Mirabela Amarandei-Duminică & Gelu Duminică: „Avem nevoie de o școală incluzivă, care nu doar tolerează diversitatea, ci o valorifică”

3.2K

Mirabela Amarandei-Duminică & Gelu Duminică/ Foto: Arhiva personală

„Copiii simt când un cuvânt e folosit cu intenție negativă. Dacă ascundem sau evităm subiectul, atunci se creează un disconfort. Dar dacă îi oferim copilului siguranța că «da, sunt colorat, și e perfect normal», atunci orice alt comentariu va spune mai multe despre cel care îl face decât despre ea.”

Mirabela Amarandei-Duminică este consilier onorific al Ministrului Educației pe problematica incluziunii și cercetător doctorand la Facultatea de Psihologie și Științele Educației. Este director al Direcției de Orientare Strategică, Evaluare, Monitorizare și Politici Publice din cadrul Universității din București, unde a fost și purtător de cuvânt până în aprilie 2023. Anterior, a ocupat funcția de consilier și purtător de cuvânt al miniștrilor Educației Adrian Curaj și Mircea Dumitru.

Gelu Duminică este sociolog, profesor la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială (Universitatea din București) și director executiv al Agenției de Dezvoltare Comunitară „Împreună”, organizație dedicată egalității de șanse. De asemenea, este gazda podcastului Împreună și membru al Consiliului Economic și Social.

Împreună, Mirabela și Gelu formează un cuplu și sunt părinții Mariei, de doi ani. Am vorbit cu Mirabela și Gelu despre provocările pe care le întâmpină profesorii și părinții în încercarea de a construi o societate incluzivă, în care diversitatea să fie percepută ca un imens avantaj de a învăța unii de la alții, de a ne completa și de a deveni, astfel, mai puternici împreună. 

Abonează-te gratuit completând formularul!

Adresă de e-mail

Părinte sau Profesor? Părinte Profesor Altceva

Vârsta copiilor (acasă sau în clasă)? 0 – 3 ani 3 – 6 ani 6 – 10 ani 10 – 14 ani 14 – 18 ani Nu este cazul

Localitatea

Leave this field empty if you’re human:

– Trăim vremuri în care discursurile despre „noi” și „ceilalți” sunt din ce în ce mai agresive și mai evidente. Cum îi ajutăm pe copii să nu crească cu frică și dispreț față de ceilalți?

Mirabela: În primul rând, prin forța exemplului personal. Încă de la cele mai fragede vârste, copiii imită comportamentele, atitudinile și valorile pe care le văd în familie, apoi în cercurile din jurul lor – fie că vorbim despre grădiniță, prieteni sau alte medii sociale. Dacă vrem să le transmitem bunătate, înțelegere și respect, trebuie să le oferim noi înșine acestor valori o expresie autentică în viața de zi cu zi.

Pe de altă parte, este esențială și conștientizarea răului din jurul nostru. Adulții trebuie să fie primii care recunosc și înțeleg problemele din societate, pentru ca apoi să le explice copiilor și tinerilor ce se întâmplă. Trebuie să le oferim instrumentele necesare pentru a înțelege realitatea, astfel încât, atunci când vor lua propriile decizii, să o facă având o bază solidă de valori și principii.

Sigur, ca părinte, te poți bucura de creșterea, de maturizarea copilului, dar vine și un moment în care îți dai seama că iese din coconul pe care l-ai construit cu grijă și nu mai este sub influența ta exclusivă. Atunci începe să își ia propriile decizii, iar acest lucru poate fi, pentru un părinte, un motiv de îngrijorare. De aceea, este esențial să fie pregătit din timp – atât prin puterea exemplului personal, cât și prin dialog constant, prin conștientizarea valorilor și prin înțelegerea binelui și a răului.

– Sunt mulți părinți care încearcă să-și țină copiii departe de realitatea lumii, iar atunci când aceștia ajung să o confrunte, șocul poate fi foarte mare. 

Gelu: Cred că, în marea majoritate a cazurilor, niciun părinte nu dorește răul copilului. Însă fiecare dintre noi este influențat de modul în care a fost crescut și de valorile în care s-a format.

Dacă eu am fost obișnuit cu ideea că „dacă nu ești atent, te fură țiganii”, că „oamenii dintr-o anumită categorie sunt inferiori”, iar în gașca mea de prieteni predominau atitudini homofobe, misogine sau rasiste, atunci este foarte probabil ca, odată ajuns la facultate, să-mi aleg un cerc de prieteni care împărtășește aceleași valori. Astfel, aceste convingeri sunt întărite și, fără să-mi dau seama, le voi transmite mai departe copilului meu.

De exemplu, dacă îi spun copilului să nu se joace cu un coleg cu dizabilități, justificându-mi alegerea prin idei precum „boala se ia”, „copilul meu va fi traumatizat” sau alte prejudecăți, nu fac decât să perpetuez un model de excludere socială. Asta nu înseamnă neapărat că părintele are o superioritate bolnăvicioasă asupra celorlalți, ci mai degrabă că nu cunoaște realitatea și se teme de ceea ce nu înțelege.

– Cum să dezvoltăm o societate cu adevărat deschisă și diversă, când noi nu am fost expuși unor perspective diferite?

Gelu: Noi încă nu avem o educație solidă despre comunism, spre exemplu. Dacă vrem să ducem copiii la un muzeu al comunismului în București, unde putem merge? Există doar inițiative private, câteva expoziții restrânse.

Despre Holocaust? Avem foarte puține resurse educaționale dedicate. Despre feminism? Nu există un muzeu sau un spațiu care să documenteze istoria drepturilor femeilor în România. Despre minorități? La fel, aproape nimic. Toate aceste lipsuri sunt rezultatul unui mod de gândire care s-a perpetuat și care, la rândul său, a fost întărit de sistemul educațional.

Ajungem astfel la rolul școlii. În teorie, școala ar trebui să fie un factor de socializare secundară – să completeze educația oferită de familie sau, dacă este cazul, să o contrabalanseze. Dar ce facem când profesorii au aceleași prejudecăți ca părinții? Din păcate, acest lucru se întâmplă  des.

– Cum se explică faptul că avem acces la o cantitate uriașă de informație, dar, în același timp, mulți rămân prizonieri ai unor tipare de gândire rigide? 

Mirabela: E un paradox. Pe de o parte, informația este la îndemână mai mult ca niciodată, e la un click distanță, pe de altă parte, școala și-a abandonat de mult timp menirea de a forma cetățeni cu gândire critică, de a cultiva valori. 

Gelu: Îmi amintesc de diriginta mea, doamna Gafton. Era o profesoară de latină remarcabilă, dar ceea ce a rămas cu mine din anii de școală nu sunt doar lecțiile de gramatică. Ne învăța cum să ne comportăm într-un restaurant, cum să oferim o floare, cum să acceptăm un contraargument. Acestea sunt lucruri pe care le-am purtat cu mine toată viața.Asta mă face să mă gândesc la ora de dirigenție, care încă există, dar care și-a pierdut aproape complet scopul inițial. Nu mai are nicio legătură cu mentoratul. În mintea mea, un diriginte ar trebui să fie un mentor – să ofere sprijin, să provoace discuții, să încurajeze descoperirea de sine. 

Apoi, consilierea. Am scris și analizat mult pe acest subiect și, de multe ori, am constatat că e tratată superficial, făcută doar de formă. Atunci, cum să ne așteptăm ca elevii să știe să ia decizii corecte pentru viitorul lor?

Noi suntem aici pentru că am ales să fim aici. Am considerat că memorarea comentariilor pe de rost este o formă de educație superioară. Am perpetuat această practică și, din păcate, încă o facem.

Comentariile predefinite, învățate mecanic, nu fac decât să creeze conformism, să elimine gândirea critică. Și apoi ne întrebăm cum de prind la public oameni care promovează idei simpliste și populiste. Oamenii sunt obișnuiți să înghită informația fără să o proceseze, fără să o pună sub semnul întrebării.

Eu am studenți la master care nu au scris niciodată un eseu. Îți dai seama? Master!

– Și atunci, acesta fiind contextul, ce soluții vedeți pentru ca fiecare copil să aibă acces la o educație de calitate? 

Mirabela: Vorbind despre asta, eu aș vorbi nu despre schimbare în educație, ci despre transformare.Transformarea este un proces mult mai profund, și cred că de asta avem nevoie acum.

Eu cred că, până nu vom avea susținere și voință la nivel politic, transformarea nu se va întâmpla cu adevărat. Educația necesită investiție și ieșirea din zona de confort. Învățarea este un proces complex – fascinant. Și spun asta gândindu-mă, de data aceasta, din rolul de părinte și uitându-mă  la cum un copil mic învață să meargă, să-și folosească mâinile, să identifice oamenii din jurul lui și, mai târziu, să vorbească. Tot acest proces înseamnă muncă, efort și depășirea propriilor limite.

Dacă pentru un copil care crește ieșirea din zona de confort este o provocare, pentru adulți de ce ar fi diferit. Este, într-adevăr, provocator să faci lucrurile altfel de cum erai obișnuit, necesită un efort conștient suplimentar, dar părinții și, mai ales, profesorii, ar trebui să conștientizeze impactul pe care îl au în viața copiilor. Transformarea școlii necesită sacrificii, atât la nivel individual, cât și la nivel de sistem.

Avem nevoie de o școală care să aibă sens pentru copii și pentru devenire lor. O școală care, pe de o parte, transmite cunoaștere și caută cunoaștere, dar, pe de altă parte, leagă tot ce se întâmplă în spațiul ei de realitatea vieții și de viitor. De valori care să ghideze tânărul, apoi adultul în viață. Vedem zilnic în spațiul public și în societate cât de mult lipsesc aceste elemente.

Gelu: Educația este efectul societății actuale, dar și cauza celei viitoare. Dacă ne uităm la situația de acum, vedem că societatea pe care o avem este rezultatul educației oferite acum 20 de ani. Generațiile care sunt astăzi active profesional au fost pe băncile școlii într-un sistem care, în multe cazuri, și-a făcut treaba doar parțial sau deloc. Multe dintre vârfurile academice, profesionale au plecat din țară, iar rezultatele sunt vizibile.

Este inacceptabil ca un tânăr care a trecut prin opt, zece, doisprezece ani de școală să ajungă în situația de a fi încadrat pe salariul minim pentru că nu știe să scrie și să citească corect. Într-un sistem funcțional, acest lucru ar fi de neconceput. 

La fel de grav este și faptul că există licee și școli care produc analfabeți funcționali de ani de zile, fără ca nimeni să ia măsuri. Este, de asemenea, inadmisibil ca România să schimbe miniștrii educației aproape anual. Cum poate cineva să implementeze o reformă reală în aceste condiții? O reformă necesită viziune, continuitate și un mandat suficient de lung pentru a pune în practică o strategie coerentă.

Dacă ne uităm în istorie, reformatorii educației, precum Spiru Haret, au avut un mandat stabil și au reușit să implementeze schimbări profunde. Reforma sa nu a însemnat doar ajustarea unor programe, ci extinderea educației acolo unde nu exista – în sate, în comunități izolate. A avut o viziune și timp să o pună în aplicare. În schimb, astăzi vedem cum aproape fiecare nou ministru vine cu propriile idei și schimbă direcția în loc să continue inițiativele deja începute. O reformă reală nu se face prin modificări haotice. Din punctul meu de vedere, pe termen scurt, nu putem spera la schimbări majore fără o viziune strategică asumată. Am avut încercări, precum legea educației din 2011 sau strategia „România Educată”, dar fără o implementare reală, acestea rămân doar planuri pe hârtie.

– Știm din mai multe studii că tinerii au o tendință mai mare înspre radicalizare? Ce poate face mediul academic, respectiv școala și familia în acest sens?

Gelu: Dacă vedem tineri care se radicalizează, trebuie să ne uităm și la context. Cu doar un an sau doi în urmă, 20% din electorat susținea astfel de partide, iar procentul era chiar mai mare în anumite segmente. Este corect să avem așteptări mai mari de la tineri, când întreaga populație votează la fel?

Să nu uităm că, statistic, cea mai săracă categorie de vârstă din România nu sunt pensionarii, ci tinerii. Ei sunt cei mai vulnerabili, cei mai expuși marginalizării. Dacă la 20 de ani intri pe piața muncii și ești plătit cu salariul minim, cum poți avea speranța că vei reuși? Cum să te aștepți ca acești tineri să fie motivați să se implice civic, să muncească peste măsură, când realitatea economică nu le oferă oportunități reale?

Iar dacă vor să-și întemeieze o familie, se confruntă cu precaritatea financiară. În aceste condiții, este firesc ca unii dintre ei să fie frustrați și să vadă lucrurile diferit față de generațiile anterioare.

Mulți ajung să idealizeze trecutul – „Pe vremea lui Ceaușescu aveam toți locuri de muncă, aveam case, aveam bani” – dar această comparație este falsă. Nu trebuie să cădem în capcana acestui discurs care pune vina exclusiv pe tineri și îi acuză că sunt „altfel” decât generațiile anterioare.

Eu, personal, am mare încredere în această generație. Mi se pare că este mai deschisă și mai receptivă decât generația mea, pentru simplul motiv că a avut acces la cu totul alte valori, la un alt mod de a vedea lumea. Însă trebuie să le acordăm atenție și respect, să credem în ei..

Mirabela: Da, dar cred că optimismul acesta  trebuie dozat cumva. Gelu are acces, în principal, la tineri foarte buni, dar nu știu în ce măsură sunt  aceștia reprezentativi pentru întreaga generație.

Dacă ne uităm la feedback-ul care vine din învățământul preuniversitar, vedem o realitate mai complexă. Sigur, există elevi excepționali, dar avem, și studiile o arată, multe probleme cu ceea ce reușește să facă școala și, implicit, cu nivelul de educație al tinerei generații.

Gelu: Este important să nu idealizăm nici trecutul, dar nici prezentul. Generațiile nu sunt fundamental mai bune sau mai rele – sunt diferite, iar noi trebuie să înțelegem contextul fiecăreia și să lucrăm cu el.

Există segmente de tineri la care trebuie să ne uităm cu mai multă preocupare, nu doar cu optimism. Nu vreau să îi etichetez ca fiind „generația fulgilor de nea”, incapabili să își asume responsabilități sau ”superficiali preocupați doar de ascensiunea rapidă fără efort”. Dar există o parte a acestei generații care pare mai puțin dispusă să depună un efort constant. Un efort de învățare, de progres.

Pe de altă parte, există și o zonă extraordinar de implicată civic, sensibilă la probleme sociale, atentă la tot ceea ce înseamnă nedreptate. Asta mi se pare o trăsătură fantastică a generației actuale – au un simț puternic al dreptății.

– Fetița voastră crește într-o familie în care diversitatea nu este doar o teorie. Ce lecții despre lume vreți să-i oferiți pe măsură ce crește? Credeți că va trăi într-o lume mai incluzivă? S-au schimbat lucrurile în bine sau nu?

Mirabela: Ne dorim un copil care gândește cu propria minte, care are curajul să ne confrunte atunci când greșim, care poate avea un dialog serios cu noi. Doar așa va deveni un adult independent, capabil să se exprime, să își susțină ideile și să înțeleagă lumea din jur.

Gelu: De multe ori, noi, ca părinți, avem tendința de a ne impune autoritatea absolută asupra copiilor. Pentru că sunt mici, considerăm că este mai ușor să ne impunem în fața lor. Dar, în realitate, privilegiul nostru, și este un privilegiu, de-a avea copii în jurul nostru și de a-i ghida, nu de a-i controla.Noi, ca părinți și ca educatori, trebuie să sprijinim copiii să ajungă la cea mai bună variantă a lor, nu la cea pe care noi o considerăm corectă, ci la cea autentică pentru ei. Iar datoria noastră este să-i încurajăm, mai ales atunci când greșesc. Greșeala nu este un capăt de drum, ci un mecanism de învățare.

Din păcate, trăim într-o societate care a transformat competiția în ură. Am ajuns să valorizăm doar notele maxime, iar sistemul educațional le întărește această mentalitate. Încă de mici, copiii sunt comparați între ei. Îmi amintesc cum primele întrebări erau: „Ce notă ai luat?”.

Mirabela: Marea noastră provocare, ca părinți, este să o echipăm pe Maria cu încredere în ea însăși, astfel încât să poată face față situațiilor dificile – discriminare, bullying, nedreptăți – lucruri pe care orice copil le poate întâmpina. Dar, în cazul ei, aceste provocări s-ar putea amplifica, pentru că este o fetiță multietnică și, mai târziu, va fi o femeie multietnică.Sunt lucruri pe care orice părinte și le dorește pentru copilul său. Dincolo de încrederea în sine, ceea ce încercăm să facem pentru Maria este să-i cultivăm iubirea de oameni. Are această deschidere naturală, un fel de altruism nativ care pe noi ne fascinează de fiecare dată când îl vedem la ea. Și învățăm și noi asta de la Maria noastră. 

Pe de altă parte, încercăm să o ajutăm să înțeleagă lumea în toată complexitatea ei, și lumea nu e roz. Dar că trebuie să să caute binele din jurul ei, să reacționeze, să își exprime gândurile atunci când consideră că nu e corect, că nu e bine…

Gelu: Eu am trăit discriminarea etnică pe pielea mea, deci consider că este esențial să vorbesc cu Maria despre acest subiect, să o pregătesc pentru posibilele situații dificile. Mirabela, pe de altă parte, nu a avut astfel de experiențe, dar are un alt rol la fel de important: să o sprijine în fața discriminării de gen.

Mirabela: Exact, și lucrăm împreună la asta. Noi încercăm să îi oferim Mariei stimă de sine, pentru că asta cred că este esențial. Sigur, avem provocări suplimentare față de alți părinți – faptul că este vizibil diferită din punct de vedere etnic adaugă un strat în plus.

Gelu: Dar discriminarea poate apărea din atât de multe motive – pentru culoarea pielii, pentru aspect fizic, pentru statut social, pentru locul de unde provii. Sunt atât de multe criterii după care oamenii sunt etichetați, încât aproape oricine poate deveni ținta marginalizării.

Ceea ce îmi doresc cel mai mult pentru Maria este să nu fie indiferentă. Am scris despre asta recent, i-am adresat o scrisoare. O voi ruga, o voi învăța și o voi încuraja să nu rămână indiferentă la nedreptăți. Dacă va dori să se implice în cauze sociale, va avea tot sprijinul nostru, dar nu voi pune pe umerii ei această obligație. Nu cred că fiecare copil trebuie să devină activist. Ce vreau este ca ea să fie conștientă de lumea din jur și să aleagă singură cum vrea să acționeze.

Autor : Adriana Moscu
Managing-editor: Florinela Iosip