Imagine generată cu ajutorul inteligenței artificiale – ChatGPT (OpenAI)
Munca la catedră presupune o implicare emoțională constantă și un nivel ridicat de responsabilitate. Presiunea din partea elevilor, a părinților, a sistemului, ritmul alert și nevoia continuă de adaptare pot duce, în timp, la epuizare. Profesorii interacționează cu zeci de elevi în decursul unei zile de predare, așa că nu e de mirare că nu reușesc întotdeauna să se recalibreze. Iar când nu există spațiu pentru refacere, motivația și echilibrul interior pot slăbi.
Patru profesori povestesc ce îi ajută să rămână echilibrați.
Serinella Zara, profesoară de limba română la Colegiul Național ,,Mihai Eminescu” din Iași (de 29 de ani la catedră)
„Dacă te înfioară un deadline când lucrezi într-o companie , cum să nu fii încordat, cu ochii în patru, când ai pe mâna ta responsabilitatea croirii unor destine de copii?! Cam aceasta este premisa mea, și ca profesor, și ca părinte.
Am în spate o istorie de aproape 30 de ani în învățământ. În tot acest parcurs, la care pot adăuga și experiența de elevā sau de studentā, dar, în ultimii 15 ani, și de mamă, cele mai copleșitoare momente sunt cele ale examenelor. Sunt extrem de multe perioade solicitante până la epuizare fizică în viața unui profesor: sute, mii de lucrări de corectat (nu doar de pus o notă), olimpiade, concursuri, culminând cu examenele. Ce mă face să nu clachez fizic și emoțional? Scopul urmărit: ca acei copii din fața mea să aibă încredere în ei, având încredere în mine. Dacă eu pic, pică și ei.
Plus că îmi place să fiu profesor, de aceea e ușor să îți revii când faci un lucru cu drag.
Și totuși, cele mai grele momente, care te aruncă uneori în pragul disperării, sunt cele când, după o muncă de ani de zile, adesea sisifică, vin rezultatele la examene: deși peste 90% dintre elevi au note foarte bune, pentru cei 2, 3, 4 copii care plâng, nu din cauza unui orgoliu știrbit, ci pentru un efort și un intelect nerăsplătite, atunci sentimentul nedreptății produce crevase puternice în mine. Sunt zilele cele mai dure: recunosc, niciodată nu am reușit să mă bucur integral la finalul unui an.
Cum merg mai departe? Întâi, mă asigur că ei, copiii, își reafirmă cine sunt și ce pot. Trebuie să fie conștienți că viața nu are cum să nu certifice valoarea lor, dacă aceasta există. Exact același drum îl urmez și eu: nu abandonez niciodată, o iau de la capăt, cu încredere, știind clar un lucru: copiii au nevoie ca noi, profesori și părinți, să le fim alături și să le dăm mâna când au nevoie.
Iar, dincolo de relația cu elevii, în momentele grele vin alături familia, prietenii și colegii. Să împarți cu ceilalți (autentic solidari și loiali) oboseala, nemulțumirea, injustiția presupune defulare și decongestionare sufletească. Cu alte cuvinte, când împarți greul, tensiunea, stresul se atenuează. Să faci o plimbare (nu singur în astfel de momente) ori să vezi un spectacol, să citești ceva înseamnă să îți muți gândul. Să dormi, să îți odihnești creierul este vital: oboseala fizică naște adesea oboseală psihică. Treptat, timpul așază lucrurile în matca lor dacă acționezi inteligent. Nimeni nu spune că e ușor, însă.”
Nicolae Iridion, învățător la Școala Gimnazială Tilișca, jud. Sibiu (de 23 de ani la catedră)
„Și noi, profesorii, avem momente în timpul anului în care simțim nevoia unui refugiu, a unei pauze care să ne ajute să ne reîncărcăm bateriile.
Personal, am învățat să mă refac prin lucruri care nu au nicio legătură cu școala sau catedra. De la pandemie, am descoperit o pasiune: în fiecare sâmbătă fac pâine de casă, iar la Sărbători, cozonaci. Simt că, mai mult ca oricând, prin gestul ăsta cinstesc amintirea bunicilor mei. Truda și respectul pe care le datorăm pâinii se simt în fiecare frământare.
Am și alte mici refugii din care îmi iau energie: plimbările seara, în liniște, ascult muzică italiană, franțuzească, românească, dar veche, citesc poezie, urmăresc documentare.
Sunt pasionat de sport din copilărie, așa că mă ocup voluntar de două echipe de fotbal – juniori și seniori – din satul în care am crescut, Orlat (jud. Sibiu). Mă bucur la maximum de momentele petrecute cu familia.
Toate aceste resurse mă transformă în cel care trebuie să o ia de la capăt în săptămâna ce urmează, pentru a reuși să transform în oameni mari niște copii!”
Lăcrămioara Bozieru, profesoară de Limba engleză la Colegiul Economic ,,A. D. Xenopol” din București (de 31 de ani la catedră)
„Nu m-am gândit niciodată la sănătatea mea emoțională până când am început cursurile de pedagogie digitală oferite de organizații internaționale ale profesorilor de limbă engleză în perioada pandemiei. De la colegii din străinătate am auzit de nevoia de asistență psihologică pentru cadrele didactice epuizate de efortul de reinventare în vederea adaptării la o nouă paradigmă educațională. Spre deosebire de ei, cei din România aveam de luptat și cu demonul bulinelor. În locul fețelor elevilor noștri, priveam ore întregi pe Zoom, Skype sau Classroom la niște buline colorate, căci elevii fie nu aveau camere video, fie refuzau să și le pornească.
Cam atunci mi-am dat seama că dezvoltasem un mecanism prostesc de compensare a tensiunilor acumulate zi de zi: tot ceea ce mâncam era dincolo de nivelul firesc de picant. Cantități uriașe de chilli, ardei iuți, boia iute sau doar piper erau adăugate tuturor mâncărurilor mele, chiar dacă nu își aveau rostul în ele nici măcar în cantități mici. Când am aflat că există o ciocolată neagră cu chilli, m-am grăbit să o cumpăr, numai ca să fiu teribil de dezamăgită să o descopăr banal de amară și deloc atât de picantă cum mi-aș fi dorit. Pandemia a trecut, stresul, nu. Dimpotrivă, se tot accentuează pe fondul numeroaselor probleme ale educației. Între timp, o gastrită rebelă nu-mi mai permite să-mi liniștesc tensiunile datorate muncii cu aceleași cantități de chilli, dar, oricât aș încerca, tot nu reușesc să le înlocuiesc cu meditație, yoga sau mai modernul concept de mindfulness. Cum ar spune elevii mei: Csf? Ncsf.”
Ioana-Steluța Manea, profesoară de matematică la Liceul Teoretic „Emil Racoviță”, Techirghiol (de 21 de ani la catedră). Foto: Doria Drăgușin
„Când simt că nu mai pot, evadez din haosul înconjurător, mă-ntorc spre mine și caut acea liniște interioară care-mi dă puterea de-a continua.
Uneori scriu, căci mă descarc și mă relaxez astfel, dar totodată pot să văd mai clar ceea ce se petrece, întrucât actul scrisului, fiind mai lent decât șirul galopant al gândurilor, are darul de-a ordona ideile.
Dar cel mai adesea-mi găsesc liniștea atunci când ies pe malul mării să fotografiez. Sunt acele momente-n care uit de tot și de toate, când respirația are un alt ritm, când zgomotul minții se reduce, iar eu doar sunt prezentă și mă-ncarc din frumusețea celor înconjurătoare.
N-aș putea profesa (sau aș aș fi precum un robot) dacă nu aș avea timp și pentru pasiunile mele, adevărate refugii, de fapt. N-aș putea rezista într-un sistem strâmb, care cere tot mai mult, secătuindu-te, dar oferă puțin, dacă nu mi-aș hrăni sufletul, dacă n-ar exista un loc viu în mine unde să mă pot întoarce mereu. Și-unde să pot găsi acel fir de lumină care nu cere nimic, nu țipă și nu face zgomot, dar țese într-un mod uimitor totul.”
* Interviurile au fost scurtate și editate pentru acuratețe.
Autoare: Adriana Moscu
Editoare: Andrada Lăutaru
Social Media Manager: Adina Zoican
Coordonatoare: Florinela Iosip
📝 Opinia ta ne ajută să creștem!
Te invităm să răspunzi la câteva întrebări rapide care ne vor ajuta să înțelegem mai bine ce te interesează. Sondajul durează mai puțin de 2 minute, iar opiniile tale contează enorm pentru noi!