Andrei Stupu / Foto: arhiva personală
Andrei Stupu a devenit recent doctor în Științele Educației, cu o teză dedicată unui subiect încă rar explorat la noi: inteligența etico-morală și felul în care aceasta poate fi cultivată în școli. Parcursul său a trecut printr-o bursă Fulbright la Harvard, unde a lucrat cu unii dintre cei mai importanți cercetători în domeniul inteligenței și educației. Dincolo de cercetare, Stupu e prezent în zona practică, de la programe de orientare vocațională pentru elevi și studenți, până la ateliere pentru părinți și profesori.
Am discutat cu el despre diagnosticul pe care îl pune educației românești, despre ce înseamnă să formezi caractere într-o școală dominată de standardizare, despre generațiile Z și Alpha și relația lor cu munca, mentorii și modelele morale. Am vrut să aflăm cum poate fi transpusă în clasă teoria inteligenței etico-morale, ce soluții simple ar putea fi aplicate chiar acum în școli și cât de mult ne schimbă inteligența artificială felul în care învățăm și ne raportăm la profesori.
Un diagnostic subiectiv al stării educației din România
„Când vorbim despre diagnosticul educației, ar trebui să discutăm despre management educațional, despre curriculum, despre felul în care școala funcționează ca instituție. Școala, conform legii, trebuie să asigure transfer de cunoștințe, dezvoltarea unor competențe transversale și capacitatea de a învăța să înveți. Dacă lipsesc aceste trei elemente, școala, ca instituție a statului, nu își îndeplinește corect rolul de a forma viitorii cetățeni.
Educația, în schimb, e definită de o serie de filosofii care s-au schimbat de-a lungul timpului, pentru a se adapta cerințelor societății. Din păcate, multe sisteme educaționale au eșuat în actualizarea acestei filosofii. Întrebarea fundamentală ar trebui să fie dacă felul în care educăm mai servește lumii de azi. Nu doar pentru a produce agenți economici – ingineri, medici, IT-iști –, ci pentru a forma oameni în sensul profund al cuvântului.”
Educația ar trebui să fie motorul principal al echității sociale
„Educația ar trebui să ofere șanse egale, indiferent dacă un copil vine dintr-o familie bogată sau săracă. În mod ideal, școala ar trebui să asigure tuturor șansele de a duce o viață împlinită. Din păcate, realitatea arată altfel. Indicii de inechitate socială sunt mari chiar și în țările dezvoltate, iar în unele locuri, cum e Brazilia, durează până la nouă generații pentru ca o familie să urce pe o altă treaptă socială. România nu stă nici ea bine. Un copil dintr-un sat lipsit de resurse educaționale trebuie să depună un efort uriaș pentru a depăși aceste bariere. Știu asta și din experiență personală.
Paradoxal, acum e mai greu decât altădată să urci pe scara socială, deși accesul la educație este mai larg. Sociologia arată prin date că mobilitatea socială a scăzut. Și nu e doar problema României. Am văzut asta și în SUA, unde am ajuns cu o bursă Fulbright la Harvard. Acolo se vede clar cum funcționează un sistem bazat pe pedigree intelectual. De la începutul secolului trecut, admiterea nu s-a mai bazat strict pe apartenența la o familie de alumni, dar s-a introdus testarea IQ ca instrument de selecție.
Astfel, educația pare că se schimbă, dar de fapt păstrează aceleași tipare de inechitate. Puțini știu că instituțiile de educație superioară au trei misiuni: predare și învățare, cercetare și educație civică, adică creșterea gradului de echitate socială. Din păcate, suntem departe de această misiune.”
Nimeni nu-și alege să fie sărac
„Meritocrația, de multe ori, devine un cerc vicios și este criticată în cercurile de filosofie a educației și în științe politice. Michael Sandel, filosof politic american, vorbește despre tirania meritului: am creat o buclă în care oamenii rămân captivi și li se spune că, dacă nu au ajuns la o educație de calitate, e vina lor. Asta nu e nici adevărat, nici drept.
România este pe primele locuri în Europa la riscul de sărăcie al tinerilor. Avem un număr mare de tineri care nu sunt nici în școală, nici angajați. Situația este proastă inclusiv în comparație cu media europeană.”
Problema principală rămâne subfinanțarea
„Ne uităm de multe ori la greșelile elevilor și spunem că generația aceasta e slabă. Dar ei nu trebuie priviți ca niște beneficiari tratați cu milă, ci ca misiunea centrală a educației. Da, trebuie să abordăm și problema profesorilor.
Există modele în alte țări – de pildă, în Portugalia s-a lucrat pe filosofia practică în școală. Metodologiile și curriculumul există, cercetările arată că sunt utile. Dar chiar și dacă aș fi ministrul educației mâine, implementarea ar fi extrem de dificilă.
Profesorii rămân în mare parte blocați în disciplina lor. Mulți sunt matematicieni sau biologi buni, dar nu pedagogi buni. Științele educației ar trebui să corecteze asta, dar schimbarea este lentă. Ministerul Educației este cel mai mare angajator din România, iar rețeaua e construită în așa fel încât schimbările se fac greu. Singurul pas esențial ar fi să investim 6% din PIB în educație, așa cum prevede legea. Fără bani nu putem aduce specialiști, nu putem forma profesorii și nu putem face reformă reală. Altfel, rămânem la schimbări de fațadă: mutăm câteva ore în planurile-cadru și avem impresia că reformăm sistemul. Dar problema reală rămâne – subfinanțarea.
Și da, feedback-ul elevilor ar trebui introdus în evaluarea profesorilor. În momentul de față, ei nu sunt întrebați nimic. Tot procesul se face fără să conteze vocea copiilor. În plus, în educație, ca și în alte domenii publice, există frică. Toată lumea tace ca să nu supere pe cineva. Elevii nu sunt văzuți ca parteneri în proces, deși ar trebui.Uneori nici nu e nevoie să-i întrebi pe elevi ce vor, pentru că se exprimă prin multe forme. Relația lor cu profesorii depinde de măiestria pedagogică, de pasiunea pentru disciplină, dar mai ales de felul în care profesorul contribuie la dezvoltarea caracterului. Dacă te gândești la propriii profesori, ce rămâne în amintire este felul în care te-au făcut să te simți. Faptul că te-au văzut, că te-au motivat, că te-au inspirat să alegi o carieră.”
Prima generație cu adevărat globalizată
„Un copil din România seamănă ca expunere la informație cu unul din SUA sau din India. Sigur, cu excepția unor state unde accesul la informație este limitat, cum ar fi Coreea de Nord sau China. Țările nordice oferă exemple interesante: Danemarca are cursuri de educație pentru compasiune și a reușit să reducă masiv bullying-ul în școli. Suedia și Finlanda predau gândire critică și discernerea între informații false și adevărate.
Educația ar trebui să răspundă la întrebări esențiale: cum mă descurc în viață, ce carieră mi se potrivește, ce înseamnă un job ideal pentru mine? Noi nu abordăm aceste subiecte. Nu spun că trebuie să eliminăm materiile clasice. Ele pot rămâne, dar integrate cu competențe de viață și cu un accent pus mai devreme pe specializare. Astfel, elevii ar putea învăța atât hard skills pentru un domeniu, cât și abilități de viață.
Din păcate, orele de dirigenție sunt folosite adesea doar pentru a motiva absențe sau pentru discuții de conduită. În loc să fie dedicate orientării, dezvoltării personale sau competențelor de viață, ele rămân la un nivel superficial.”
Sistemul nostru nu este construit să se adapteze fiecărui elev
„Fiecare învață și evoluează în ritmul său. Unii știu din clasa întâi ce vor să facă și urmează acel drum pas cu pas. Alții ajung cu câteva luni înainte de bacalaureat și încă nu au răspuns. Și ambele situații sunt normale.
Ar trebui, în primul rând, să recunoaștem că aceste diferențe există. Filosofic vorbind, asta înseamnă recunoașterea necunoașterii. Știm că nu știm suficient sau că nu facem nimic concret. Ca expert în orientare vocațională, mă lovesc mereu de întrebarea „dar ce nevoie are copilul meu, ce o să facă?”. Mulți părinți cred că știu deja care sunt meseriile de succes – acum câțiva ani era programarea, iar acum, odată cu inteligența artificială, lucrurile se schimbă radical. Trăim într-o epocă în care piața muncii se transformă rapid.
Problema copiilor care nu țin ritmul considerat „optim” are o istorie interesantă. Testul IQ a fost creat de Alfred Binet și Théodore Simon, la cererea Ministerului Educației din Franța, pentru a identifica elevii care rămâneau în urmă și pentru a le oferi sprijin remedial. Nu era gândit să descopere genii, ci să ajute copiii să ajungă la nivelul specific vârstei lor mentale.
Doar că, tradus și preluat în SUA, testul a fost transformat într-un instrument de ierarhizare. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost folosit chiar în centre eugenice, pentru sterilizări sau crime, inclusiv în Germania nazistă. De-a lungul timpului, s-a transformat într-o ficțiune matematică.
Chiar dacă nu mai aplicăm IQ-ul clasic, toate testările standardizate actuale sunt, de fapt, verișorii lui. Am ajuns să construim un sistem educațional care produce specialiști în dat teste. În România, Bacalaureatul este exemplul cel mai clar. Elevii ajung să învețe română și matematică în timpul altor ore doar pentru că „dau Bacul”. Iar bacul e foarte standardizat, fixat pe câteva competențe considerate importante, dar care ignoră dezvoltarea completă a individului. Poate un elev vrea să fie muzician, pictor sau meșteșugar, dar sistemul îl formează să dea Bacul.
Aceeași problemă se vede și în alte state. Educația globală a fost infestată de un tip de standardizare. În esență, evaluarea și comparația sunt necesare. Problema este felul nesănătos în care am transformat testele în scop final. Am ajuns să educăm pentru examene, nu pentru viață. Asta este eroarea fundamentală.”
Nu e vorba doar de performanța cognitivă, ci mai ales de deciziile despre viață și carieră
„În sisteme educaționale moderne, cum e cel finlandez, orientarea vocațională începe devreme. Copiii sunt ghidați în funcție de competențele și înclinațiile lor către un job care le poate aduce satisfacție, nu doar bani sau statut social. La noi, educația rămâne blocată în ideea «alegi meseria care îți dă salariu mare, casă și mașină», dar asta duce la frustrare și la cariere nepotrivite.
Generațiile noastre au trăit exact asta: au fost obligate să intre pe o traiectorie profesională pentru a corespunde unor standarde sociale, nu propriilor dorințe. Nu trebuie să cădem nici în extrema opusă, aceea a motivaționalelor simpliste – «dacă faci ce-ți place, nu muncești nicio zi». Uneori chiar dacă îți place foarte mult, poți ajunge să te epuizezi tocmai pentru că nu mai există graniță între muncă și timp personal.”ranelor. Creierul, ca orice altă funcție, are nevoie să fie folosit activ; altfel, riscă să-și piardă din capacitate.
Viața profesională înseamnă o rutină zilnică, nu doar o competență
„Orientarea vocațională trebuie să țină cont de mai mult decât aptitudinile la o disciplină. Faptul că un elev e bun la biologie nu înseamnă automat că va fi un medic bun. Poți să stăpânești teoria impecabil, dar să nu poți suporta sângele sau presiunea unei operații. De aceea, la consiliere îi întreb pe copii: Cum arată locul de muncă ideal pentru tine? Vrei birou individual sau open space? Îți place să lucrezi cu oameni sau singur? Preferi un mediu în natură sau urban?
Dacă urăști tot universul în care îți practici meseria, ajungi inevitabil la probleme de sănătate mintală și de încredere în sine. Psihometria poate ajuta, dar testele trebuie interpretate. De exemplu, testul Holland, cel mai validat științific, e un ghidaj, nu o sentință. Nu are sens să duci copilul la un test o oră și să decizi instant «asta va fi meseria ta».Rezultatele testelor trebuie combinate cu experiențe practice – voluntariat, stagii, internshipuri – pentru a înțelege cu adevărat ce i se potrivește. Fără astfel de experiențe, deciziile rămân superficiale. Iar datele arată clar cât de prost stăm: rata de abandon universitar după primul an e foarte mare, mulți dintre tinerii români nu lucrează în domeniul în care s-au pregătit.”
Generația Z e etichetată greșit ca „prea sensibilă” sau „prea corectă politic”
„Dacă vrem să simplificăm lucrurile până la caricatură, spunem: «tinerii nu mai vor să muncească, sunt leneși» și gata, ne spălăm pe mâini. Dar e ca și cum ai privi un copil de clasa întâi și ai exclama: «ăștia nu mai știu să scrie și să citească», deși tu nu i-ai învățat încă alfabetul.
În realitate, tinerii de azi sunt mai conștienți de teme precum egalitatea de șanse, drepturile grupurilor vulnerabile, schimbările climatice. Faptul că manifestă indignare nu înseamnă că problemele respective au apărut odată cu ei; doar că reacția este mai puternică și mai vizibilă. Sensibilitatea morală, însă, este doar o parte a inteligenței etico-morale. Lipsesc adesea expertiza și discernământul moral, care se construiesc în timp și prin educație.
Aici apare și problema inteligenței artificiale. În prezent, AI-ul poate automatiza procese cognitive complexe și poate multiplica viteza lor. Dar asta nu o face «inteligentă» în sensul uman. Există un trend în cercetare care susține că termenul corect ar fi «cogniție automatizată» sau «cunoaștere automată», nu «inteligență artificială». E mai degrabă un branding care creează impresia unei inteligențe superioare care ne va depăși și ne va înlocui.
Inteligența artificială poate fi un instrument puternic, dar nu poate înlocui procesul prin care oamenii își formează judecata morală, caracterul și discernământul. De aceea, chiar dacă AI poate ajuta la educație și consiliere, nevoia de ghidaj uman și de conștiință morală rămâne.”
Suntem prima epocă în care se suprapun atâtea generații active pe piața muncii
„Până la mijlocul secolului XX, speranța de viață mai redusă făcea ca trei sau patru generații să nu lucreze împreună în același loc. Acum se întâmplă asta și inevitabil apar tensiuni.
Revoluția digitală și accesul masiv la internet au schimbat comportamentele tuturor, nu doar ale generației Z. Fragmentarea atenției, suprasolicitarea informațională și sentimentul de «prea multe opțiuni» sunt simptome comune, nu exclusive unei singure cohorte. Problema e mai degrabă cum adaptăm educația și piața muncii la o lume în care ritmul și presiunea sunt complet diferite față de acum câteva decenii.
Generația Z a trăit expunerea masivă la tehnologie și la fragmentarea atenției într-o etapă mult mai vulnerabilă de dezvoltare emoțională. Spre deosebire de cei mai în vârstă, care au intrat în lumea digitală după 20 de ani, ei s-au format direct în acest mediu. De aceea impactul asupra sănătății emoționale și mintale este mai mare. Nu e vorba de «ei versus noi», ci de cum reușesc părinții și profesorii să modeleze un comportament digital sănătos și o atitudine critică față de informație.”
Un mentor, în sensul său clasic, înseamnă intenție, scop și forță
„Generațiile Z și Alfa caută mentori care să fie autentici și relevanți, nu doar notorii. Una dintre problemele actuale e confuzia între popularitate și caracter: vizibilitatea și banii nu definesc neapărat un model de urmat. Un mentor real e cineva cu o viață echilibrată, care oferă un exemplu solid, nu doar o performanță izolată.
E important de înțeles că nu există un singur mentor pentru toate aspectele vieții. De-a lungul timpului, fiecare persoană își poate construi un grup de mentori diferiți – profesionali, personali, de hobby sau de stil de viață – și îi poate schimba odată cu etapele și nevoile sale.
Calitățile comune celor considerați înțelepți, dincolo de contextul istoric sau cultural, sunt: claritatea intențiilor, capacitatea de a defini și urmări un scop și forța exemplului. În esență, un mentor bun nu doar transmite cunoștințe, ci ajută la construirea caracterului și la găsirea direcției.”
De unde vine schimbarea?
„În școlile din România, schimbarea ar putea începe prin crearea unor centre pilot în care directorul și echipa să construiască o cultură organizațională bazată pe valori și deschidere. Ar conta mult și introducerea unor cursuri opționale de gândire critică și educație pentru viață, unde elevii să învețe atât să analizeze informații, cât și să gestioneze lucruri practice, precum un salariu sau un contract de muncă. La fel de important ar fi să crească numărul consilierilor școlari și să existe resurse reale pentru orientarea vocațională și sprijin psihologic, pentru ca elevii să poată lua decizii informate și să fie susținuți emoțional în procesul educațional. Sunt mult prea puțini consilieri în raport cu numărul de elevi și resursele pe care le au la dispoziție pentru orientare vocațională sunt limitate.
Un sfat pentru părinți este să devină conștienți că susținerea unui demers de orientare vocațională e esențială, mai ales când adolescentul se apropie de alegerea Facultății. Nu e vorba doar de părinții care au bani pentru un consilier privat, există organizații precum fundația Leaders și altele din zona educației nonformale, care lucrează anual cu mii de tineri și oferă resurse gratuite pentru descoperirea carierei potrivite.”
* Interviul a fost scurtat și editat pentru acuratețe.
Autoare: Adriana Moscu
Editoare: Andrada Lăutaru
Coordonatoare: Florinela Iosip
📝 Opinia ta ne ajută să creștem!
Te invităm să răspunzi la câteva întrebări rapide care ne vor ajuta să înțelegem mai bine ce te interesează. Sondajul durează mai puțin de 2 minute, iar opiniile tale contează enorm pentru noi!