Interviu de Adriana Moscu
Florin Bican s-a născut la București, în 1956, și, conform propriilor spuse, a învățat să scrie înainte să știe să citească. Când și-a dat seama că ordinea firească e alta, a făcut pasul înapoi, a trecut prin școală „ca tot omul” și, la douăzeci de ani de la primele texte, a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, secția engleză-rusă.
Drumul lui n-a fost unul liniar. A fost profesor, traducător, inițiator al unui proiect mai degrabă neobișnuit – un atelier în care îi antrena pe străini să traducă literatură română – și abia apoi s-a întors, pe îndelete, la scris. Între timp, a trecut prin munca de traducător cu o listă care îi relevă gusturile și curiozitățile: Lewis Carroll, T.S. Eliot, Dr. Seuss, Shel Silverstein, Sylvia Plath, Roald Dahl, Julia Donaldson, Maurice Sendak, J.K. Rowling, Leonard Cohen, alături de autori români precum Gellu Naum și Silvia Kerim.
Ca autor, a devenit cunoscut mai ales prin cărțile sale pentru copii și adolescenți, personaje care par să refuze cumințenia și formulele previzibile: Răsciclopedia de povești cu rimă și fără tâlc (câștigătoarea Trofeului Arthur, 2013), Și v-am spus povestea așa, Tropice tâmpe, Cartea Albă cu Apolodor sau Apolododecameronul, dar și volumele din seria Apolodor Explorator. Sunt cărți care recuperează tot soiul de basme, personaje și mitologii cunoscute, le întorc pe toate fețele și le reinterpretează sau le adaptează cu umor la realitățile lumii moderne.
Între 1995 și 2005 a locuit în Germania, unde a predat limba engleză. Din 2006 s-a întors în România și trăiește astăzi la Cluj-Napoca, unde continuă să scrie și să traducă. În plus, se întâlnește constant cu cititorii, în școli și biblioteci, în tabere sau ateliere dedicate.
Am discutat cu Florin Bican despre cum se schimbă poveștile și ce mai înțeleg copiii din ele astăzi, dar și despre ce rol mai poate avea literatura într-o lume grăbită să explice totul pe repede înainte.
– Într-o lume care se mișcă în ritm accelerat și este dominată, prin ecrane și mediul digital, de stimuli fragmentați, cum mai funcționează basmul în viața copiilor de azi? Ce păstrează din rolurile sale tradiționale și ce pierde?
– În viața copiilor, dar și a adulților, de azi basmul funcționează – sau nu – la fel cum funcționa – sau nu – în viața celor de ieri. Chiar dacă basmul pare să fi intrat într-un con de umbră, principiile lui de funcționare nu s-au schimbat, în ciuda metamorfozelor prin care a trecut. Basmul rămâne o emanație a „vârstei poetice” plasate de Vico la originile civilizației. El este și azi un mijloc de a ne racorda la realitate. Basmul încapsulează realitatea într-un format care cristalizează esențialul și ne ajută să-i descifrăm structura.
Cred că avem nevoie de reperele basmului mai ales într-o lume dominată de stimuli fragmentați și care se mișcă în ritm accelerat. În basme, distanța dintre cauză și efect se contractă și astfel conexiunea dintre acțiuni și consecințele lor devine mai clară și, în mod explicit, instructivă. În mod tradițional, basmul negociază raportul cu realitatea. Realitatea este de multe ori indigestă și, așa cum remarcă T. S. Eliot în Burnt Norton, oamenii nu pot suporta prea multă realitate. Basmele fac realitatea suportabilă pentru că ne furnizează o cheie de înțelegere a ei. Suportăm mai ușor ceea ce înțelegem. Basmele nu și-au pierdut nici azi capacitatea de a ne ajuta să ne orientăm într-o realitate problematică, dar poate că ne-am pierdut noi capacitatea de a ne lăsa călăuziți de ele. Ceea ce e alarmant, pentru că încă trăim într-o cultură narativă, iar recursul la basm este inevitabil pentru a putea naviga în această cultură.
– Basmul a fost mult timp o formă de comunicare pedagogică și simbolică. Care dintre funcțiile sale vi se par astăzi încă active – inițiatică, moralizatoare, de reglare emoțională, de prevenție – și care par mai degrabă epuizate?
– Accentuarea uneia în defavoarea celeilalte semnalează un dezechilibru care compromite basmul ca întreg. Sunt și funcții care s-au pierdut sau s-au transformat dramatic. Mă gândeam la funcția participativă, asociată cu basmul livrat oral, unde ascultătorii sunt implicați în demararea narațiunii, ca în formula krik-krak din tradiția haitiană sau, mai aproape de noi, basmul lui Delavrancea Fata moșului, pe care naratorul îl livrează ascultătorilor doar după ce-i antrenează într-un schimb de replici alcătuind un ritual elaborat.
Printre funcțiile basmului se mai numără, de pildă, și cea de divertisment și evadare. Este o funcție absolut legitimă și prezentă încă de la origini. Mi se pare însă că uneori această funcție este astăzi supralicitată.
Mă gândesc la jocurile video… Eu, unul, nu sunt gamer, dar din ce-am citit și din ce-mi mai povestesc jucătorii de diverse vârste cu care stau de vorbă, aș zice că multe dintre aceste jocuri reiau recuzita și mecanismele basmelor tradiționale, precum și funcțiile lor latente. Dar dintre aceste funcții, jucătorii insistă doar pe cea de divertisment, care sintetizează pentru ei calitatea jocului.
Se mai distinge vag în acest context și funcția de reglare emoțională, care în unele cazuri pare mai degrabă o formă de dereglare emoțională. Funcția inițiatică, deși implicită, este complet ignorată. La fel ca și cea de prevenție. Dar asta nu înseamnă că ele sunt epuizate, ci pur și simplu inhibate de ponderea exagerată pe care o capătă funcția de divertisment.
Aș îndrăzni să invoc aici și o altă funcție a basmului, interactivă, să-i zicem, care e evidentă la jocurile video de factură basmică și pe care am văzut-o, nu o dată, degenerând în hybris (n. red.: cuvânt care în greaca veche însemna exces de orgoliu și iluzia că totul îți este permis). Ea există și în cazul basmelor clasice, scrise sau spuse, unde cititorul sau ascultătorul ideal se proiectează imaginativ în interiorul narațiunii și și-o apropriază pe criterii personale, fără riscul de a cădea în hybris, și beneficiind astfel plenar de roadele funcției inițiatice. Și ar mai fi și funcția moralizatoare, altminteri necesară, care, mai ales astăzi, acaparează uneori disproporționat mesajul basmelor, deturnându-l. Nu epuizarea funcțiilor basmului e problema, ci denaturarea lor, contaminarea lor propagandistică.
– Când spunem că basmul „vorbește despre lume”, despre ce lume vorbim, de fapt: despre lumea copilului sau despre lumea adulților care transmit aceste povești?
– Recunosc aici ecouri ale unei dispute iscate de ceva vreme în rândul criticilor și istoricilor literaturii pentru copii. Aceștia se contrazic cu privire la rolul copilului în literatura al cărei beneficiar se presupune că e. Este copilul un construct al adulților sau este el constructorul lumii sale?
Încercând să arbitreze această dispută, David Rudd (n. red.: teoretician britanic al literaturii pentru copii și profesor universitar) propune conceptul de hibriditate, care încapsulează, spune el, deopotrivă statutul copilului și pe cel al adultului, într-o lume cu granițe poroase, separând flexibil două zone predispuse să se tatoneze și să coabiteze într-un perpetuu echilibru dinamic. Oricum, copilul a căpătat doar relativ recent statutul de prim destinatar al basmului. La început, basmele erau destinate exclusiv adulților. Lee Child are un eseu edificator pe această temă, The Hero/Eroul.
– Basmul operează cu structuri repetitive – numerele, mezinul, fata cea mică, drumul, proba, moartea simbolică. Cum ajută aceste repetiții la organizarea imaginarului copilului și la așezarea sensului?
– Structurile recurente din basme, de obicei guvernate de regula lui trei, reflectă, se pare, structura minții omenești, al cărei modus operandi sunt repetiția și analiza unei situații din cel puțin trei unghiuri diferite. Norbert Wiener, părintele ciberneticii, presupunea că funcționarea creierului uman are la bază această regulă a lui trei și, spre confirmare, trimitea, mai în glumă mai în serios, la poemul lui Lewis Carroll, The Hunting of the Snark, unde Căpitanul afirmă, nu o dată, „Ce vă spun de trei ori este adevărat”.
Recent, o fetiță de vârsta Alisei lui Carroll m-a întrebat de ce în basme lucrurile se întâmplă de trei ori. Semn că, sub influența structurii basmelor, imaginarul său este deja în curs de organizare, iar sensurile sunt pe cale să se așeze.
– Eroul este adesea ajutat de personaje marginale, aparent lipsite de putere. Ce ne spun aceste figuri despre resursele reale ale individului și ale comunității?
– Când un cal răpciugos, o albină invalidă sau un pește eșuat îl salvează, la rândul lor, pe erou, după ce au fost ei înșiși salvați de el, devine evident că nici eroul nu este mai breaz decât ei și că, prin urmare, toți avem nevoie de ajutorul marginalilor pentru a supraviețui în situații dificile. Și că toți suntem marginali într-un sistem de referință de a cărui organizare nu suntem neapărat conștienți. În consecință, am face bine să nu ne supraevaluăm propriile resurse și să nu desconsiderăm resursele celor aparent lipsiți de putere. Basmul este o discretă pledoarie pentru smerenie.
– Motivul alegerii apare constant în basme. Ce tip de exercițiu interior presupune această temă pentru copil și ce învață el, de fapt, din ea?
– Învață că alegerea are consecințe. Și poate retrasa consecințele la sursă cu mintea sa cea de pe urmă. Este un exercițiu benefic pentru optimizarea procesului decizional. Harap Alb alege să asculte de Spân, nu de cal. Rezultatul e un dezastru. Dar din dezastrul ăsta eroul învață ca pe viitor să asculte de cal, evitând alte dezastre. Poate că citind povestea lui, un copil va învăța să analizeze dinainte consecințele deciziilor pe care le ia.
– În ce fel se schimbă astăzi lectura basmelor care ating teme grele – răul, violența, abandonul, moartea? Ce spune această schimbare despre temerile și limitele părinților contemporani, care par tentați să-și crească copiii feriți de experiențe mai puțin plăcute?
– Pe de o parte, astăzi se pledează pentru părăsirea zonei de confort și asumarea provocărilor care ne așteaptă în afara ei – recurg în mod deliberat la aceste clișee – iar pe de alta, tot ce pare să atenteze la această zonă de confort în basme este stigmatizat de aceleași persoane care, altminteri, preamăresc provocarea. Este o atitudine alimentată, uneori cu cele mai bune intenții, de ipocrizie. Dar dincolo de ipocrizie se află frica.
Frica tinde să tabuizeze temele grele dintr-un fel de convingere superstițioasă că dacă le eliminăm din lectură, le vom elimina și din viață. I-aș întreba pe cei care pledează pentru eliminarea lor din basme, acum că au fost în bună măsură epurate, dacă au observat o diminuare a violenței, răului etc. în lume.
Experiențele mai puțin plăcute – observ prudența acestei formulări eufemistice – sunt categoric de evitat, dar în viață, nu în lectură. În basme au efectul cathartic din tragedia greacă și au rol mai degrabă terapeutic.
– Basmele clasice sunt adesea crude. Cum funcționează această cruzime în economia poveștii și ce rol are ea în formarea copilului: inițiere, avertisment, exercițiu de simbolizare?
– Dacă basmele ar miza pe cruzime de la un capăt la altul, nu cred că genul ar fi putut supraviețui. Cruzimea, e drept, apare frecvent în basme, dar funcționează ca element de contrast. Să ne gândim, de pildă, la Albă-ca-Zăpada. Regina-mașteră o trimite pe Albă-ca-Zăpada în pădure cu vânătorul regal, pe care îl instruiește să o lichideze și să se prezinte înapoi la palat cu plămânii și ficatul victimei, ca dovadă a executării ordinului. Mai mult, declară că intenționează să consume respectivele organe cu sare – asta în versiunea originală a Fraților Grimm, nu în prelucrarea Studiourilor Disney, unde sunt înlocuite de inimă.
Dar, indiferent de organele vizate, vânătorul pare să nu aibă nicio reticență în îndeplinirea misiunii, până când ridică pumnalul asupra victimei și are revelația inocenței fetiței pe care intenționa s-o măcelărească. Atunci renunță să ducă la capăt actul de cruzime și sacrifică un mistreț, de la care își procură organele respective, ca să nu se întoarcă la regină cu mâna goală.
Întâlnim în basme nenumărate episoade în care cruzimea este dezamorsată de calități pozitive cum ar fi inocența, blândețea, frumusețea, înțelepciunea. Trebuie să vedem cruzimea în toată hidoșenia ei pentru a o respinge în favoarea a ceea ce i se opune. Efectul formativ al demascării cruzimii e de necontestat și e benefic atât pentru copii, cât și pentru adulți.
Basmele clasice nu fac apologia cruzimii, ci o demască.
– Pe de altă parte, se poate vorbi despre basm ca despre o formă de „prevenție simbolică”? Cum îi ajută poveștile pe copii să-și construiască mecanisme interioare de apărare în fața fricii, pierderii sau nedreptății?
– La fel ca în cazul cruzimii, basmul îi oferă copilului posibilitatea de a experimenta trauma prin interpuși. Acest exercițiu generează atât mecanismele interioare de apărare, cât și protocolul utilizării lor în situații relevante.
– Dihotomiile clasice bine-rău, erou-antagonist sunt încă eficiente pentru copiii de azi? Cum se schimbă receptarea lor pe măsură ce copilul crește?
– Nu știu cum am putea defini eficiența în acest caz, dar cred că azi, mai mult ca oricând, e util pentru un copil să gândească dihotomic. Altfel îl paște o cădere timpurie în relativism. Ulterior va putea, desigur, să distingă nuanțe în cadrul acestor dihotomii. De asta mi se pare profitabilă recitirea basmelor la maturitate.
– Basmele vechi provin adesea dintr-o lume patriarhală. Cum lucrăm astăzi, ca adulți, cu reprezentările problematice ale femeii, autorității sau violenței, fără a anula complet povestea?
– În masa de basme care reflectă o lume patriarhală sunt destule în care personajul central este cel feminin. Acesta triumfă fără a face rabat de la atributele feminității. Să ne amintim de Fata cu pieze rele, de Fata săracului cea isteață, de Florița din codru a lui Slavici, care e oarecum rudă cu Albă-ca-Zăpada. Ele, și multe altele ca ele, expun magistral fisurile patriarhalismului. Raportarea la autoritate este și ea o problemă rezolvabilă.
În basme, ca și în realitate, autoritățile comit abuzuri. Există regi, clerici și chiar părinți care își exercită autoritatea fără discernământ. Aceștia sunt în cele din urmă înlăturați de pe pozițiile de care au abuzat și înlocuiți cu personaje benefice pentru cei aflați în subordinea lor. Despre violență am vorbit mai devreme, când am abordat tema cruzimii. În fine, toate aceste reprezentări problematice ar trebui lăsate la locul lor, iar problema ar trebui adresată în contextul poveștii, critic, dacă este cazul. Nu cred că e nevoie ca povestea să fie anulată. Nici măcar ajustată…
– Trăim într-o epocă a rescrierilor și deconstrucțiilor. Ce aduc reinterpretările moderne basmelor clasice și ce riscă ele să estompeze sau să piardă?
– Cred că interpretarea poate fi oricât de modernă fără a compromite basmul original, atâta vreme cât îi respectă spiritul. Un exemplu fericit de reinterpretare modernă, nu a unuia, ci a unei suite de basme clasice, mi se pare seria Adinei Popescu, O istorie secretă a Țării Vampirilor. Dar și în culegerea de basme a lui Ovidiu Bîrlea, reprodusă după înregistrările unor naratori populari, avem de-a face cu reinterpretări spectaculoase, în care se simte suflul basmului original în ciuda modificărilor dezlănțuite la care se dedă naratorul.
– Sunteți un maestru în redarea demnității personajelor de basm. Ce v-a mânat în această luptă, de a așeza fiecare personaj la locul cuvenit? Și cât de greu (sau de ușor) a fost?
– Am scris Și v-am spus povestea așa… dintr-o pornire justițiară. Caii din poveștile citite în copilărie mi se păreau adevărații eroi ai acelor narațiuni. Bipedul care-i călărea nu făcea decât să profite de înzestrările lor. Prin forțe proprii, respectivul biped nu numai că nu ar fi ajuns la destinație, nicidecum să se mai şi întoarcă teafăr de acolo, dar nici nu ar fi făcut față probelor de pe traseu. Înainte de plecarea de acasă, care generează aventura, calul este cel care-l sfătuiește pe erou cu privire la garderoba de călătorie şi la armamentul din dotare. Unde mai pui că eroul face inițial fițe, strâmbând din nas la camuflajul de mârțoagă al calului ce i se oferă, ba-l mai şi pocnește cu frâul peste ochi. Iar calul nu se supără – după ce-i face pedantului erou un tur de univers, cât să-i arate de ce-i în stare el, calul, şi de ce nu-i în stare el, eroul, își oferă necondiționat serviciile.
Eroul nu ştie încotro – şi pe unde – s-o ia, calul se face GPS pentru el. Eroului nu i-ar ajunge o viață de om să parcurgă spațiile poveștii, calul se teleportează prin ele – cu eroul în spinare – în câteva clipe. Eroul e pe cale să fie anihilat de oponent, calul îl salvează. Iar când eroul triumfă în sfârșit, nu-i zice calului nici mersi, nici… paște, murgule, iarbă verde. Îl abandonează pur şi simplu şi primește singur onorurile.
Să ne gândim puțin la Harap Alb… Discursul lui este din capul locului o capitulare. De câte ori îl trimite Spânul într-o misiune, el disperă. Prima lui reacție e să se sinucidă, să se arunce în fântână, de parcă nu de la o fântână i se trăseseră toate belelele. Trebuie să intervină calul să-i facă psihoterapie. Şi după ce că-l scoate tot timpul din belea, bietul cal i se mai şi adresează reverențios, cu „Stăpâne”. Păi să fi avut eu un cal de ăsta, mă gândeam în copilărie, i-aș fi zis eu lui cel puțin „nene” şi m-aș fi afișat cu el peste tot. Asta am încercat să fac în Şi v-am spus povestea așa – să repar nedreptatea rolului secundar atribuit cailor, aducându-i în prim plan, punând pe ei lumina reflectoarelor, dându-le microfonul şi lăsându-i să spună povestea din perspectiva lor, făcând astfel dezvăluiri asupra episoadelor pe care narațiunea fixată pe erou tinde să le treacă cu vederea.
– Au trecut aproape 70 de ani de la Cartea cu Apolodor, iar povestea continuă să inspire reinterpretări, inclusiv volumul dumneavoastră, Cartea albă cu Apolodor. Ce credeți că îl face pe micul pinguin atât de durabil și ce mai pot învăța copiii de azi din povestea lui?
– Apolodor este un căutător, un explorator. El manifestă tendințele latente pe care le recunoaștem în noi înșine, chiar dacă le reprimăm. Apolodor are curajul de a fi el însuși chiar dacă nu dă bine. Are curajul de a fi descurajat, de a-i fi frică, de a recunoaște că-i e dor, de a fi în contratimp cu lumea din jur. În fine, are curajul de a face ce-i mai ușor, de a se dizolva în anonimitatea corului, făcându-și însă meseria cu pasiune și dăruire. Păi cum să nu-ți dorești să fii ca el? Cum să nu-ți dorești să te faci Apolodor când vei fi mare?
– Dacă ar fi să vă alegeți un personaj de poveste care vă seamănă sau vă reprezintă într-un fel, care ar fi acela și de ce?
– Omul-de-flori-cu-barba-de-mătase, din basmul lui Nicolae Filimon. Pentru că mă cheamă Florin şi port barbă. Glumesc… Pentru că mă fascinează numele. În plus, are un rol frumos într-o poveste frumoasă şi nici nu trebuie să facă prea mare efort să-l joace. E un rol confortabil, potrivit, simt eu, pentru vârsta mea. Cred că obligațiile pe care le are i-ar lăsa foarte mult timp să citească și să scrie. Îmi închipui, de asemenea, că are o bibliotecă uriașă, deși povestea nu suflă o vorbă despre ea. Mă rog, așa îmi vine să răspund acum. Dacă m-ați fi întrebat cu câțiva ani în urmă, sau dacă mă veți întreba peste câțiva ani, răspunsul meu s-ar putea să sune altfel. Câteodată mi se pare că semăn cu Alisa lui Lewis Carroll.
* Interviul a fost scurtat și editat pentru acuratețe.
Autoare: Adriana Moscu
Coordonatoare: Florinela Iosip
📝 Opinia ta ne ajută să creștem!
Te invităm să răspunzi la câteva întrebări rapide care ne vor ajuta să înțelegem mai bine ce te interesează. Sondajul durează mai puțin de 2 minute, iar opiniile tale contează enorm pentru noi!