Profesorul de filosofie Doru Căstăian: „Copiii trebuie încurajați să facă distincția între adevăr și fals”

2K

„Există adesea tendința de a îndulci realitatea și de a căuta mereu o parte bună în orice situație. Unii adulți le spun copiilor: «da, ai și tu puțină dreptate» chiar și atunci când informația este falsă. Nu cred că aceasta este o abordare corectă. În timp, această atitudine diluează granița dintre adevăr și fals în mintea copilului, iar el învață că adevărul și falsul sunt mereu negociabile.” – Doru Căstăian

Doru Căstăian: Foto: George Nica

Săptămâna aceasta discutăm cu Doru Căstăian, profesor de filosofie și științe socio-umane la Liceul de Arte „Dimitrie Cuclin” din Galați, profesor asociat la Facultatea de Istorie, Filosofie și Teologie din Galați. Licențiat în filosofie al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca (2001), cu un master în filosofie franceză contemporană (2002) și doctorat în filosofie la Universitatea de Vest din Timișoara (2008), Doru Căstăian este, de asemenea, traducător, publicist și autor al volumului Cum și de ce (mai) educăm (2018). În 2018, a fost distins cu Premiul „Merito” pentru excelență în educație. Este cunoscut pentru abordarea sa inovatoare în predare și pentru promovarea gândirii critice în școală. Doru Căstăian ne vorbește despre cum putem dezvolta această abilitate esențială la copii, acasă și în clasă. 

– Ce este, de fapt, gândirea critică și pe cine „critică” ea? 🙂

– Gândirea, ca proces psihic, are și o componentă critică. Aceasta are o funcție esențială, deoarece unul dintre rolurile gândirii este să corecteze informațiile primite de la simțuri. Probabil că, fără această funcție critică, gândirea nici nu ar fi evoluat, fiind un proces costisitor din punct de vedere neurologic și metabolic. După cum se poate observa, puține organisme își permit acest proces. 🙂

Dincolo de aceste considerații „biofilozofice”, gândirea critică, într-un sens mai tehnic, reprezintă o formă de gândire controlată cognitiv, orientată conștient și voluntar spre corectarea erorilor naturale pe care le comitem atunci când gândim spontan, în mediul nostru obișnuit, fără mecanisme de siguranță, verificări duble sau alte strategii care să atenueze aceste erori.

Acest proces există deoarece, așa cum nu trebuie să uităm niciodată, gândirea, la fel ca alte funcții cognitive, a evoluat în primul rând pentru supraviețuire – pentru conservarea și perpetuarea speciei. Prin urmare, gândirea noastră nu este perfectă, ci suficient de bună pentru a asigura supraviețuirea. 

În mediile civilizate și complexe în care trăim astăzi, această funcție s-a estompat semnificativ, deoarece nu mai avem aceleași provocări ca vânătorii-culegători de acum sute de mii de ani. Și atunci, este necesar să corectăm erorile naturale care apar în procesul nostru de cunoaștere.

– Sunt copiii capabili să gândească critic nativ, fără ca acest simț să le fie dezvoltat?

– Nu cred că este o facultate dobândită spontan, ci mai degrabă una care se formează în timp. Așa cum îmi place să spun – și am mai spus-o și în alte contexte – gândirea critică nu începe cu gândirea, ci cu domolirea anumitor impulsuri naturale, cum ar fi tendința spre credulitate, pentru că, în mod natural, suntem predispuși să credem mai ușor anumite lucruri.

Orice psiholog știe acest lucru, iar pe credulitatea noastră naturală se bazează, în mare parte, fenomenele de răspândire virală și necontrolată a conținuturilor false.

Gândirea critică începe cu un scepticism sănătos. Desigur, scepticismul poate deveni și patologic – cineva care îl duce la extrem s-ar putea să nu se mai ridice dimineața din pat, pentru că nu ar găsi suficiente motive raționale să o facă și ar ajunge să nu mai creadă nimic. Însă un scepticism sănătos poate fi învățat și transmis copiilor cu o anumită măiestrie.

După ce sunt educate aceste aspecte legate mai degrabă de impuls și de emoție, urmează și dezvoltarea cunoașterii. Însă trebuie spus clar – și nu voi înceta niciodată să repet acest lucru – gândirea critică nu este doar o sumă de cunoștințe și tehnici. Ea începe prin educarea anumitor impulsuri și tendințe naturale, continuă cu asimilarea unor informații esențiale despre noi și despre procesul de gândire, pentru ca, în final, să fie exersată în mod activ. Componenta practică este esențială: copiii trebuie antrenați să gândească critic în contexte reale. Iar acest lucru depinde foarte mult de cunoștințele pe care le au despre domeniul respectiv.

Se vorbește uneori despre gândirea critică ca despre un set de competențe sau abilități transferabile. Într-o anumită măsură, acest lucru este adevărat. Însă dacă ne imaginăm că putem gândi critic fiind în același timp complet ignoranți într-un anumit domeniu, ne înșelăm. De fapt, suntem cu atât mai critici cu cât cunoaștem mai bine un subiect.

O consecință importantă a acestui fapt este că nimeni nu poate fi la fel de critic în toate domeniile. Există subiecte pe care le stăpânim bine și unde suntem greu de manipulat, mai ales dacă avem un instinct critic bine dezvoltat. Dar există și domenii în care avem mai puține cunoștințe, iar acolo suntem mult mai vulnerabili la dezinformare și manipulare.

Recomandarea de bun-simț ar fi un principiu pe care, teoretic, îl cunoaștem cu toții, dar care este mai puțin practicat de cei fără o înclinație filozofică: suspendarea judecății. Este perfect în regulă să recunoști că un fenomen te depășește, că nu-l înțelegi suficient sau că nu ai destule informații pentru a formula o concluzie clară.

Însă, și aici intervine moștenirea noastră ca specie, avem o teamă profundă de a ne recunoaște ignoranța și greșelile. Ele sunt percepute ca puncte slabe, ca vulnerabilități. Iar această frică ne face, de multe ori, să pretindem că știm lucruri pe care, de fapt, nu le stăpânim.

– Cum ați explica simplu copiilor diferența dintre o opinie și un fapt?

– Faptele și opiniile sunt categorii epistemologice distincte.

• Un fapt este un conținut de informație care poate fi, cel puțin în principiu, acceptat universal.
• O opinie implică o perspectivă subiectivă, ceea ce o face discutabilă și interpretabilă.

Dacă vrem să simplificăm și mai mult, un profesor de geometrie lucrează cu fapte: atunci când face o demonstrație geometrică, nu are nevoie să ceară opinii despre adevărul unei teoreme – rezultatul este obiectiv. Pe de altă parte, el poate cere opinii despre modul în care o problemă poate fi rezolvată, dar nu despre corectitudinea rezultatului final.

Conform teoriei, diferența fundamentală este că faptele sunt obiective și adevărate, iar opiniile sunt subiective și discutabile.

Totuși, aș adăuga două lucruri importante:

1. Faptele nu sunt uniforme, ci depind de contextul de referință.
2. Un fapt psihic (o emoție, o stare interioară) nu este același lucru cu un fapt fizic sau un fapt social.

De exemplu, un vis sau o formă de imaginație este un fapt psihologic, dar nu este un fapt în același sens în care este faptul că electronii există.

Aceasta este și explicația pentru care psihologia, sociologia și alte științe sociale sunt considerate „științe soft”, adică domenii care nu pot aplica 100% criteriile de obiectivitate și rigoare ale științelor exacte. Totuși, aceste discipline încearcă să compenseze prin matematizare și printr-o infuzie serioasă de rigoare metodologică.

Pe de altă parte, chiar și faptele fizice, care aparent ar trebui să fie de necontestat, nu pot fi transmise unei ființe umane decât în interiorul unui sistem conceptual. Acest sistem are axiome și ipoteze de bază, un orizont teoretic acceptat, fără de care faptele respective nu ar putea fi interpretate corect.

– De ce este important acest aspect?

– Pentru că, dacă cineva contestă premisele fundamentale ale unui sistem științific, poate ajunge să conteste inclusiv faptele bazate pe acel sistem. Exact acest fenomen l-am văzut în ultimii ani, când oameni contestă fapte bine stabilite, precum forma sferică a Pământului.

Acești oameni nu neagă ceea ce văd, ci pur și simplu refuză întregul sistem teoretic care explică realitatea fizică. Chiar și atunci când pot vedea cu ochii lor imagini ale Pământului din spațiu, ei resping informația pentru că neagă teoriile și principiile științifice care fac posibilă acea observație.

Pe de o parte, putem avea fapte reale pe care unele persoane refuză să le accepte. Există oameni care nu cred în existența electronilor, care neagă existența virusurilor sau a altor fenomene demonstrate științific. De ce? Pentru că nu le-au văzut cu ochii lor. Iar dacă le văd, nu e nicio problemă – pot contesta imaginile, pot susține că sunt falsificate și așa mai departe. Nu există ieșire din acest labirint al negării.

Pe de altă parte, acceptăm ca fapte tot felul de lucruri care nu sunt fapte din punct de vedere științific. De exemplu, mulți oameni iau astrogramele drept descrieri factuale ale vieții lor, vorbesc despre energii pozitive și negative, despre vibrații, iar unii chiar plătesc sute de lei pentru „echilibrarea energiilor” prin telefon.

– Fake news-ul și manipularea emoțională sunt peste tot. Cum îi învățăm pe copii să le recunoască?

– Nu cred că există o altă rețetă decât cea deja menționată: dezvoltarea gândirii critice și a reflecției asupra propriilor emoții. Nu este nimic nou – știm acest lucru de sute de ani. Ce trebuie să învețe copiii?

• Conceptul de manipulare emoțională.
• Noțiuni care să îi ajute să își înțeleagă emoțiile și modul în care acestea le influențează judecata.
• Importanța contextului social – fake news-ul și dezinformarea nu apar în vid, ci într-un mediu în care sunt amplificate și propagate.

Învățarea socială este profund practică. Oamenii învață confruntându-se cu dezinformarea, reflectând asupra ei și punându-și întrebări critice. Fără reflecție, învățarea este superficială.

–Cum ar trebui să reacționeze un adult când un copil vine cu o informație falsă, crezând că este adevărată?

-Este o situație delicată. Din punctul meu de vedere, adultul ar trebui să îi spună clar copilului că informația respectivă nu este corectă, dar într-un mod care să-l încurajeze să gândească și să verifice sursele. Știu că există tendința de a respinge pur și simplu informațiile false, iar profesorii o fac des – și eu am avut această reacție mult timp. Însă simpla negare nu este suficientă. Este important să-l ghidăm pe copil spre a descoperi singur de ce informația este eronată.

Există mereu tendința de a îndulci realitatea și de a încerca să găsim o parte bună în orice situație. Unii adulți spun copiilor „da, ai și tu puțină dreptate” chiar și atunci când informația este falsă. Nu cred că aceasta este o abordare corectă. În timp, această atitudine diluează linia dintre adevăr și fals în mintea copilului, iar el învață că adevărul și falsul sunt mereu negociabile.

Sigur, pot apărea situații delicate. Ce faci dacă un copil vine cu o informație falsă primită de la un profesor pe care îl respectă? E dificil, pentru că a-l pune între două autorități nu este confortabil pentru el.

Cred că feedback-ul trebuie să fie clar și ferm: „Această informație este falsă.” Dar trebuie oferită și o contextualizare, astfel încât copilul să înțeleagă că toți ne putem înșela, inclusiv adulții pe care îi respectăm. 

De exemplu: „Uite, uneori ne înșelăm. Și eu mă pot înșela. Și tu te poți înșela. În cazul de față, profesorul s-a înșelat – și nu este un capăt de lume. Important este să recunoaștem greșelile și să ne corectăm.”

Copiii trebuie încurajați să dezvolte o gândire clară, capabilă să facă distincții între adevăr și fals.

– Cum mai știm astăzi ce este adevărul și cum îl putem argumenta? Mai ales în epoca AI-ului, care generează incertitudini și provocări fără precedent?

– Trebuie să practicăm ceea ce, în filosofie, se numește „metodă naturală” – un set de credințe fundamentale pe care trebuie să le acceptăm, altfel am înnebuni.

În ceea ce privește post-adevărul, situația mi se pare chiar amuzantă. În filosofie, această tendință de a problematiza și teoretiza natura adevărului este foarte veche. Dacă ne gândim la Foucault sau la gramatologia lui Derrida din anii 1960, multe idei păreau atunci niște exagerări abstracte, crize intelectuale fără miză reală. Și totuși, iată-ne ajunși în momentul în care trăim aceste fenomene pe propria piele.

Lumea începe să descopere ceva ce se știa de mult, dar nu la scară largă: adevărul nu este un lucru simplu, evident sau ușor de recunoscut. De fapt, ceea ce numim adevăr este, în foarte multe privințe, un construct social, care are nevoie de instituții, memorie colectivă și tradiții pentru a fi întreținut și cultivat.

Noi trăim, în acest moment, o eroziune profundă a noțiunii clasice de adevăr, tocmai pentru că mediile tradiționale de transmitere și conservare ale adevărului au fost împinse în plan secund.

Gândiți-vă, de exemplu, la dezbaterea publică. Acesta este un instrument specific modernității, conceput pentru a aduna oamenii nu neapărat în jurul unor subiecte asupra cărora nu sunt de acord, ci, dimpotrivă, în jurul unor principii comune, dar discutate pentru nuanțare și clarificare. În prezent, însă, acest spațiu clasic al dezbaterilor este profund alterat.

Instituții tradiționale, precum universitățile, sunt atacate în esența lor de noile spații virtuale, care funcționează după alte logici și au o dinamică complet diferită.

Spațiile virtuale funcționează, într-un fel, ca niște pseudolocuri ale memoriei colective, însă nu mai avem acel spațiu comun, acea agoră, unde diversele grupuri ale societății se adună pentru a face schimburi simbolice și cognitive.

Platformele digitale nu au memorie în sensul clasic și, în același timp, sunt infinit fragmentabile și polarizabile. Exact asta se întâmplă: ele pot fi modelate, dar și manipulate în direcții care accentuează diviziunile.

Aș mai adăuga un aspect. Gândiți-vă la ideologiile moderne. Cel puțin de la nașterea liberalismului clasic și a modernității filozofice și politice, am avut o continuitate a dezbaterii între liberali, conservatori, creștin-democrați, socialiști și alte curente de gândire. Toate aceste discuții aprinse, uneori chiar violente, aveau loc într-un spațiu comun, bazat pe concepte și idei fundamentale care nu erau puse la îndoială. 

Astăzi, însă, spațiile comune dispar sau sunt profund fragilizate. Instituțiile și structurile care asigurau acest teren de discuție „scârțâie din toate încheieturile”. Uitați-vă la politica mondială – dezbaterile se mută în spații digitale, care nu mai respectă aceeași logică și nu mai funcționează pe baza unor reguli stabile.

Nu știu dacă ar trebui să privesc aceste schimbări cu teamă sau cu entuziasm. Poate că o atitudine echilibrată ar fi mai potrivită. Așa cum s-a întâmplat cu multe invenții inițial percepute ca benefice, și internetul și dezvoltările tehnologice au generat efecte secundare imprevizibile.

– Tocmai am citit noul Eurobarometru, din care reiese că românii au cea mai mică rată de încredere în știință dintre toate țările Uniunii Europene. De ce ne este atât de frică de știință?

– Impresia mea este că nu vorbim despre frică, ci mai degrabă despre indiferență. Dacă vrem să înțelegem în profunzime cauzele acestui fenomen, cred că ar fi necesare cercetări sociologice serioase. Însă, dacă ar fi să vă răspund intuitiv – unde cred eu că apar aceste dinamici care ne-au adus în această situație?

În primul rând, avem o cultură media care a îmbrățișat puternic pseudoștiința. Aceasta vinde bine și atrage un public numeros, mai ales într-o societate postcomunistă, alienată valoric, marcată de sărăcie și nesiguranță. Într-un astfel de context, soluțiile simple și aparent magice oferite de pseudoștiință sunt extrem de atractive și ușor de comercializat.

Pe de altă parte, ar fi fost nevoie de un sistem de educație puternic, capabil să contracareze activ această tendință.
Din punctul meu de vedere, acest proces nu funcționează la scară largă. Sigur, există excepții, cunosc multe astfel de cazuri, dar senzația mea este că, în majoritatea situațiilor, deși în școala românească se studiază multă știință ca număr de ore, nu se face neapărat ce trebuie.

Pe de o parte, predăm o știință desprinsă de practică și de plăcerea descoperirii. Iar asta este esențial, pentru că știința înseamnă experiment, observație, curiozitate, nu doar memorarea unor concepte abstracte. Nu cred că există nici măcar între teoreticienii științei oameni care să nu fi experimentat direct fenomenele pe care le studiază.

Pe de altă parte, nu există nicio restricție reală care să împiedice predarea științei într-un mod autentic, bine ancorat în realitate. Și totuși, de foarte multe ori, asta nu se întâmplă.

Când vorbesc despre testarea științifică, mă refer la o combinație de atitudini față de existență și la abilități de a folosi conceptele științifice într-un mod aplicat.

 Din păcate, în sistemul nostru educațional vedem încă prea mult exercițiu algoritmic mecanic, exersare oarbă și nesfârșită, pe care inclusiv Ion Barbu o critica. Acest tip de abordare, unde elevii sunt obligați să calculeze la nesfârșit fără a înțelege fenomenele, ajunge să fie, într-un fel, o formă de barbarie – o separare brutală între știință și înțelegerea lumii.

Gândiți-vă că, dacă luăm un absolvent mediu de liceu din România, cu excepția celor de la profilurile de științele naturii sau clasele cu predare intensivă de știință, vom observa că el știe să rezolve formule, dar nu și să explice concepte.

Dacă luăm un absolvent mediu din România și îl întrebăm pur și simplu ce știe despre știință, pe scurt, care sunt cele trei teorii fundamentale pentru înțelegerea lumii – să zicem, teoria relativității a lui Einstein, mecanica cuantică și teoria evoluției în biologie – veți constata că, în foarte multe cazuri, nu poate oferi un răspuns coerent.

Mulți elevi sunt școlarizați superficial, învățând noțiuni tehnice fără a înțelege cu adevărat fenomenele. Rezultatul este previzibil: oameni care nu sunt educați științific, ci doar antrenați să facă un soi de gimnastică mentală, fără aplicabilitate reală.

Acest lucru este cu atât mai trist cu cât știința nu este predată atractiv și practic în școlile noastre. De ce? Pentru că sistemul nu premiază acest tip de abordare.

Câți profesori cunoașteți care sunt apreciați pentru modul în care fac știința accesibilă și captivantă? Probabil nu prea mulți. Pe de altă parte, cunoaștem destui profesori recunoscuți pentru elevii lor olimpici, ceea ce, desigur, nu este un lucru rău. Cunosc oameni absolut remarcabili care pregătesc olimpici și am toată stima pentru ei.

Dar dacă un sistem educațional își definește finalitatea doar în acești termeni, se ajunge inevitabil la această problemă: formăm excelență pentru o elită restrânsă, dar nu educăm științific întreaga populație.

– Ce ar trebui să facă părinții acasă pentru a cultiva gândirea critică la copiii de vârstă mică?

– La vârste fragede, accentul ar trebui pus mai degrabă pe formarea unor deprinderi fundamentale. De exemplu, este esențial să ne învățăm copiii să pună întrebări, fără să se simtă rușinați sau descurajați. Tendința naturală spre curiozitate ar trebui cultivată, nu inhibată.

Sigur, asta nu înseamnă că părinții trebuie să se lase copleșiți de șuvoiul nesfârșit de întrebări ale copilului. Este perfect în regulă să stabilești limite, dar încurajarea unei atitudini investigative este esențială.

Un alt aspect important este atenția. Într-o epocă în care atenția a devenit o resursă valoroasă, exploatată intens de diverse industrii, învățarea concentrării devine o abilitate critică.

Ce putem face concret? Să îi învățăm pe copii să fie atenți la lumea din jur, să își pună întrebări și să își exerseze gândirea reflexivă. Nu este deloc greșit – dimpotrivă, este extrem de benefic – să încurajăm copilul să aibă momente de introspecție. De exemplu, la sfârșitul zilei, împreună cu părintele sau singur, să reflecteze asupra evenimentelor zilei: „Am procedat bine într-o anumită situație? Aș fi putut face altfel?”.

Aceste obiceiuri sunt cele care ar trebui cultivate de la vârste mici, pentru a construi o bază solidă pentru gândirea critică.

Cunoașterea abstractă vine mai târziu, dar ea se va fixa doar în măsura în care solul a fost pregătit. Iar acest „sol” înseamnă deprinderi fundamentale, impulsuri și înclinații spre un anumit tip de gândire.

Interesant este că, deși aceste aspecte sunt cruciale, ele sunt adesea ignorate în educație. În peste 20 de ani de experiență ca profesor, am auzit foarte rar discuții despre formarea deprinderilor fundamentale. De obicei, se consideră că învățătorii sunt responsabili pentru asta, că elevul trebuie să vină din ciclul primar deja format din acest punct de vedere.

Dar este o greșeală să credem că deprinderile se formează doar în copilărie și că, ulterior, ele doar sunt utilizate!

Deprinderile se formează la orice vârstă. Educația este un proces de învățare continuă. Când ești foarte mic, formezi deprinderi simple, precum curiozitatea sau atenția. Pe măsură ce crești, poți dezvolta rutine de gândire mai complexe, modele de comportament și chiar strategii de organizare a informației.

– Cum poate un profesor să integreze gândirea critică în lecțiile zilnice, indiferent de materie?

– Nici măcar nu este atât de dificil. Există literatură vastă pe acest subiect, pentru profesorii care doresc să aplice astfel de metode. Unele lucrări sunt deja clasice, cum ar fi cele despre rutinele de gândire vizibilă dezvoltate de Ron Ritchhart.

Mă gândesc și la studiile lui John Hattie despre Taxonomia SOLO (n. red.: Structure of Observed Learning Outcomes – Structura Rezultatelor Învățării Observabile este un model folosit în educație pentru a evalua și dezvolta gândirea critică, organizând învățarea în cinci niveluri de complexitate: de la înțelegerea superficială a unui concept până la conectarea ideilor și aplicarea lor în contexte noi.) Problema este că, de multe ori, aceste concepte sunt studiate doar teoretic și nu ajung să fie aplicate în practică.

Amm două sugestii rapide, dar foarte importante:

1. Dezvoltarea unei culturi a întrebării. Nu există gândire critică fără întrebări bine puse. Majoritatea profesorilor sunt conștienți de acest lucru – întrebările sunt de multe feluri. Ele pot varia de la întrebări închise, cu răspunsuri unice, la întrebări deschise, conceptuale, speculative, care stimulează reflecția și analiza.
2. Crearea unui mediu în care erorile sunt acceptate și discutate. Gândirea critică începe cu o cultură a întrebării, a erorii, a dezbaterii și a pasiunii pentru descoperire. Elevii trebuie să se simtă confortabil să exploreze idei, să greșească și să învețe din greșeli.

Dar gândirea nu este un proces magic, inefabil sau mistic. Mecanismele sale sunt bine cunoscute și bine documentate.

Dacă ne referim la practica didactică, marile recomandări pedagogice de-a lungul timpului au fost clare, coerente și aplicabile. Problema nu este lipsa cunoașterii, ci modul în care aceste principii sunt implementate în clasă.

Gândirea trebuie predată explicit, nu implicit. Cu alte cuvinte, nu este suficient să discuți cu elevii, să le pui întrebări și să accepți răspunsurile lor – este esențial să le oferi și instrumentele necesare pentru a înțelege procesul gândirii.

De exemplu, un copil ar trebui să învețe să distingă între un raționament deductiv și unul inductiv, între un raționament tranzițional și unul analogic, mai ales că le folosește zilnic, chiar și fără să-și dea seama. (N. red: Raționamentul deductiv pornește de la o regulă generală pentru a ajunge la o concluzie specifică, ex.: toți câinii au patru picioare, deci și acest câine are patru picioare; cel inductiv pleacă de la observații particulare pentru a formula o regulă generală, ex.: am văzut mai multe pisici negre, deci toate pisicile sunt negre; raționamentul tranzițional leagă idei succesive într-un lanț logic, ex.: dacă e frig, port geacă; dacă port geacă, înseamnă că e frig; iar cel analogic compară două situații similare pentru a trage concluzii, ex.: a învăța să conduci e ca și cum ai învăța să mergi pe bicicletă – ai nevoie de echilibru și practică). Nu este nevoie de concepte abstracte complexe – toți recurgem la aceste tipuri de raționamente în viața de zi cu zi.

De asemenea, este util să explicăm cum se construiește un argument, ce înseamnă o premisă, ce înseamnă o concluzie, dar și de ce anumite concluzii decurg inevitabil din premisele date.

Un aspect important este și manipularea prin omisiune – multe argumente false se bazează pe premise ascunse, care nu sunt enunțate clar, tocmai pentru a induce în eroare. Dacă cineva vrea să manipuleze, nu va scoate în față premisele problematice, ci le va ascunde.

Toate aceste lucruri – cum construim un argument solid, diferența dintre un argument puternic și unul slab, dintre o afirmație bazată pe anecdotică și una bazată pe logică – sunt lucruri pe care orice profesor le poate integra în lecțiile sale.

Sigur, sunt profesori care fac deja asta sau și-ar dori să o facă mai mult, dar timpul este o problemă reală. Aici apare o discuție care ar trebui dusă până la nivel ministerial – dacă tot vorbim despre transformarea sistemului educațional, poate ar trebui să ne întrebăm și cât spațiu real au profesorii pentru a dezvolta aceste competențe în clasă.

Cineva spunea că „un profesor bun face într-o oră cât alții în trei”. O astfel de afirmație poate suna bine, dar, în realitate, este eronată.

Bineînțeles că timpul contează! Învățarea este un proces, sau, mai corect spus, un ansamblu de procese, iar orice proces necesită timp. Nu poți spune că numărul de ore nu este relevant, pentru că este. Da, un profesor excelent poate folosi timpul mai eficient decât unul mai puțin implicat, dar asta nu înseamnă că timpul de predare poate fi redus fără consecințe.

Mai degrabă, ar trebui să renunțăm la obsesia pentru supraîncărcarea curriculumului cu conținuturi stufoase, care nu lasă loc pentru învățare profundă și dezvoltarea gândirii critice.

Există modele educaționale care se concentrează pe învățarea conceptuală. În unele sisteme, programele nu mai stabilesc liste interminabile de conținuturi, ci propun un număr redus de concepte fundamentale – de exemplu, 10-15 concepte esențiale pentru fiecare domeniu. Profesorii au apoi libertatea de a adapta metodele astfel încât să dezvolte în profunzime înțelegerea și gândirea elevilor, nu doar să transmită informații brute.

Dar mai este ceva important, o iluzie persistentă în sistemul nostru de educație, probabil apărută și ca un mecanism de adaptare psihologică: ideea că „până la urmă, nu mă interesează ce fac alții, eu îmi fac treaba bine în clasa mea”.

Nu este deloc așa. Dacă, de exemplu, într-o școală elevii învață că pot trișa fără consecințe, fie că este vorba despre copiat la teste, folosirea AI-ului pentru teme, primirea de note mari pentru proiecte inexistente, atunci devine aproape imposibil ca un singur profesor să instituie o cultură autentică a gândirii critice și a integrității.

– Ce greșeli fac, de obicei, adulții când încearcă să educe gândirea critică a copiilor?

– Mai degrabă decât să ne uităm la greșelile specifice, cred că problema reală este că mulți adulți nici măcar nu își pun această problemă.

Hai să fim serioși: discuțiile despre gândirea critică rămân de nișă, preocupări ale unei avangarde educaționale. Nu sunt teme de interes major în educația de masă.

Ideal ar fi să avem adulți care aplică gândirea critică natural, chiar dacă nu sunt conștienți că asta fac. Ei ar putea transmite bune practici copiilor prin exemplul personal. Dar câți părinți își propun explicit, clar, voluntar să dezvolte această abilitate la copiii lor? Foarte puțini.

Aș mai adăuga – poate puțin malițios, dar adevărat – că mulți dintre cei care cred că gândesc critic nu o fac cu adevărat.

Gândirea critică trebuie să fie aplicată în două direcții:

1️. Să ne evaluăm propriile păreri și idei.
2️. Abia apoi să analizăm critic opiniile altora.

Însă foarte mulți oameni sunt extrem de critici cu părerile altora, dar deloc autocritici. Iar asta nu este gândire critică reală.

– Ce cărți recomandați părinților și profesorilor pentru a înțelege și aplica gândirea critică? Aveți și sugestii pentru copii?

Pentru părinți și profesori: „Mic curs de autoapărare intelectuală” – Autor: Normand Baillargeon. O introducere clară și accesibilă în gândirea critică, această carte îi învață pe cititori cum să evalueze informațiile, să recunoască manipularea și să deconstruiască argumentele false. Baillargeon explică relația dintre democrație și gândirea critică și arată de ce un cetățean informat trebuie să pună întrebări esențiale, fie că este vorba despre politică, știință, media sau ideologii populare. Cartea oferă instrumentele necesare pentru autoapărare intelectuală într-o lume suprasaturată de informații.

Pentru copii: „Detectivul erorilor de gândire” – Autori: Hans Bluedorn & Nathaniel Bluedorn. Această carte îi ajută pe copii și adolescenți să recunoască greșelile de logică și să reziste manipulării, oferind 38 de lecții despre gândirea eronată și peste 500 de exerciții practice. Prin exemple accesibile și activități interactive, cititorii învață să identifice presupunerile false, erorile statistice și strategiile de propagandă folosite frecvent în media și politică. Cartea se încheie cu „Jocul detectivului de erori”, un exercițiu distractiv de analiză critică, ideal pentru a fi jucat în familie sau cu prietenii. Recomandată pentru vârsta 12+.

Autor : Adriana Moscu
Managing-editor: Florinela Iosip