Ioana Moldoveanu / Foto: arhiva personală
Profesorul Sorin-Paul Spineanu-Dobrotă, trimis în judecată pe 27 mai 2025 pentru viol și agresiune sexuală asupra unor elevi minori, este încă angajat al Ministerul Educației și Cercetării. Oficial, nu va profesa în învățământul preuniversitar în anul școlar 2025–2026, dar prezența sa într-o poziție-cheie ridică întrebări serioase despre cum tratează instituțiile siguranța elevilor.
În acest context, am vorbit cu Ioana Moldoveanu, jurnalistă de investigație și una dintre autoarele seriei Catedra de Abuz, un proiect pornit de la un studiu al Centrului Filia care arăta că una din trei studente este hărțuită sexual de un profesor universitar. Proiectul documentează cazuri de hărțuire și abuz sexual din școli și universități și arată felul în care fenomenul este ignorat de instituții.
Ioana are peste 15 ani de experiență în presă, a fost reporter la Evenimentul Zilei și Jurnalul Național, a fondat redacția VICE România și a condus-o timp de opt ani, iar anchetele sale au primit premii importante. În prezent, lucrează la Snoop, unde continuă investigațiile despre abuzuri în educație.
Am discutat cu jurnalista despre cum reușesc agresorii să rămână în școli și universități, ce le împiedică pe victime să vorbească și ce responsabilitate au instituțiile și profesorii care știu, dar aleg să tacă.
– Ce te-a determinat să lucrezi la proiectul „Catedra de Abuz”?
– Am pornit proiectul „Catedra de Abuz” în 2022, împreună cu colega mea Luiza Vasiliu, pe atunci amândouă parte din echipa RISE Project. Apoi l-am continuat pe Snoop. Punctul de plecare a fost un studiu al Centrului FILIA, care arăta că una din trei studente este hărțuită sexual de un profesor universitar. Pentru noi, aceste cifre nu erau doar un semnal de alarmă, ci dovada unui fenomen sistemic, repetitiv, pe care autoritățile îl ignoră.
În educație nu există programe de prevenție, campanii de conștientizare sau sprijin real pentru victime. Nu există nici măcar statistici oficiale care să arate dimensiunea hărțuirii sexuale în școli și universități. Majoritatea cazurilor nu sunt raportate, iar acolo unde apar sesizări, acestea se sting de multe ori înainte de a deveni plângeri scrise – în numele „protejării imaginii instituției”.
În aceste condiții, abuzatorii rămân la catedră și continuă cu noi și noi generații. Am înțeles atunci că, dacă autoritățile nu te apără, singurul scut real este expunerea faptelor, pentru ca societatea să vadă ce se întâmplă și autoritățile să nu mai poată privi în altă parte.
– Ai realizat și o hartă a abuzului din educație. Ce ai observat din datele colectate?
– Am pus pe o hartă interactivă, cazurile care au ajuns în instanță între 2017-2023 și cele care au ajuns în presă în aceeași perioadă, dar nu și pe masa unui judecător. Dar am vrut și să dăm o voce victimelor, așa că am strâns mărturii printr-un formular online. Ne așteptam să primim maximum 50, dar au fost de patru ori mai multe. Le-am pus și pe acestea pe hartă, pentru a arăta amploarea fenomenului, cu mențiunea că nu le-am investigat. Harta cuprinde 303 cazuri, în toate mediile – rural, urban, licee, universități, școli gimnaziale. Nu există o zonă „imună”.
Ce iese însă în față este statistica potrivit căreia majoritatea abuzurilor s-au întâmplat când victimele erau minore. Este întărită de un studiu exploratoriu privind fenomenul hărțuirii în sistemul de învățământ, pe care l-am realizat împreună cu Asociația ANAIS, în trei universități și cinci licee, pe un eșantion de 530 de elevi și studenți și 114 profesori. A arătat că 55% dintre elevi și studenți au trecut prin cel puțin o situație de abuz sexual în liceu sau în facultate. Dintre aceștia, 41% erau minori în momentul abuzului.
Pe harta abuzului, cea mai mică victimă are 7 ani.
În continuare, apare un caz nou odată la câteva săptămâni. Uneori, mai multe în aceeași săptămână.
– Ce tipare ai observat în abuzurile raportate? Cum își atrag și manipulează agresorii victimele?
– Mulți profesori abuzatori își asumă rolul de mentor. Oferă beneficii materiale, note mai bune, acces la resurse, meditații gratis, promovarea examenelor. Clădesc o relație de încredere. Au foarte mare succes mai ales la elevii din medii defavorizate și la studenții care vin din orașe departe de capitală.
Apoi depășesc încet, încet granițele. Dau sfaturi în afara cadrului pedagogic: despre feminitate, relații, sex. Alternează criticile aspre cu complimente și validare ulterioară. Victimele ajung astfel să se simtă dependente de ei pentru a avea succes și să interpreteze abuzul ca o formă de grijă și bună intenție.
– Există și voci care susțin că victima a provocat… Ce le răspunzi acestora?
– Nimic nu justifică un abuz – nici vestimentația, nici comportamentul. Abuzul este o alegere a agresorului, nu un „accident provocat” de victimă. În plus, în educație există un dezechilibru clar de putere între profesor și elev/student, iar responsabilitatea de a nu abuza de acea putere revine exclusiv adultului, care e responsabil de stabilirea granițelor.
– De ce crezi că multe victime aleg să tacă ani întregi?
– Tăcerea vine din frică, rușine și lipsa de încredere în sistem. Este o formă de protecție, de supraviețuire. Multe se tem că nu vor fi crezute, că vor fi judecate și stigmatizate (și astfel retraumatizate) sau că abuzatorul, fiind protejat de instituție, nu va păți nimic. Și de cele mai multe ori rămâne la catedră, chiar dacă trece printr-o comisie de etică sau disciplină. Majoritatea profesorilor din Harta abuzului încă predau.
– Cum arată rușine, încrederea și frica în cazul celor cu care ai vorbit?
– Rușinea e alimentată de stigmatul social. În 2016, peste jumătate din români credeau că violul poate fi justificat (Eurobarometru). Astfel că, de multe ori, vina este pusă pe victimă, nu pe agresor. Fetele sunt adesea întrebate „de ce nu ai spus mai devreme?”, „de ce ai mers acolo?” sau chiar „ce ai făcut ca să-l provoci?”. Aceste atitudini transmit că a vorbi despre abuz înseamnă a-ți asuma că vei fi judecată și marginalizată.
Neîncrederea vine din experiențele altor victime care au fost ignorate, ridiculizate sau ale căror demersuri instituționale nu au avut succes. Iar frica vine din amenințări directe sau implicite, având în vedere raportul de putere profesor/elev/student.
– Dacă tinerilor cu vârste mai mari le e greu să vorbească despre abuz, cât de probabil este ca elevii din ciclul gimnazial să rămână tăcuți?
– Foarte probabil. La acea vârstă, copiii nu au repere clare despre ce înseamnă consimțământul, abuzul sau hărțuirea sexuală. Mulți nu cataloghează ca acte de hărțuire sexuală discuțiile explicit sexuale, glumele sau bancurile care i-au făcut să se simtă inconfortabil, comentariile indecente în legătură cu felul în care arată sau despre viața lor privată, adresările cu apelative ca „păsărică”, „iepuraș”, „pisicuță” sau chiar insistențele privind acceptarea unor invitații sau a începerii unei relații. Lipsa educației sexuale îi face să creadă că așa trebuie să se întâmple, că e normal.
– Ai vorbit cu sute de victime ale abuzului sexual și cu părinții acestora. Care sunt semnele că un copil/adolescent este abuzat?
– În primul rând „se închide într-o carapace”. Este ceea ce menționează părinții cu care am discutat. Unii au tulburări de somn, alții devin retrași sau evită anumite persoane și locuri. Lipsesc de la școală, rezultatele la învățătură regresează dramatic. Au izbucniri bruște de furie sau atacuri de panică.
Conform mărturiilor, abuzul nu se oprește în momentul în care se petrece. Trauma continuă să modeleze viața victimelor ani întregi. Le afectează sănătatea, mai ales cea mentală (anxietate, panică, depresie, PTSD), parcursul academic (abandon, regresie) și viața socială (izolare, pierderea prietenilor).
– Cum reacționează instituțiile de învățământ și autoritățile când apar acuzații?
– Protejarea imaginii instituției primează în fața siguranței elevilor și a studenților. Majoritatea instituțiilor de învățământ sunt opace și defensive. Ignoră întrebările, iar când răspund, mimează interesul și preocuparea față de victime, dar în spate nu iau măsuri de prevenție a hărțuirii: nu o definesc, nu fac clară procedura de raportare, nu țin training-uri cu studenții și profesorii, oferă consiliere doar pe hârtie.În sistemele de învățământ din alte țări, „zvonurile” sunt luate în considerare și cercetate, chiar și fără acordul victimei. La noi însă, instituțiile se ascund în spatele lui „nu am primit plângeri”, „știam, dar nu aveam dovezi”. Abuzul este greu de dovedit, pentru că se întâmplă în spații ferite. Dar chiar și numai existența unor astfel de mărturii arată cel puțin necesitatea măsurilor de prevenire.
– Cum își mențin agresorii pozițiile în instituții?
– Hărțuirea este un abuz de putere care lasă traume și cere mecanisme speciale de protecție și sancționare, încă inexistente. Termenele limită de raportare a abuzului, impuse de majoritatea codurilor de etică – 30 de zile sau cel mult 6 luni – nu fac decât să pedepsească victima, nu agresorul.
La Yale, în America, de exemplu, poți depune plângere oricând, pentru că problema nu e doar abuzatorul, ci și mediul în care abuzul a fost posibil.
O altă problemă sunt comisiile de etică care acționează ca niște instanțe – adună probe, audiază victime și martori –, dar nu au instrumente și proceduri clare de lucru și sunt formate din profesori nepregătiți în chestiuni de integritate, de gen sau tehnici de mediere. De multe ori, retraumatizează victimele prin întrebările pe care le pun. Sunt foarte precaute cu ceea ce fac, astfel încât abuzatorul să nu dea instituția în judecată – ceea ce este firesc –, dar grija față de victime este mereu pe ultimul loc. Din păcate, de multe ori, pentru aceste comisii spălarea abuzatorului echivalează cu spălarea imaginii instituției.
Când sancționează, o fac prin scăderea salariului, abuzatorii contestă în instanță, câștigă pe vicii de procedură și revin la catedră, unde adesea repetă comportamentul.
Nu poți opri hărțuirea cu sancțiuni simbolice – e nevoie de mecanisme instituționale reale, care să protejeze victimele și să prevină viitoare abuzuri.
Nu e ușor, pentru că schimbarea reală presupune recunoașterea problemei, voință politică și resurse dedicate.
– Ce ar trebui să înțeleagă profesorii despre rolul lor în prevenirea și descurajarea abuzurilor, chiar dacă nu sunt direct implicați? De ce aleg să tacă și de ce, uneori, pare că nu reușesc să vadă abuzul, atunci când el se produce chiar sub nasul lor?
– Uneori nu recunosc nici ei abuzul, pentru că societatea nu a fost și nu este educată în acest sens. Îl confundă cu un „stil de predare” mai dur, un limbaj „mai colorat” ori cu relații „de iubire”. Alteori, se tem sau preferă să închidă ochii, ca să nu intre în conflict cu conducerea (pentru că afectează imaginea instituției) sau chiar cu abuzatorul, care are conexiuni, influență și bani de procese.
Nici profesorii nu se simt sprijiniți de instituție – nu există mecanisme de intervenție. De multe ori, sunt bine intenționați, dar nu știu ce să facă. Codurile de etică și regulamentele interne nu vorbesc despre cum ar trebui să acționeze un profesor, dacă aude „zvonuri” despre un abuz. Se blochează de cele mai multe ori în „nu avem dovezi” și cred că tăcerea va proteja elevii/studenții de eventuale repercusiuni ale abuzatorului influent. Dar tăcerea în fața abuzurilor îi face complici și perpetuează problema.
Dincolo de „nu există dovezi”, „nu există plângeri”, există semnale la care ar putea rămâne atenți, cum ar fi starea emoțională a elevilor/studenților, nu doar notele sau prezența. Întrebări precum „Cum te simți?”, „Ce s-a întâmplat cu tine de ai lipsit?” pot deschide un spațiu de siguranță, în care elevii știu că vor fi ascultați și sprijiniți.
– Ce pot face părinții pentru a ajuta copiii să vorbească dacă trec printr-o experiență abuzivă în școală sau liceu?
– Să îi învețe din clasele primare despre limite și consimțământ, despre ce înseamnă abuzul și hărțuirea, într-un limbaj adaptat vârstei, astfel încât copilul să-l recunoască când se întâmplă. Să-i spună că nu e niciodată vina lui, că nu e singur, că ești acolo să-l asculți, nu să-l judeci și că nu va fi niciodată pedepsit sau certat pentru că îți povestește ceva ce i-a provocat frică sau disconfort. Să nu minimalizeze și să caute sprijin specializat la nevoie. Există cărți care fac comunicarea mai ușoară.
– Ce ai învățat din cazurile profesorilor Bulai și Pieleanu despre dinamica prădător-victimă în spațiul educațional/universitar?
– Am învățat că dinamica prădător-victimă în universități nu se reduce la doi oameni, ci e întreținută de întregul sistem. Cazurile Bulai și Pieleanu arată clar că lipsa de reacție la timp și comisiile de etică formale, fără transparență și voință reală, nu fac decât să perpetueze tăcerea și abuzul. Dar am învățat și că atunci când femeile vorbesc și sunt o voce comună, ea devine puternică și imposibil de ignorat, indiferent de notorietatea abuzatorului.
– Ar trebui introduse cursuri de educație sexuală și prevenire a abuzului? Cum ar putea fi gândite eficient?
– Absolut. Ele trebuie adaptate vârstei, centrate pe consimțământ, limite personale și diferența dintre relații sănătoase și comportamente abuzive. La orele de educație sexuală pot afla cui pot cere ajutor și cum să raporteze astfel de situații, că vina nu aparține niciodată victimei, dar și respectul față de propriul corp și față de ceilalți.
– Cum ar arăta, din perspectiva ta, o universitate sau o școală cu adevărat sigură pentru elevi și studenți?
– Ar avea politici clare de prevenire, proceduri transparente de sesizare, sprijin real pentru victime, training constant pentru cadrele didactice și un climat în care abuzul este raportat și sancționat prompt. Până acum, norma a fost că, dacă mușamalizează cazul, salvează imaginea instituției, când de fapt este tocmai invers.
– Ce i-ai spune unei adolescente sau unui student care nu știe dacă „ce a trăit” e abuz și dacă merită să vorbească despre asta?
– Nu trebuie să fie sigură că e „abuz” ca să vorbească – sentimentul de disconfort, frică, intimidare sunt semnale de alarmă.
Abuzul nu înseamnă doar violență fizică sau atingere neconsimțită, ci și hărțuire, manipulare.
Important e să nu rămână singură cu povara, să vorbească cu un adult de încredere sau să ceară sprijin specializat.
– Cum ai perceput reacția publicului larg după anchetele tale? Se schimbă ceva în percepția societății?
– Acum trei ani, când am început proiectul, nu vorbea nimeni la nivel înalt despre hărțuire și abuz în educație. Anul acesta, președintele Nicușor Dan a anunțat că se va implica personal în această problemă. Iar acesta este meritul publicului, valului de solidaritate și de mărturii care au urmat fiecărei anchete. Arată că adevărul merită spus, oricât de incomod ar fi.
Am văzut însă și rezistență, minimalizare și încercări de a discredita victimele. Schimbarea percepției e un proces lung, dar fiecare poveste spusă ajută și ne duce un pas mai aproape de cum ar trebui să arate un sistem educațional sigur, în care instituțiile nu mai ascund problemele, ci le rezolvă, profesorii răspund pentru abuzuri, iar elevii, studenții și victimele sunt protejați.
* Interviul a fost scurtat și editat pentru acuratețe.
Autoare: Adriana Moscu
Editoare: Andrada Lăutaru
Coordonatoare: Florinela Iosip
📝 Opinia ta ne ajută să creștem!
Te invităm să răspunzi la câteva întrebări rapide care ne vor ajuta să înțelegem mai bine ce te interesează. Sondajul durează mai puțin de 2 minute, iar opiniile tale contează enorm pentru noi!