Silvia Ciubotaru, psihologă: „Tinerii de azi sunt mai puțin dispuși să accepte relații abuzive decât cei din trecut sau decât adulții din prezent”

Silvia Ciubotaru / Foto: arhiva personală

Silvia Ciubotaru a absolvit Psihologia la Universitatea din București și s-a specializat în psihoterapie experiențială. Lucrează în proiecte de educație și cultură pentru tineri, precum In a Relationship sau Ideo Ideis. Printre altele, Silvia a conceput un test care verifică starea unei relații între adolescenți, dar și ateliere dedicate lor. Ar vorbi ore întregi despre identitate și abuz – subiecte pe care le consideră fundamentale pentru ca un adolescent să devină un adult echilibrat emoțional și conștient de sine.

– Cazul Teodorei (mama însărcinată ucisă când se plimba cu fetița ei) a arătat din nou cât de normalizat este abuzul în România. Cum putem educa adolescenții să recunoască semnele unei relații abuzive?

– Pe scurt, nu putem educa doar adolescenții. Primii care au nevoie de educație sunt adulții – iar prin educație mă refer la reactualizarea noțiunilor de abuz și recalibrarea înțelegerii despre ce e OK și ce nu e OK în relații. Dacă vom continua să vorbim așa, la modul general, despre cum putem educa adolescenții, singurul rezultat va fi că aceștia vor resimți și mai multă presiune socială, iar reacția lor va fi automat una defensivă. Educarea adulților, însă, e un lucru extrem de dificil, care necesită eforturi sistemice și investiții uriașe, nerealiste chiar. Așa că introducerea acestor informații în programa școlară reprezintă cel mai scurt drum către a avea o populație capabilă să identifice, să prevină și să gestioneze eficient abuzurile relaționale. 

Gradul ridicat de normalizare a abuzurilor în societatea noastră face foarte puțin probabilă o astfel de schimbare în viitorul apropiat, din păcate. Poate doar un val de proteste, petiții și activism focalizat pe problematici conexe prevenției violenței ar mai putea schimba ritmul în care se întâmplă aceste progrese la nivelul aparatului de stat.

– Ce rol pot juca părinții și profesorii în prevenirea relațiilor toxice, având în vedere că mulți tineri nu discută despre viața lor personală cu adulții?

– Părinții și profesorii au cel mai important rol în prevenția violenței domestice. Pe de o parte, aceștia reprezintă modelele comportamentale și atitudinale pe care copiii și adolescenții le împrumută, inconștient și involuntar. Asta înseamnă că au o responsabilitate morală în combaterea violenței domestice, o responsabilitate foarte dificilă în contextul ingrat în care ei înșiși nu au beneficiat niciodată de educație structurată despre formele violenței de cuplu și prevenția acestora. 

Iar pe de altă parte, lipsa acestei educații îi transformă pe adulți, mai des decât ar vrea să recunoască, în abuzatori sau agresori ai copiilor și adolescenților. Chiar dacă există atașament, intenții bune sau chiar și regrete după situațiile de acest tip, multe dintre gesturile și atitudinile abuzive ale adulților nici măcar nu sunt conștientizate sau asumate. Dar ele produc efecte de durată, vizibile mai degrabă prin problemele psihologice ale copiilor și adolescenților: stimă de sine scăzută sau fluctuantă, tulburări de dispoziție, de somn, de alimentație, izolare socială, dificultăți de concentrare și, la modul general, anxietate și depresie. 

În astfel de condiții, nu e deloc de mirare că tinerii preferă să nu discute despre viața lor personală cu adulții. Nu au așteptări pozitive de la adulții din jurul lor și, din contră, anticipează că, dacă s-ar deschide, ar fi răniți, criticați, acuzați sau ridiculizați. Adulții au de recuperat un decalaj uriaș din acest punct de vedere, iar responsabilitatea nu poate fi lăsată pe umerii tinerelor generații.

– Cum influențează diferențele de vârstă și dezechilibrele de putere dinamica relațiilor abuzive în rândul tinerilor?

– Diferențele de vârstă și statut social generează întotdeauna dezechilibre de putere în relațiile dintre oameni, dar acestea sunt și mai mari, și mai periculoase atunci când vorbim de relații romantice. De fapt, este vorba de o politică a relațiilor sociale – dar într-un sens mai larg și mai abstract decât suntem noi obișnuiți, atunci când ne gândim la politică.

În relațiile romantice din adolescență, o diferență de vârstă mai mare de trei ani este deja problematică, pentru că implică diferențe semnificative în dezvoltarea psihologică, neurologică și fiziologică a partenerilor. 

Cu cât sunt mai mari aceste diferențe între cei doi parteneri, cu atât crește probabilitatea apariției unor abuzuri emoționale și fizice, care împiedică maturizarea emoțională și dezvoltarea armonioasă a personalităților celor implicați. Pe scurt, astfel de relații intră în categoria de grooming, au caracter etic îndoielnic și pot fi traumatizante emoțional pentru ambii parteneri, dar cu atât mai mult reprezintă un risc de traumatizare pentru persoanele mai tinere și mai vulnerabile.

Relațiile de cuplu sunt adesea trăite într-o cheie combativă, competițională, în care vulnerabilitățile personale sunt ascunse și lupta pentru putere, întâietate sau dreptate nu se oprește niciodată. Persoana iubită este, în același timp, obiectul dorințelor, dar și obstacolul cel mai mare în calea accesului nelimitat și necondiționat la ceea ce-și doresc oamenii de la relațiile de cuplu. 

Tocmai din această cauză, noțiuni de bază precum respectul, consimțământul sau granițele personale sunt atât de importante și atât de ușor de neglijat și încălcat.

– Care sunt cele mai frecvente mituri despre abuzul emoțional și psihologic în rândul adolescenților? 

– Cred că mitul cel mai mare este că abuzurile emoționale se întâmplă mai degrabă în rândul adolescenților, pentru că sunt lipsiți de experiență și plini de hormoni. În realitate, într-o societate cu atât de multe inechități și atât de multă violență sistemică cum e a noastră, toate relațiile de cuplu sunt în zona de risc.

Dar pentru a inventaria câteva dintre miturile despre abuzul psihologic în rândul adolescenților, iată ce-mi vine în minte: 

Am auzit că tinerii sunt mai nepăsători și mai puțin dispuși să iubească. Am auzit că adolescenții nu au răbdare să repare relațiile problematice și să depășească dificultățile normale care apar în cuplu. Am mai auzit și că tinerii de azi sunt o generație de sensibili care vorbește prea mult despre traume și bate pasul pe loc. 

Un numitor comun al acestor mituri este reprezentat de faptul că oamenii confundă adesea iubirea cu sacrificiul. Dacă adăugăm la această confuzie idealizarea cuplului și a trecutului, precum și rezistența la schimbare a oamenilor, deja e mai simplu de înțeles că sunt doar mituri și biasuri de interpretare. 

De fapt, tinerii de azi sunt mai puțin dispuși să accepte relații abuzive decât cei din trecut sau decât adulții de azi. Tinerii de azi sunt ceva mai informați și mai exigenți când vine vorba de calitatea relațiilor de cuplu, nefiind dispuși să se sacrifice în tăcere, la nesfârșit, de dragul aparențelor sau conformismului.

– Cum pot fi aceste mituri demontate în cadrul atelierelor educaționale, de tipul celor In a relationship?

– În atelierele noastre de psihoeducație pentru prevenția abuzurilor relaționale de la In a Relationship, obișnuim să facem un mixt de informație teoretică și exerciții practice. În partea teoretică, parcurgem împreună cu tinerii formele abuzurilor emoționale ce pot apărea în relațiile de cuplu, cu exemple de comportamente și situații concrete, pentru ca informația să fie mai ușor de înțeles. De regulă, acoperim 5-6 tipuri de abuzuri, în funcție de cât timp avem la dispoziție: abuzul emoțional, abuzul verbal, abuzul fizic, abuzul sexual, abuzul în mediul digital, abuzul financiar, iar pe site-ul nostru resursele disponibile sunt și mai diverse. În felul acesta, deschidem apetitul de explorare și curiozitatea tinerilor, care deja se află în acea perioadă a vieții în care încep să fie interesați de relațiile romantice. 

Apoi, în partea practică încercăm să relativizăm înțelegerea tinerilor despre valorile pozitive din relațiile romantice și calitățile ideale ale partenerilor de cuplu. Apoi, trecem împreună printr-o sesiune de lucru în echipe și dezbateri, care le antrenează tinerilor capacitatea de a gândi din perspective diferite și de a vedea lucrurile mai nuanțat, dincolo de experiența lor personală și subiectivă. 

– Ce strategii pot fi implementate pentru a încuraja tinerii să raporteze comportamentele abuzive și să solicite ajutor fără teama de stigmatizare?

– Unul dintre planurile noi propuse de ministerul educației este „butonul roșu”, un fel de platformă online unde se pot raporta în mod anonim comportamente abuzive și agresive, ilegale sau imorale din cadrul instituțiilor de învățământ. Ar fi extrem de util un astfel de instrument, dar sunt foarte curioasă care va fi modalitatea de implementare, astfel încât platforma respectivă să își îndeplinească scopul propus. 

E nevoie, în mod clar, și de o campanie de comunicare și informare la nivel național, e nevoie și de proceduri clare pentru managementul cazurilor raportate, inclusiv declinarea responsabilității către poliție sau alte instituții ale statului capabile să investigheze, să evalueze și să intervină. 

Pe de altă parte, teama de stigmatizare nu e caracteristică doar tinerilor. Teama de a vorbi despre abuzurile suferite și de a cere ajutor e caracteristică victimelor violenței la orice vârstă, chiar și la zeci de ani după experiențele traumatizante. Ea e justificată, mai ales, de incompetența sau insuficiența oamenilor din structurile de intervenție ale statului, a căror reacție și ale căror proceduri produc adesea revictimizarea victimelor. 

Deși lucrurile s-au mai îmbunătățit în ultimii câțiva ani, avem diferențe uriașe între urban și rural, de exemplu. Serviciile sociale și cele medicale sunt incapabile să acopere nevoile reale ale persoanelor vulnerabile, iar sănătatea mintală abia ce a intrat pe agenda publică în România. 

Cea mai bună strategie, în opinia mea, este reforma sistemică. Dar acesta e un obiectiv macro, pentru a cărui realizare vor mai munci câteva generații, în cel mai bun caz. 

În ceea ce privește relațiile dintre tineri și adulții din viața lor, din imediata lor proximitate, cred că e util ca adulții să-și asume responsabilitatea inițierii de discuții și dezbateri cu tinerii pe subiecte legate de corp, de relații romantice și abuzuri emoționale, pentru a normaliza un astfel de discurs.

– Cum pot fi sprijiniți copiii și adolescenții care au fost martori la violență domestică pentru a preveni traumele pe termen lung și pentru a nu copia comportamentul adulților din jurul lor?

– Cercul transmisiei transgeneraționale a traumei se sparge atunci când adulții decid să lucreze cu propria suferință și să se vindece. Atunci când ei sunt cei care își asumă responsabilitatea și riscul de a schimba ceva în propria viață, confruntându-și atât abuzatorii, cât și propriile tendințe abuzive. E un proces greu, dar avem din ce în ce mai mulți specialiști în sănătate mintală.

În ceea ce privește efectele traumelor, copiii și adolescenții sunt mai maleabili decât adulții, ceea ce înseamnă și că pot fi răniți mai ușor, dar și că vindecarea e mai ușoară, dacă procesul psihoterapeutic începe devreme. 

Sunt importante și alte resurse, pe lângă sprijinul de specialitate pe care îl pot oferi psihologii și psihoterapeuții. Contează filmele și serialele pe care le urmăresc tinerii – precum Sex Education, Atypical sau 13 Reasons Why –, jocurile video de echipă, cum e It Takes Two, canalele de YouTube ca cel al lui Cătălin Moise, paginile de social media ale unor inițiative precum In a Relationship, Sexul vs Barza, Asociația Filia, A.L.E.G., GirlUp România, Accept, sau proiecte media ca Școala9, Gen, Știri, Mindcraft Stories ori GenZette. La fel de importante sunt și experiențele de voluntariat în proiecte precum One World, Kinedok, Ajungem Mari, Casa Bună sau Funky Citizens – contexte reale în care tinerii pot învăța despre relații, valori și limite.

– Recent, am urmărit mărturisirea de abuz pe care a suferit-o Marilu, o influenceriță foarte cunoscută de adolescenți, din partea fostului partener, influencer și el. Pe social media, păreau cuplul perfect. Cum putem ajuta adolescenții să facă diferența între realitate și imaginea editată a relațiilor „perfecte”, mai ales când aceste relații ascund forme de abuz? 

– Cel mai important este ca adulții să facă mereu pasul către copii și tineri, pentru a se menține în contact cu sursele lor de informare și modelele lor din online. 

E deosebit de important ca adulții să se abțină de la judecăți de valoare și acuze, dar să-și exprime dezacordul (acolo unde e cazul) prin deschiderea unor dezbateri cu argumente bine conturate, logice și respectuoase pentru interlocutor(i). Nu putem avea pretenția să ne fie respectate opiniile pe care le exprimăm într-un mod lipsit de respect, nu? Sau, dacă avem astfel de pretenții, ca adulți, cred că e cazul să conștientizăm care e mesajul transmis indirect de atitudinea noastră agresivă sau lipsită de respect. 

Standardele duble sunt ușor de reperat, chiar dacă nu oricine le poate numi. Odată reperate de tineri la adulții care insistă să le „dea lecții”, standardele duble produc repulsie și pierderea respectului, pentru că sunt interpretate ca ipocrizie și manipulare. Într-o astfel de situație poate să rămână, în continuare, frica, dar ea nu va asigura un climat sănătos și nici o comunicare deschisă. 

Din fericire, regula standardelor duble se aplică și în online. Puterea influencerilor și a conținuturilor „fake-uite” scade, odată ce tinerii văd ipocrizia acestora sau conștientizează aspectul comercial care domină în propagarea anumitor mesaje. Dar pentru a conștientiza astfel de lucruri, tinerii au nevoie de modele pozitive în proximitatea lor, au nevoie de ghidaj și spațiu de dezbatere, precum și de libertate de exprimare.

– Cum influențează lipsa de consecințe pentru persoanele publice acuzate de abuz percepția tinerilor despre ce e acceptabil într-o relație? Pot astfel de exemple să-i încurajeze pe abuzatori sau să alimenteze neîncrederea în victime?

– Efectul asupra tinerilor este de furie și descurajare pe moment, iar impactul psihologic pe termen lung este unul de favorizare a coalizării sau identificării cu agresorul. 

Realitatea este că poziția de putere, de notorietate sau, în general, poziția unei persoane validate de o formă de autoritate (de exemplu, prezentatorii de la televizor sau reprezentanții poliției sau ai altor autorități ale statului) favorizează idealizarea și romantizarea acestor personaje la nivelul conștiinței colective, ceea ce determină adesea apariția comportamentelor abuzive. Când abuzurile acestor persoane sunt expuse și, totuși, sancțiunile lipsesc, iar abuzatorii își duc mai departe viața privilegiată, mesajul primit de tot restul lumii este că, dacă ești un om oarecare, un cetățean obișnuit, nu contezi. Suferința ta nu contează, pentru că ești mic și lipsit de putere, de influență, de pârghii. 

O astfel de convingere provoacă anxietate și e deprimantă. Victimelor li se caută vină, iar abuzatorilor li se oferă scuze. Acesta este mecanismul radicalizării, pe care l-au exploatat și frații Tate, și extremiștii populiști. E firesc ca oamenii să încerce să sufere mai puțin, dar neavând la dispoziție un sistem de referință de încredere, ajung să reproducă aceleași tipare abuzive care i-au rănit – uneori la fel, alteori poate sub alte forme.

– Ce putem face începând de astăzi?

– Până la urmă, suntem oameni și cu toții greșim. E clar că nu vom putea împiedica ocazionala alunecare în reacții abuzive, mai ales atunci când suntem amenințați sau epuizați emoțional. 

Dar măcar putem depune efort conștient ca să facem asta din ce în ce mai rar. Și putem cu siguranță să ne cerem iertare și să căutăm să îndreptăm, pe viitor, derapajele și agresiunile din propriul nostru comportament. Cred că, dacă suficienți adulți devin capabili de așa ceva, și tinerilor le va fi mult mai ușor să reducă abuzurile și violența din propriile relații. 

* Interviul a fost scurtat și editat pentru acuratețe.

Autoare: Adriana Moscu

Editoare: Andrada Lăutaru

Coordonatoare: Florinela Iosip