Mirabela Amarandei-Duminică & Gelu Duminică/ Foto: Arhiva personală
Publicăm astăzi partea a II-a a interviului cu Mirabela Amarandei-Duminică și Gelu Duminică, unde am vorbit despre cum facem educația mai incluzivă pentru copii și tineri și ce sugestii au în acest sens pentru părinți și profesori. Prima parte o puteți citi aici.
Mirabela Amarandei-Duminică este consilier onorific al Ministrului Educației pe problematica incluziunii și cercetător doctorand la Facultatea de Psihologie și Științele Educației. Este director al Direcției de Orientare Strategică, Evaluare, Monitorizare și Politici Publice din cadrul Universității din București, unde a fost și purtător de cuvânt până în aprilie 2023. Anterior, a ocupat funcția de consilier și purtător de cuvânt al miniștrilor Educației Adrian Curaj și Mircea Dumitru.
Gelu Duminică este sociolog, profesor la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială (Universitatea din București) și director executiv al Agenției de Dezvoltare Comunitară „Împreună”, organizație dedicată egalității de șanse. De asemenea, este gazda podcastului Împreună și membru al Consiliului Economic și Social.
Împreună, Mirabela și Gelu formează un cuplu și sunt părinții Mariei, de doi ani. Am vorbit cu Mirabela și Gelu despre provocările pe care le întâmpină profesorii și părinții în încercarea de a construi o societate incluzivă, în care diversitatea să fie percepută ca un imens avantaj de a învăța unii de la alții, de a ne completa și de a deveni, astfel, mai puternici împreună.
– Cum poate un adult – fie că este părinte, fie că este profesor – să vorbească despre discriminare, rasism sau ură de clasă pe înțelesul unui copil? Să zicem, de la clasa întâi încolo. Cum pot fi abordate aceste teme?
Gelu: Poveștile copilăriei noastre sunt un punct de plecare foarte bun. Multe dintre ele conțin stereotipuri care, dacă sunt explicate corect, pot deveni lecții valoroase.
Îmi amintesc, spre exemplu, de Sarea în bucate a lui Petre Ispirescu. Dacă nu mă înșel, în alte povești ale sale apare termenul „țigan” folosit peiorativ. În Prâslea cel voinic și merele de aur avem un personaj negativ descris ca o „vrăjitoare țigancă”. Asta, alături de alte expresii și imagini din folclor, au transmis generațiilor întregi ideea că anumite categorii de oameni sunt asociate cu răul.
Sau gândiți-vă la „omul negru” din poveștile pentru copii – acel personaj care fură și sperie. Sau la Harap Alb, unde Spânul este personajul negativ, iar descrierea sa fizică îl face ușor de asociat cu „străinul”, cu cel „altfel”.
În loc să eliminăm aceste povești, putem să le decodificăm.
Să le explicăm copiilor că Spânul nu este rău pentru că nu are păr, ci pentru că a acționat într-un mod incorect. Sau că „omul negru” nu înseamnă nimic altceva decât un personaj inventat. Putem merge și mai departe – să le arătăm exemple din realitate. Să le spunem: „Uite, prietenul nostru X este fără păr, dar asta nu îl face rău. Ție ți se pare un om rău?”. Astfel, copilul învață să distingă între fapte și prejudecăți.
Mirabela: Stereotipurile sunt atât de adânc înrădăcinate, încât le folosim uneori fără să ne dăm seama. De exemplu, de multe ori, mă surprind spunându-i Mariei: „Uite, macaraua e condusă de domnul”. Apoi îmi dau seama și corectez: „Uite, și doamna poate conduce macaraua asta”.
Așa că nu este vorba doar despre ceea ce îi învățăm pe copii, ci și despre cum ne reeducăm pe noi înșine. Sau despre cum „uităm” să reînvățăm și noi, la rândul nostru. Cred că trebuie să fim conștienți de propriile noastre automatisme, să le corectăm și să transmitem copiilor noștri o viziune mai echilibrată asupra lumii, cu valori și principii de viață corecte.
Primul lucru pe care îl putem face este să nu fim noi înșine prizonierii prejudecăților. Copilul nu face ce îi spunem, ci ceea ce vede la noi. Imită, știm asta foarte bine, iar primii trei ani din viață sunt esențiali pentru dezvoltarea sa.
Apropo de ce spunea Gelu mai devreme despre modul în care adulții se consideră superiori copiilor – această atitudine vine, în primul rând, dintr-o înțelegere greșită a rolului adultului în viața copilului. Fie că este nou-născut, preșcolar, școlar sau adolescent, copilul trebuie respectat, văzut și înțeles ca o persoană cu nevoi mai complexe decât ale adultului.
Gelu: Exact. Una dintre marile probleme ale societății noastre este că nu respectăm copiii și nu îi considerăm egalii noștri. Îi tratăm cu condescendență, îi invalidăm emoțional și le transmitem mesajul: „Lasă, că tu nu știi nimic”.
Îmi amintesc cum, pe vremuri, dacă mergeam undeva cu părinții, copiii erau puși la o masă separată, departe de adulți. Nu eram parte din eveniment, ci doar niște prezențe tolerate. Aceeași poveste o vedem în picturile lui Aman din 1850. Ce le transmitem astfel copiilor? Că nu contează.
– De ce credeți că educația funcționează mai bine în alte țări? Ce ne lipsește nouă?
Gelu: Asta e o întrebare complexă. Dar dacă ne uităm în istorie, vedem clar decalajul. Universitatea din Bologna a fost fondată în 1088. Prima universitate din România, Universitatea din Iași, a apărut abia în 1860, sub Alexandru Ioan Cuza. Vorbim de o diferență de aproape 800 de ani față de universitățile vestice și de cel puțin 100 de ani față de țările din Europa Centrală.
Primii profesori din liceele românești au fost aduși din Franța. Nu aveam cadre didactice pregătite la nivel local. În secolul XIX, modelul francez a fost impus artificial, dar fără o bază solidă în societate.
Apoi, în anii 1970, Finlanda făcea o reformă profundă a educației, care avea să devină un model global. Noi, în acea perioadă, eram în plin comunism, cu școli obligatorii care urmăreau ideologizarea, nu dezvoltarea gândirii critice. Nu putem compara reformele lor cu ce aveam noi. Asta nu înseamnă că nu putem învăța din modelele lor. Dar trebuie să înțelegem că avem un drum lung de parcurs, iar schimbarea reală nu se face prin măsuri superficiale, ci printr-o viziune pe termen lung, susținută prin politici coerente și respect real pentru educație.
– Dacă ați putea schimba un singur lucru în educația din România legat de incluziune și echitate, ce ar fi?
Mirabela: La nivel filozofic, să spunem, aș discuta despre asumare. Asumarea este ceea ce generează schimbare reală, pentru că fără ea, totul rămâne la nivel declarativ. Asumare politică, asumare publică, asumare a societății în ansamblu. Dacă ar fi să schimb ceva ca ministru, aș începe cu formarea cadrelor didactice – inițială și continuă –la modul real, serios, cu focus și pe output, nu numai pe input. Sigur, e de durată…
Asta cred că generează transformarea sistemului – și nu doar o simplă „schimbare”. O transformare reală de mentalitate, de paradigmă în raportarea la nevoile copilului. O cultură instituțională care să încurajeze incluziunea și echitatea în comunitatea școlară. Creșterea empatiei profesorilor față de elevi și înțelegerea nevoilor acestora. Din păcate, suntem încă departe de acest ideal.
-Tu unde ai începe, Gelu?
Gelu: Aș începe cu educația timpurie, 0-3 ani. Se investește mult în „amonte”, dar ignorăm că fără o bază solidă, tot ce vine după este fragil. În România, foarte puțini copii sunt integrați în programe educaționale de la 0 la 3 ani. Cei care beneficiază de educație timpurie sunt, în general, copiii din familii privilegiate.
Asta creează un decalaj serios pentru ceilalți. Diferențele se adâncesc la fiecare etapă. Un copil care merge la grădiniță de la 3 ani va avea un avantaj clar față de unul care începe doar cu un an de pregătire obligatoriu.
– Segregarea pe criteriul performanței nu este permisă oficial, dar în realitate se întâmplă. Ai media 9,90? Intri la un liceu de elită. Ai 9? Deja ești considerat mai puțin capabil.
Gelu: Asta afectează nu doar admiterea la liceu, ci și încrederea în sistem. Și, apropo, acum este în desfășurare un proces de raportare a segregării în învățământ, care ar trebui să fie finalizat în curând.
Mirabela: Povestea asta cu segregarea educațională nu e nouă. Am început să lucrăm la ea încă din 2016, pe vremea ministrului Adrian Curaj. Primul ordin despre segregare a apărut în 2007, iar atunci se referea doar la segregarea etnică. Abia în 2016 a fost recunoscută complexitatea fenomenului, incluzând criterii de gen, statut socio-economic, dizabilități. Abia acum, după atâția ani, se fac primii pași sistemici pentru cunoașterea macro și eliminarea fenomenului.
Gelu: Problema este că nu toate formele de segregare pot fi evitate. De exemplu, segregarea rezidențială – dacă într-un cartier locuiesc doar familii cu un anumit statut socio-economic, este inevitabil ca școala din acel cartier să nu reflecte acest lucru.
Mirabela: Pe de altă parte, suntem în 2025 și încă trebuie să le explicăm profesorilor lucruri elementare despre cum să nu separe copiii în clasă pe diverse criterii.
Gelu: Uite un exemplu concret. O școală care era premiată ca fiind „interculturală și diversă” a decis să introducă un test de engleză pentru copiii de clasa pregătitoare, la admitere. Ce s-a întâmplat? S-a format o clasă de „elită” cu cei care aveau părinți care își permiteau pregătire în privat. Deci, practic, segregare sub altă formă.
– Și cum ar trebui să răspundă profesorii și părinții în fața acestor situații?
Mirabela: În primul rând, să fie vigilenți și să conteste practicile incorecte. Apoi, să ceară transparență în deciziile școlilor și să sprijine politici educaționale care promovează egalitatea reală de șanse.
– Mirabela, auzim tot mai des politicieni care atacă orice idee legată de feminism. Cum ar trebui să reacționeze mediul academic în privința drepturilor femeilor și a egalității de gen?
Mirabela: În primul rând, este important că deja există programe de studii de gen în universități. Faptul că aceste programe sunt active arată un nivel de conștientizare și contribuie la cultivarea unei perspective critice asupra provocărilor cu care se confruntă femeile. Din păcate, aceste programe sunt puține și ar trebui să fie mult mai prezente în curriculum academic.
Apoi, universitățile trebuie să rămână vigilente în privința discriminării și a abuzurilor, inclusiv a celor de natură sexuală, din mediul academic. Un progres important este că legislația permite acum universităților să reacționeze inclusiv pe baza sesizărilor anonime, ceea ce schimbă, ușor-ușor, practica instituțională.
E nevoie de consolidarea acestei culturi a egalității de gen și de întărirea încrederii studenților în instituțiile academice. Dacă studenții văd că mediul academic tolerează discriminarea, își vor pierde încrederea în capacitatea sistemului de a proteja și de a susține valori fundamentale.
O mare problemă este că persoanele vulnerabile nu au încredere în instituțiile care ar trebui să le protejeze. Nu apelează la comisiile de etică sau la conducerile universităților, pentru că, de multe ori, și pe bună dreptate, simt că „nu se va întâmpla nimic”.
Un al treilea aspect important pe care l-aș menționa este nevoia organizării de discuții și dezbateri frecvente și concrete despre aceste provocări. Universitățile nu ar trebui să fie doar locuri unde se acumulează cunoaștere, ci și unde se generează schimbare.
– Ți-a influențat maternitatea modul în care privești politicile educaționale? Vezi lucrurile cu alți ochi?
Mirabela: Sensibilitatea mea față de problemele de incluziune exista și înainte de a deveni mamă. Am lucrat în acest domeniu de mulți ani, în diverse roluri instituționale. Dar acum, având un copil multietnic, o fetiță, simt o datorie și mai mare față de el. Și față de toți cei ca ea – romi, sau aparținând altor minorități –, dar care nu au șansele ei. Și prin ceea ce fac sau spun, vreau să contribui la o lume mai deschisă, mai atentă la diversitate, mai grijulie cu toți copiii.
În prezent, în Ministerul Educației lucrez mai cu seamă în zona copiilor cu nevoi speciale. Este un domeniu care nu a fost neapărat abandonat, dar care a fost lăsat cumva în derivă.
Nevoile sunt extrem de diverse, fondurile sunt cele care sunt, iar soluțiile au fost mai degrabă menite să mențină sistemul „pe linia de plutire” decât să genereze o schimbare reală. Aici este nevoie de intervenție integrată, coordonată și susținută. Cu multă voință.
Dar, pe de altă parte, ceva s-a schimbat profund la mine – înțeleg acum mult mai bine rolul și munca unui educator în viața unui copil. Știți cum e – una e ce citești, știi din cărți, și altfel se simte când trăiești acel lucru.
Fetița noastră merge acum la creșă și am realizat impactul major al educatorului. Iar dacă educatorul nu e blând, empatic, dacă nu înțelege nevoile copilului și nu știe să balanseze dezvoltarea emoțională cu cea cognitivă, atunci asta se va vedea la copilul tău. Din fericire, noi avem alături specialiști și practicieni în care avem multă încredere.
– Gelu, tu vorbești deschis cu studenții tăi despre rasism și discriminare. Cum reușești să construiești o punte cu ei pe un subiect care, pentru mulți, este inconfortabil?
Gelu: În primul rând, eu nu le impun nimic. Nu cer prezență obligatorie la cursurile mele. Și, tocmai pentru că nu pun presiune, prima regulă pe care o stabilesc cu ei este că pot spune orice le trece prin cap, atât timp cât își argumentează poziția.
Apoi, eu nu le spun ce să creadă. Nu le spun „asta e dreapta, asta e stânga, trebuie să gândești așa sau așa”. Le dau argumente și îi provoc să gândească critic. Majoritatea reacționează bine la provocarea intelectuală.
Mulți dintre studenții mei, după curs, își aleg temele de licență sau de cercetare în jurul acestor subiecte. Deci, clar, ceva îi atinge.
Eu nu pornesc de la premisa că „uite, acum o să vă vorbesc despre rasism și voi o să recunoașteți că aveți o problemă”. Nu. Eu le ofer contexte reale, cunoaștere. De exemplu, îi pun față în față cu migranți care își spun poveștile, cu persoane rome care vorbesc despre experiențele lor, cu activiste feministe care explică problemele reale. Pentru că, în realitate, foarte mult din rasism și prejudecăți vine din ignoranță.
– Deci, în esență, le dai ocazia să învețe direct de la cei afectați.
Gelu: De exemplu, acum câțiva ani, la finalul unui curs despre istoria romilor în care am folosit și un taraf care a cântat live, o sală cu 300 de studenți s-a ridicat în picioare atunci când s-a intonat imnul romilor, fără să le fi cerut cineva acest gest. A fost unul dintre cele mai puternice momente pe care le-am trăit ca profesor. Când vezi astfel de reacții, cum să nu fii optimist? Oamenii au înțeles că respectul nu costă nimic.
– Ai coordonat zeci de proiecte legate de educație incluzivă. Ne poți oferi trei practici pe care profesorii le pot folosi pentru a crea un mediu mai deschis și echitabil pentru copii?
Gelu: 1. Poveștile ca instrument educațional. Poveștile sunt un instrument fantastic pentru a învăța copiii despre diversitate și empatie. Totul e să le alegi bine și să le explici în contextul potrivit.
Noi, acasă, citim cu fetița noastră Bobiță și Buburuza, Oli și altele asemenea. Dar nu ne limităm doar la citit. Explicăm ce se întâmplă în povești, ce înseamnă respectul, de ce un personaj ia o anumită decizie. Copiii își însușesc comportamente (și) din povești și le aplică în viața reală.
- Dezvoltarea gândirii critice. Unul dintre lucrurile pe care le fac cu studenții mei este să-i provoc să gândească critic. De exemplu, le spun mereu că pot pica examenul la mine din două motive:
- Dacă plagiază.
- Dacă îmi citează cursul fără să analizeze critic ce am spus.
Dacă îmi repetă cuvintele, fără să adauge o perspectivă proprie, le spun: „Mulțumesc, știu deja ce am spus eu. Vreau să aud ce crezi tu despre asta”.
- Responsabilitatea socială a profesorului. Știu că profesorii se simt împovărați de multe cerințe și că uneori simt că „trebuie să facă tot”. Dar educația nu e doar despre predare, e și despre reacția la ceea ce se întâmplă în jur.
Dacă vezi un copil care vine la școală flămând sau fără haine adecvate, nu e datoria ta să rezolvi problema, dar e datoria ta să nu fii indiferent.
Scrie o sesizare către primărie, către direcția de asistență socială sau către ONG-urile care se ocupă de astfel de cazuri. Dacă nu se rezolvă din prima, revino cu sesizarea a doua, a treia, a cincea oară.
Vorbește cu părinții. Explică-le de ce e important. Pentru că binele copilului trebuie să fie prioritatea tuturor.
Am oferit trei exemple simple, care nu necesită bani, ci doar implicare. Oricine le poate aplica de mâine, dacă își dorește.
– Poate că o comunicare mai strânsă între părinți și profesori ar ajuta, dar fără judecăți. De prea multe ori, fiecare tabără aruncă vina pe cealaltă.
Gelu: Am auzit un educator spunând odată: „La mine, chiar dacă vine desculț și nemâncat, trebuie să învețe carte”. Dar, sincer, nu despre asta e vorba. Copilul trebuie să plece de la școală cu ceva – fie o abilitate, fie o învățătură, fie chiar dorința de a reveni a doua zi.
Educația ar trebui să fie o bucurie, nu o corvoadă.
– Ai fost descris ca fiind foarte optimist. Nu te temi că fetița voastră se va confrunta cu discriminare sau prejudecăți?
Gelu: Sigur că da. Dar nu mă tem în sensul că nu sunt pregătit. Știu că i se va întâmpla, pentru că, din păcate, lumea e diversă și mulți simt nevoia să-și afirme superioritatea față de alții.
Fetița noastră ar putea fi discriminată pentru că e fată, pentru că e romă, pentru că nu e băiat, pentru că e din București, pentru că e din România… sunt atâtea criterii după care oamenii etichetează.
Dar la fel de bine, ar putea experimenta și o formă de discriminare pozitivă – faptul că lumea știe că e fata noastră. Poate că asta o va ajuta în unele situații, dar poate că va face și ca așteptările să fie mai mari decât ar trebui.
Tocmai de aceea, vrem să o ajutăm să rămână echilibrată, să nu fie nici afectată de prejudecăți, dar nici să nu se complacă într-o zonă de privilegii. E important să înțeleagă că tot ce obține trebuie să vină din meritul ei, din efortul ei.
Mirabela: Pentru mine, ca mamă, e complicat acum, când merge la creșă, să o văd ieșind din spațiul sigur pe care i l-am construit în acești doi ani. Mă bucur enorm să o văd cum crește, dar în același timp, încep să anticipez situațiile care vor apărea, cel mai probabil, mai târziu.
Gelu: Zilele trecute, a venit acasă și, jucându-se, a spus că e „colorată”. Nu știm exact cine i-a spus asta sau în ce context. Dar a fost primul moment în care a trebuit să gestionăm o astfel de situație.
Am transformat discuția într-un moment pozitiv. I-am spus: „Da, ești colorată, și asta e minunat. Și mami e colorată, fiecare om are culoarea lui”.
Copiii simt când un cuvânt e folosit cu intenție negativă. Dacă ascundem sau evităm subiectul, atunci se creează un disconfort. Dar dacă îi oferim copilului siguranța că „da, sunt colorat și e perfect normal”, atunci orice alt comentariu va spune mai multe despre cel care îl face decât despre ea.
E un lucru normal și e frumos. Nu trebuie să ne temem de cuvinte precum „colorat”. Dacă cineva folosește acest termen într-un sens negativ, asta spune mai multe despre acea persoană decât despre fiică-mea.
Mirabela: Nu trebuie să evităm astfel de discuții, ci să le explicăm copiilor că diversitatea e ceva firesc.
Ceea ce vreau să rămână după discuția asta este că avem nevoie de o școală incluzivă, care nu „tolerează” diversitatea, ci o acceptă și o valorifică. Pentru că școala reflectă societatea și invers. Dacă reușim să construim un mediu educațional care să-i învețe pe copii acceptarea diversității, bucuria ei și valorificarea diversității umane, acest lucru se va vedea și în societate. Copiii vor duce cu ei aceste valori în lume.
Autor : Adriana Moscu
Managing-editor: Florinela Iosip
📝 Opinia ta ne ajută să creștem!
Te invităm să răspunzi la câteva întrebări rapide care ne vor ajuta să înțelegem mai bine ce te interesează. Sondajul durează mai puțin de 2 minute, iar opiniile tale contează enorm pentru noi!
1 comentariu
[…] Citește integral a doua parte a interviului aici. […]