci e un zid între noi. Vorbesc cu el când e calm, nu când e copleșit.

– Ce faci atunci când ai o zi mai proastă în plan personal? Cum îți aduni forțele, pentru a avea grijă de copii așa cum trebuie?

Se întâmplă să nu am energie – să mă doară capul, să fiu epuizată. În astfel de cazuri, îi spun copilului că sunt obosită și că avem nevoie să ne retragem fiecare puțin. Îi spun: „Nu sunt supărată pe tine, dar am nevoie de o pauză”. Nu îl trimit singur într-un colț, ci ne separăm calm, fără ceartă, fără ton ridicat. Îi spun clar că nu vreau să-i arăt partea mea nervoasă, pentru că și eu am nevoie să mă liniștesc.

După ce luăm o pauză, copiii mici se calmează repede. Vin singuri și spun: „Gata, mi-a trecut. Vrei să ne jucăm?”. Sau mă roagă să-i ajut cu ceva. Asta e reconectarea.

E important ca adultul să nu escaladeze conflictul. Altfel, toată lumea ajunge să plângă, să fie pedepsită, se creează tensiune inutilă. Copilul rănit devine din nou agresiv, fratele se simte nedreptățit și ciclul continuă. Dacă nu ai energie, nu ai nervi, e perfect în regulă să iei o pauză. Asta e valabil și pentru părinți, nu doar pentru bone. 

– Există familii care impun reguli foarte stricte și, uneori, metode de disciplinare care nu sunt acceptabile?

Am întâlnit părinți care își pedepsesc copiii punându-i la colț sau chiar recurg la lovire, și care îmi dau și mie „autorizație” să fac la fel. Chiar și în Franța se întâmplă asta – nu e ceva specific doar României. 

Întotdeauna spun clar că eu nu pedepsesc fizic și nu folosesc metode care umilesc copilul. Încerc să ofer alternative – le spun că pot să am autoritate fără să apelez la frică sau umilire.

De exemplu, pot să confisc simbolic ursulețul sau suzeta pentru câteva minute. Pentru un copil de doi-trei ani, acel obiect e cel mai important lucru din lume. Dar și atunci o fac cu grijă și explicând.

– Și cum ar trebui să răspundă profesorii și părinții în fața acestor situații?

Mirabela: În primul rând, să fie vigilenți și să conteste practicile incorecte. Apoi, să ceară transparență în deciziile școlilor și să sprijine politici educaționale care promovează egalitatea reală de șanse.

– În lipsa camerelor de supraveghere, care sunt semnele că o bonă nu se ocupă bine de copil, atunci când părinții nu sunt acasă?

Un semnal clar e atunci când copilul nu mai vrea deloc să stea cu persoana respectivă. Sigur, trebuie analizat contextul: poate tocmai s-a întors dintr-o vacanță lungă cu părinții și nu vrea să se despartă de ei. Sau poate a început școala și bona a devenit mai strictă cu temele, iar copilul resimte o schimbare bruscă. Dar dacă refuzul este constant și fără o explicație logică, e un semnal de alarmă.

Alte semne includ comportamente regresive: copilul începe să facă pipi pe el, se trezește noaptea, apar erupții sau eczeme inexplicabile. Sunt reacții fizice ale unui disconfort emoțional profund.

De fapt, acestea sunt semnele pe care copilul le transmite în orice context de abuz – fie că vine din partea unei bone, a unui educator sau a altui adult care nu se comportă cum ar trebui. Orice formă de violență verbală, de vorbire jignitoare sau umilitoare, lasă urme. Din păcate, am întâlnit și bone care țipă, vorbesc urât și sunt tolerate pentru că „știu să se impună”.

– Cum ne dăm seama că un copil s-a atașat prea mult de bonă? Ce faci tu, personal, în astfel de cazuri?

Eu nu le spun niciodată copiilor „te iubesc”. Cred că iubirea e ceva ce copilul trebuie să simtă în familie. Le fac complimente: „Ai părul frumos”, „Îmi place cum râzi”, „Mă bucur că te văd”. Dar nu le spun „te iubesc” pentru că nu sunt mama lor.

Dacă un copil îmi spune mie că mă iubește, îi las emoția. Nu o resping – e ce simte el. Unii îmi spun pe nume, alții îmi dau porecle. La trei ani, mulți cred că fac parte din familia lor, mai ales dacă petrecem mult timp împreună. Am avut cazuri în care, când îi întrebai câți membri are familia, mă includeau și pe mine. Le explicam blând: „Pe mine mă cheamă Bali, sunt bona ta, nu sunt din familie”.

Când vorbesc cu alți copii în parc, spun: „Bona mea nu e de acord să iau biscuiți de la tine” sau „Bona mea nu mă lasă să traversez singur”. E important să integreze clar în mintea lor: mama și tata sunt părinții, iar eu sunt o prietenă a familiei, nu o mătușă, nu o soră mai mare.

Îi iau în brațe când e nevoie. Există momente de tandrețe, uneori cerute de copii, alteori necesare. Dar nu îi iau în brațe pentru că „simt eu nevoia”. Da, uneori mă emoționează, miros frumos, sunt mici și vulnerabili, dar nu-mi exprim nevoile personale în relația cu ei. E despre nevoia lor de siguranță, nu despre atașamentul meu.

– Cum pregătești un copil pentru o despărțire, mai ales după ani petrecuți împreună?

Discutăm de la începutul anului: „Mai continuăm și anul viitor?”. Dacă nu, începem din vară pregătirea. Le spun părinților că doresc să lucrez cu bebeluși și că, odată ce copiii merg la școală, e momentul unei tranziții.

Cu copiii vorbesc deschis și repetat: „Ai crescut, o să mergi la școală. Eu lucrez cu bebeluși, dar ne putem revedea. Nu înseamnă că ne despărțim pentru totdeauna”. Încerc să le ofer un mesaj clar: relația se schimbă, nu dispare.

Copilul are nevoie de timp să înțeleagă și să accepte. Din păcate, nu mereu există acel timp – iar efectele se văd. Le-am spus părinților că trebuie să mă vadă împreună cu copilul și după ce ne despărțim, ca să nu simtă că a fost abandonat. Nu e normal să dispari complet din viața unui copil fără explicații, fără o tranziție. Asta lasă urme adânci.

– Ce își doresc părinții de la o bonă?

Cele mai importante, în opinia mea, sunt comunicarea și onestitatea. Dacă se întâmplă ceva, trebuie să spun. Mi s-a întâmplat să cadă un copil de pe un tobogan, pentru că eram cu celălalt copil, mai mic. Nu s-a întâmplat nimic grav – a căzut pe un burete special – dar a fost o cădere de la peste un metru. Aș fi putut să ascund incidentul, dar n-ar fi fost corect. În astfel de cazuri, părinții trebuie să știe exact ce s-a întâmplat, cum și când. Nu a fost intenționat, dar e important să fii transparent. Nu suntem roboți, iar accidentele se pot întâmpla, chiar și în prezența a doi adulți.

În plus, comunic și tot ce observ la copil. De exemplu, într-o săptămână am observat că Alma a venit cu trei lucruri diferite luate din trei locuri. La început, am crezut că sunt cadouri primite – părinții comandă des tot felul de obiecte pentru copii – dar când m-au întrebat dacă i-am dat eu acele lucruri, am spus nu. Observațiile acestea trebuie spuse, chiar dacă nu par „probleme” în sine. Fac parte dintr-o relație de încredere.

Am întrebat-o pe Alma de unde are obiectele și mi-a răspuns foarte sigură pe ea: „De la mami, de la bunica, de la prietena Rika”. Era foarte convingătoare. M-am gândit că poate a fost ziua ei și a primit cadouri, dar după ce am verificat cu mama ei, mi-am dat seama că nu era cazul. Așa că am luat-o deoparte și i-am spus: „Vreau să-mi spui adevărul. Nu te ceartă nimeni, nu te îndepărtează nimeni, dar e important să fii sinceră.” Atunci mi-a spus că luase obiectele de la o prietenă de familie, din casa căreia mai fusesem în vizită. Într-o altă zi, a luat o linguriță din același loc.

Tot la fel, mi s-a întâmplat ca un copil să leșine în timpul în care eram cu el. Am sunat imediat părinții, iar reacția lor a fost: „Nu-mi vine să cred, iar s-a întâmplat!”. Atunci am înțeles cât de important e ca și bona să fie informată despre istoricul medical sau episoade anterioare.

Acel copil avea un răspuns fiziologic foarte puternic la stres – când trăia o emoție intensă, plângea până își pierdea cunoștința. Nici nu-mi trecuse prin cap că e posibil. E esențial ca părinții să comunice aceste lucruri – nu neapărat detalii medicale în amănunt, dar suficiente informații pentru ca eu să știu la ce să fiu atentă.

– Cum gestionezi cererile insistente ale copiilor pentru ecrane?

Mulți părinți cad în extrema de a interzice complet orice ecran, dar eu cred că echilibrul e esențial. Eu nu ofer ecrane în timpul săptămânii. Dar dacă mama e singură și are un weekend întreg de gestionat cu doi copii, nu e nicio tragedie dacă le pune o oră de desene. E firesc. 

Important este ca bona să evite total ecranele în timpul zilei. Eu, de exemplu, pun muzică de pe YouTube, dar cu ecranul telefonului cu fața în jos. Dacă un copil a vrut să pună mâna pe telefon, l-am oprit ușor, am închis aplicația, am băgat telefonul în buzunar și am continuat activitatea. Fără explicații, fără negocieri, fără predici – pur și simplu, cu fermitate calmă.

În general, tranșez problema de la prima soliciare. Le explic că la „școala de bone” mi s-a spus foarte clar: o bonă bună nu oferă ecrane, nu dă bomboane și nu dă înghețată. 

De ce zero ecrane? Pentru că ziua este lungă și copiii trebuie să învețe să se plictisească. E normal să nu aibă tot timpul ceva de făcut. Le propun activități, dar dacă nu aleg una imediat, le spun să caute ei idei. Timpul mort nu e o tragedie, ci o oportunitate pentru ei să-și folosească imaginația. Nu e normal să le ocupăm fiecare secundă, să le „umplem golurile” cu distrageri.

– Ai un truc pentru a-i face pe copii să colaboreze?

-Da. Le povestesc din viața mea. Le spun ce am făcut ieri, cum am mers la teatru sau la restaurant, ce am pățit cu bicicleta, cum am făcut pană în drum spre ei. Le povestesc cum am împins bicicleta, cum am căutat un service, cum m-a ajutat cineva. Sunt curioși, întreabă, se implică, uită de nemulțumiri. Îi atragi în lumea ta, le oferi ceva din tine.

Când un copil refuză să facă un lucru, îl ajut. Împărțim sarcina: „Facem jumătate acum, apoi luăm o pauză, apoi revenim”. Punem o alarmă – la cuptor, la telefon – și transformăm totul într-un ritm, o structură. Le recunosc efortul: „Știu că e greu. Nici mie nu-mi place să muncesc mereu”. Dar le ofer și suport.

Nu folosesc formulări pasiv-agresive de tipul „Hai, ajută-mă să strângem jucăriile”. Jucăriile nu sunt ale mele. Sunt ale copilului. Dacă îl ajut, e pentru că vreau să-i fie mai ușor. Uneori, când e copleșit, strâng eu mai multe și îl las pe el să contribuie puțin – să simtă că e posibil, că nu e o sarcină imposibilă. Contează mult cum formulezi lucrurile. Acolo e diferența dintre cooperare și rezistență.

– Trebuie să fii creativă tot timpul?

Nu. Nu sunt un spectacol non-stop. Sunt zile în care sunt obosită, în care mă doare capul, în care nu am chef. Și spun: „Azi sunt mai obosită, dar mâine facem ceva frumos – poate mergem la muzeu, poate coacem ceva”. Comunic sincer, nu pretind că am o energie infinită.

De exemplu, am făcut împreună decorațiuni pentru brad, amprentând mâinile și picioarele fetelor. N-am făcut asta anul trecut, eram în concediu, și mi s-a părut important să recuperăm momentul. Am făcut-o și pentru ele, și pentru mine – știam că săptămâna următoare va fi agitată și va trebui să îi explic noii persoane care mă va înlocui toate rutinele și gesturile mici care contează: cum se adoarme, când se oferă ursulețul, cum se închide ușa.

– Cum ajuți un copil fără să-i iei autonomia?

Îl sprijin fără să fac totul în locul lui. Dacă îmi cere „Ajută-mă să mă încalț”, în funcție de vârstă, răspund diferit. Dacă are 1 an și jumătate, îl ajut fizic. Dacă are 3-4 ani, îl încurajez: „Sunt lângă tine. Nu te grăbi. Ia-ți timpul tău”. Ajut, dar nu preiau. Îi arăt că am încredere în el și în capacitățile lui.

La final, cred că esențialul e să ai răbdare, empatie, simțul jocului și să știi că, în ciuda oboselii sau greutăților, ceea ce faci contează profund pentru copilul cu care lucrezi.

– Cum ai grijă ca un copil, mai ales primul născut, să nu fie împins spre un rol de părinte?

E important să nu fie lăsat cu responsabilitatea îngrijirii fratelui mai mic, oricât de tentant ar fi. Dacă îi ceri ajutorul – de exemplu, cât te duci la toaletă – trebuie să-i mulțumești la întoarcere și să-i spui că nu mai e nevoie de el. Altfel, nu știe când să se oprească. E ca în cazul pedepselor: dacă nu i se spune clar că s-au încheiat, rămâne blocat în acel rol.

Primul copil e adesea transformat într-un mic adult. Toată lumea îl presează – părinți, bunici, bone. E o luptă să iasă bine, să fie „crescut corect”. Cu al doilea copil, părinții sunt deja obosiți, poteca e deja bătătorită, sunt mai relaxați. Dar primul e adesea încărcat cu prea multe așteptări.

Am grijă ca el să nu fie tot timpul în alertă, atent la frate. Le spun mereu că nu sunt singuri cu fratele, e mereu un adult acolo. Dacă i-ai cerut ajutorul, spune-i și când se termină. E o formă de respect și de responsabilitate clar delimitată.

Autor : Adriana Moscu
Managing-editor: Florinela Iosip