De la stânga la dreapta: Mara, Sasha, Alexia și Victor / Foto: Daniel Manascurta/arhiva personală
Critica dintre generații nu e nouă, poate doar ceva mai vizibilă. Patru adolescenți spun ce aud cel mai des despre ei, de la cine, cum trec peste etichetele care li se pun, ce ar vrea să înțeleagă adulții și ce ar schimba în relația lor cu părinții și profesorii.
Mara e pasionată de informatică și cărți, Sasha respiră știința prin toți porii, Alexia este îndrăgostită până peste cap de actorie, iar Victor încă se decide între științe politice și regie de film. Am vrut să aflăm de la ei care sunt cele mai enervante lucruri pe care le aud despre „tinerii din ziua de azi”, cum depășesc problemele din viața de zi cu zi, cum le-ar plăcea să fie priviți de adulți și cu versurile cărei melodii se identifică. Toate, ca să înțelegem cât de sus pot zbura dacă sunt lăsați să-și deschidă aripile cât pot ei de mult.
Mara Surugiu, 17 ani, clasa a XI-a, Colegiul Național de Informatică „Tudor Vianu” din București, activistă pentru drepturile copiilor la World Vision România
„Trăim într-un alt context, e normal să fim diferiți”
„Nu vreau să generalizez și nici să vorbesc doar despre ce mă frustrează. Da, sunt oameni care ne spun că suntem neserioși, că nu mai știm ce înseamnă munca. Dar sunt și oameni care ne susțin, care empatizează, recunosc efortul personal și academic și înțeleg confuzia prin care trecem. Problema e că prima categorie e mult mai vizibilă. Chiar dacă cele două tabere ar fi egale – deși știu că idealizez – cei care se aud cel mai tare sunt mereu cei care arată cu degetul.
Ce se spune despre «tinerii din ziua de azi» – și uneori chiar ei ajung să creadă – e că sunt diferiți de cei de ieri. E adevărat că trăim într-un alt context, într-o altă țară față de acum 30 de ani. Dar schimbările psihologice prin care trecem sunt aceleași. Furia, nevoia de afirmare, dorința de apartenență sunt trăiri care nu dispar. La adolescenți sunt mai vizibile, dar există în fiecare dintre noi.”
„Am scos aplicații din home screen și chiar am șters unele”
„Vara asta am încercat să folosesc telefonul și social media cât mai conștient. Simt că generația mea a ajuns, cumva, la un acord: știm că doomscrollingul (n. red.: când derulezi compulsiv știri negative sau conținut tulburător, de obicei pe telefon, chiar dacă știi că îți face rău) e toxic și că trebuie să facem ceva. Eu mi-am pus toate limitele de timp posibile, am scos aplicații din home screen și chiar am șters unele. Dar ca să funcționeze pe termen lung, ai nevoie de voință și de informații reale – nu doar despre efectele neurologice, ci și despre ce înseamnă să fii prezent și conștient în viața ta.
De asemenea, sunt absolut terifiată de ce se întâmplă în țară și în lume și nu cred că sentimentul ăsta dispare prea ușor. De fiecare dată când încerc să-mi fac planuri de viitor, apare un mare semn de întrebare. Ca să mă distrag, ajung tot pe telefon – un reflex care arată cât de mult ne împing fricile și anxietățile spre adicția de scroll.”
La 20 de ani, aș vrea să pot spune că am transformat descoperirile de la 17 în pași concreți.”
„Mi-aș dori ca fiecare adolescent să fie privit ca un întreg”
„ Dacă aș avea o baghetă magică să schimb mentalități, mi-aș dori ca fiecare adolescent să fie privit ca un întreg. Nu poți generaliza o întreagă generație – fiecare vine cu un context social diferit și un cod genetic propriu.
Mi-ar plăcea ca adulții să arate respect real față de noi, dar vreau să explic ce înțeleg prin asta. În primul rând, respectul nu e doar o atitudine generală, ci ceva consecvent: opiniile și experiențele noastre ar trebui ascultate cu atenție și luate în serios. Asta înseamnă să nu fim menajați de la realități doar pentru că se presupune că nu le putem înțelege. Și, mai ales, să nu ne fie respinse ideile fără explicații. Ar fi mult mai util să ni se spună ce parte din ce spunem nu funcționează, ce ne scapă sau ce informații ne lipsesc.”
Tonuri și nuanțe
„Îmi place foarte mult trupa Nuanțe, așa că mi-ar fi greu să aleg o singură melodie. Totuși, în primăvară, am trecut prin niște momente intense – frumoase, dar și amețitoare – și atunci ascultam des piesa Fără bariere: «Lasă-mă să-ncerc să dansez / Și dacă nu-mi iese să mă lași să exersez / Lasă-mă să mă relaxez / Dacă nu mă lași foarte ușor mă enervez / Lasă-mă să mă ambiționez / Chiar dacă mai târziu o să văd că eșuez». Mai târziu apare și un vers care echilibrează totul: «Și-o să vină ziua-n care o să mă calmez.» Deci, no worries.”
Sasha-Andrei Scotnițchi, 19 ani, absolvent al Colegiul Național „I.L. Caragiale” din București, voluntar la departamentul de Biologie Moleculară a Muzeului „Grigore Antipa”
„Generația mea s-a născut cu internet”
„În ultimele decenii, tehnologia a avansat într-un ritm accelerat, iar generația mea s-a născut chiar în mijlocul acestei schimbări. Am apărut într-un moment în care telefoanele mobile deveneau parte din viața de zi cu zi, iar internetul începea să fie sursa principală de informare pentru toată lumea. Problema e că, în România mai ales, tranziția a fost atât de bruscă încât mulți oameni au fost pur și simplu copleșiți. Nu au știut cum să folosească tehnologia într-un mod echilibrat și conștient.
Astăzi, ca să devii celebru, nu mai e neapărat nevoie să atingi vreo performanță incredibilă, să muncești ani la rând sau să ai abilități deosebite. Succesul nu se mai măsoară în efort, ci în followeri și like-uri. Iar copiii, fascinați de viața «perfectă» din spatele ecranelor, de faimă și bani rapizi, ajung să nu mai vadă nimic atrăgător în statul cu cărțile în brațe.
Așa am ajuns să avem o generație pe care adulții o descriu în toate felurile – rar în mod pozitiv. Nepoliticoși, plictisiți, leneși. Și da, nu pot spune că nu e așa în unele cazuri. Dar problema reală e că viața s-a schimbat radical, iar stilul de educație a rămas aproape pe loc.
Este esențial ca orice interes nou pe care îl dezvoltă un copil să fie încurajat și susținut de cei din jur. Dar pentru ca asta să se întâmple, e nevoie ca și adulții să fie curioși, implicați și dispuși să treacă prin procesul de învățare împreună cu copiii lor – să coboare la nivelul lor, cu răbdare și deschidere, și să retrăiască, măcar un pic, propria copilărie.
Există, desigur, și mulți tineri excepționali – cu visuri mari și un potențial real. Din păcate, tocmai ei ajung adesea să sufere din cauza prejudecăților legate de generația lor. Sunt nevoiți să muncească dublu ca să câștige încrederea adulților și să fie luați în serios.”
Fiecare copil vine pe lume cu o curiozitate uriașă
„Zicala mea preferată spune așa: «Toți ne naștem genii. Dar dacă judeci un pește după abilitatea de a se cățăra în copac, va trăi toată viața crezând că e prost».
Fiecare copil vine pe lume cu o curiozitate uriașă. Fiecare copil are potențialul de a deveni un adult remarcabil, poate chiar de a schimba lumea. Dar pentru asta ar trebui să facă, paradoxal, un lucru foarte simplu: să rămână așa cum e. Dar undeva pe drum, ceva s-a rupt. Cu fiecare interacțiune – acasă, la școală, între prieteni – copilul pierde din acel entuziasm esențial pentru orice viitor cu sens. Excepțiile sunt rare.”
Învățare versus memorare
„Cea mai frustrantă frază pe care am auzit-o, din păcate, de prea multe ori, este: «Memorați formula asta, că vă trebuie la probleme». În primul rând, se spune «memorați», nu «înțelegeți». Fiecare ecuație are în spate munca a generații întregi de oameni – matematicieni, fizicieni, chimiști – care și-au dedicat viețile pentru a descoperi acele formule. Uneori au murit fără să afle răspunsul.
Iar tot ce rămâne din acea istorie este un rând scris pe tablă, care «trebuie memorat». Nu se explică de unde vine, nu se arată legătura cu realitatea. Iar justificarea e simplă: «vă trebuie la probleme». Adică: primești formula, introduci niște cifre, scoți un rezultat. Asta e tot. Și copilul învață, din reflex, că acolo se oprește știința. Nu că formulele descriu cum funcționează lumea. Nu că legile din spatele lor stau la baza tuturor lucrurilor pe care le vedem și trăim. Ci doar că «sunt utile la problemă».”
„Visez la o lume în care deciziile importante sunt luate de oameni de știință, nu de politicieni”
„Acum 50 de ani, școala era principala sursă de educație, iar profesorul era văzut ca simbolul cunoașterii absolute. Mergeai la școală pentru că acolo învățai ce nu puteai afla în altă parte. Astăzi, contextul e complet diferit. Nu mai poți capta atenția unui copil ținându-l în bancă și cerându-i să memoreze formule sau poezii.
Dacă unui copil îi aprinzi pasiunea pentru un domeniu, se va descurca singur mai departe. Asta e partea cea mai grea: începutul. Odată ce interesul e trezit, informația devine doar un pas firesc spre construcția unei minți autonome.
Trăim într-o lume în care am avea nevoie mai mult ca oricând de oameni de știință – capabili să înțeleagă ritmul accelerat al descoperirilor și să răspundă provocărilor globale. Și totuși, tot mai puțini tineri aleg această cale.
Da, nivelul de trai e cu mult mai bun decât în urmă cu 30, 50 sau 100 de ani. Dar nu pot să nu visez la vremurile în care, la catedră, predau oameni ca Max Planck, Marie Curie sau Albert Einstein, în care cântau Edith Piaf, Maria Callas și Maria Tănase, și jucau Charlie Chaplin, Stela Popescu și Dem Rădulescu. O lume în care să fii intelectual era o mândrie, nu un motiv de ironii.
Visez la o lume în care deciziile importante sunt luate de oameni de știință, nu de politicieni. În care trăim în armonie cu natura, nu împotriva ei. Și în care succesul se măsoară prin ceea ce lași în urmă, nu prin cât de cunoscut ești azi.”
Edith Piaf și vârtejul norocului
„Toate melodiile lui Edith Piaf mă inspiră – nu doar prin versuri, ci mai ales prin felul în care sunt interpretate. Mai mult decât piesele în sine, mă inspiră chiar ea: Edith Piaf, un simbol al trăirii intense, al iubirii și al luptei pentru fericire. Dacă ar fi să aleg totuși o singură piesă, cred că ar fi Au bal de la chance. Nu doar pentru că e extraordinar de frumoasă, ci pentru că vorbește despre „vârtejul norocului” și despre speranță – două lucruri de care avem mereu nevoie.”
Alexia Galeș, 21 ani, absolventă SNSPA. Studentă la Trinity College Dublin (The Lir), Irlanda, unde studiază actorie
„Sunt tânără. Dar asta nu înseamnă că nu înţeleg”
„Aud des: «Nu înţelegi, eşti prea mică» sau «prea tânără». Sunt tânără, asta e un adevăr. Dar de cele mai multe ori, fraza asta nu e rostită neutru, ci cu o agresivitate pasivă. Când mi se aruncă în faţă, mă blochez. Simt că mi se pune un perete în faţă. Un perete opac, prin care nu mai văd ce e dincolo. Nu pot să mă caţăr pe el, nu pot să-l sparg, nici să conving adulţii din jurul meu să-l «retragă». Sunt tânără – şi e «cu punct».
Și pentru că fraza asta mi-a fost repetată ani la rând, am ajuns să simt că e ceva greşit în faptul că sunt tânără. Sunt mică – şi de ani, şi de statură :). Dar uneori simt că e tratat ca un defect, ca un «handicap» de care nu poţi scăpa. Pentru că, nu-i aşa, o să fiu mereu mai tânără în comparaţie cu cineva mai mare decât mine.
Cum mă protejez de toate astea? Când aud fraza, îmi amintesc: da, e adevărat. Sunt tânără. Şi aleg să iau asta ca un fapt, nu ca pe o insultă. Încerc să nu răspund cu aceeaşi monedă – să nu zic nici eu că «noi, tinerii, avem dreptate» şi «generaţiile mai vechi nu înţeleg nimic». Pentru că, da, tentaţia de a-i ironiza ca să mă simt mai bine e un mecanism de apărare. Şi recunosc: nu-mi iese întotdeauna să-l ţin în frâu. 🙂”
„Mulți dintre prietenii mei simt nevoia să ascundă ce trăiesc”
„Există probleme de sănătate mintală care nu se văd, dar care afectează profund: forme ușoare de ADHD sau autism, depresie, anxietate. În România nu există o «infrastructură» clară pentru sănătate mintală. Problemele acestea nu sunt doar ignorate, ci adesea nici măcar cunoscute sau recunoscute oficial, nu sunt tratate și sunt adesea minimizate sau «șterse» complet din sistemele educaționale și profesionale. România, cel puțin în acest moment, nu are resursele sau mentalitatea de a susține forme alternative de învățare sau de lucru, adaptate nevoilor reale ale tinerilor.
Mulți dintre prietenii mei simt nevoia să ascundă ce trăiesc, să-și mascheze personalitatea și să-și forțeze un stil de gândire conform cu ceea ce «se cere» la școală sau la birou.Pentru mine, una dintre cele mai clare experiențe a fost legată de burnout. Când am trecut prin primul episod, mi s-a spus că «nu e așa de grav», că «nu e burnout dacă tot te poți ridica din pat». Pentru că termenii sunt relativ noi și au început abia recent să fie folosiți și în conversațiile de zi cu zi, mulți adulți îi ignoră sau îi minimalizează.”
„Aș vrea ca adulții să înțeleagă că și noi încercăm – la fel cum încearcă și ei”
„Avem lucruri la care suntem buni, și lucruri noi care ne sperie, în care suntem la început. Nici nouă nu ne place «să nu știm», și avem zile în care putem accepta asta și zile în care nu – exact ca ei.
E un principiu din actorie cred că se aplică perfect și aici: în actorie, trebuie să vrei ceva și să nu vrei acel lucru, în același timp. Dorința de a obține și frica de a obține trebuie să fie la fel de reale și să se manifeste simultan. Așa e și cu relația dintre generații. Poate, dacă ambele părți ar înțelege că ambele au dreptate – chiar dacă privesc lumi diferite – am înceta să ne luptăm pentru «premiul generației».”
Îți arăt că pot
„Melodia care mă definește e cea din Hoții de subiecte, clar (n. red. Alexia a jucat un rol în acest film – o adolescentă ambițioasă, pasionată de teatru și arte, care trece printr-o luptă interioară legată de performanța academică și de dorința de apartenență): Îți arăt că pot de Adda. Exact despre asta vorbește. Despre greșelile pe care le facem, despre cum ne pierdem și, la un moment dat, descoperim o versiune mai autentică a noastră.
Și mai sunt niște versuri dintr-o piesă de-a lui Pink, All I know so far: «I wish someone would’ve told me that this life is ours to choose / No one’s handing you the keys or a book with all the rules» (trad.: «Mi-aș fi dorit ca cineva să-mi spună că viața asta e a noastră, să o alegem cum vrem / Nimeni nu-ți dă cheile sau o carte cu toate regulile»). Credem că a fi adult înseamnă să ai „cheia” vieții, să știi rețeta de cum trebuie trăit corect. Uităm că și noi, tinerii, și ei, adulții, încercăm să figure it out (n. red.: s-o scoată la capăt) în fiecare zi. Adulții poate s-au obișnuit cu unele task-uri pentru că au avut timp să le repete. Dar toți suntem în această chestie numită „viață” pentru prima oară.”
Victor Zorilă, 17 ani, clasa a XII-a, Liceul Teoretic „Ștefan Odobleja” din București, pasionat de științe politice și de film
„Relaxarea nu înseamnă lene”
„Cred că una dintre cele mai mari etichete puse tinerilor este că «nu vor să muncească» sau «nu vor să învețe». Iar media alimentează mult imaginea asta, portretizează generația noastră ca fiind «leneșă».
Eticheta asta pune o presiune enormă. Te face să simți că nu ai voie să te relaxezi, că trebuie să fii mereu ocupat și «productiv». Doar că relaxarea nu înseamnă lene. De multe ori, e chiar necesară pentru a reveni mai creativ și mai eficient.
Pentru mine, protecția vine dintr-o conștientizare simplă: eu știu cel mai bine cine sunt și ce fac. «Productivitatea» mea nu înseamnă să bifez lucruri pe o listă, ci să fiu mulțumit la finalul zilei cu ce-am făcut.”
„Cea mai mare provocare pentru noi este că trăim într-o criză continuă – socială și economică”
„Din experiența mea, școala încă oferă un mod de gândire destul de învechit. Mai mult decât să te ajute să te descoperi, te pregătește să fii «următorul candidat» pentru un singur tip de job. Îți trasează un drum foarte îngust, în loc să-ți lase spațiu să explorezi mai multe opțiuni.
O altă problemă importantă este sănătatea mintală, strâns legată de timpul petrecut pe social media. Tinerii sunt adesea neglijați la acest capitol – fie de părinți, fie de profesori, fie chiar de stat, care rareori oferă sprijin real și constant.
În plus, mulți adulți spun că «n-ai altceva mai bun de făcut la vârsta asta decât să înveți». Dar realitatea este mult mai complicată. Social media îți arată zilnic cum «ar trebui să fii», iar câteva postări mai jos îți spune că nu e bine să fii așa. Contradicțiile astea creează confuzie și frustrare. Pentru tinerii vulnerabili – și majoritatea sunt – poate fi extrem de dăunător, pentru că ajungi să nu mai știi ce e corect să alegi sau ce te reprezintă.”
„Mi-ar plăcea să avem conversații reale cu alte generații”
„Peste trei ani aș vrea să fiu în ultimul an la facultatea pe care mi-o doresc – Științe Politice, în limba engleză, la Universitatea din București. M-aș bucura să am o chirie la un preț rezonabil, într-o zonă bună și aproape de transportul în comun, poate chiar să împart apartamentul cu un prieten. Mi-ar plăcea să fac deja ceva legat de domeniul în care studiez, chiar și online, și să îmi pot permite suficiente lucruri cât să nu stau cu grija zilei de mâine.
Mi-ar plăcea și să pot studia regie de film la UNATC, dar știu că ar fi greu să le fac pe amândouă în același timp. 🙂
În plus, aș vrea ca adulții să-și amintească cum erau și ei la vârsta noastră. Să realizeze că, deși am crescut în contexte diferite, avem aceleași frici, aceleași dorințe și aceleași întrebări.
Cred că ar ajuta mult dacă am putea avea mai multe conversații reale cu ei. Terapia de familie ar fi o soluție bună, o altă idee ar fi ca tinerii să primească mai multă vizibilitate în spațiul media al «adulților», pentru a-și expune părerile și a arăta ce contează pentru ei. Așa ar putea apărea o punte reală între generații.”
Nevoia de a NU fi definit într-un singur fel
„O melodie care mă reprezintă este, probabil, Iris, de la The Goo Goo Dolls. Totuși, nu pot să mă identific cu un singur lucru – nu îmi place ideea de a fi definit doar printr-o piesă, un job sau un singur drum în viață.”
* Interviul a fost scurtat și editat pentru acuratețe.
Autoare: Adriana Moscu
Editoare: Andrada Lăutaru
Coordonatoare: Florinela Iosip
📝 Opinia ta ne ajută să creștem!
Te invităm să răspunzi la câteva întrebări rapide care ne vor ajuta să înțelegem mai bine ce te interesează. Sondajul durează mai puțin de 2 minute, iar opiniile tale contează enorm pentru noi!