Cristian Presură / Foto: arhiva personală
Inventator, cercetător și autor de bestselleruri, Cristian Presură, doctor în fizică, e și omul care a reușit să facă știința atractivă. Savantul explică fizica pe înțelesul tuturor – în cărți, conferințe și pe YouTube, unde vorbește clar și prietenos despre Univers și lumea cuantică. Stabilit de mulți ani în Țările de Jos, lucrează în echipa de cercetare a unei companii multinaționale de tehnologie medicală, unde s-a specializat în senzori medicali și a contribuit, printre altele, la dezvoltarea primului ceas care poate măsura pulsul doar cu ajutorul senzorilor optici.
Povestea lui nu începe, însă, cu o olimpiadă sau o bursă la vreo școală de elită, ci cu două corigențe la fizică în liceu. Asta nu l-a descurajat. A studiat, a recuperat, a plecat peste hotare și, în 2002, a obținut doctoratul în fizică la Universitatea din Groningen.
A scris cărți precum Fizica povestită, unde explică, pe înțelesul tuturor, cum funcționează lumea și este activ pe YouTube și pe alte rețele sociale.
În interviul de mai jos, am vorbit cu Cristian Presură despre cum îi atragi pe copii la o oră de fizică, cum recunoști o teorie pseudoștiințifică, cum faci predarea relevantă într-o epocă a abundenței informaționale și de ce, până la urmă, e important să învățăm să gândim cu mintea noastră.
– Pornind de la titlul uneia dintre cărțile dumneavoastră, care e, până la urmă, diferența dintre un copil și un laptop? Ce voiați, de fapt, să subliniați prin această comprație?
– Un copil – ca orice om – are ceva în plus față de ceea ce putem descrie fizic. Fizica explică materia și fenomenele din exterior, dar nu poate cuprinde pe deplin experiența interioară, subiectivă. E o diferență între a descrie un lucru din afară și a-l trăi din interior. Iar această capacitate de a cunoaște lumea „dinăuntru”, din perspectivă subiectivă, e un element esențial al conștiinței umane – și un lucru pe care AI-ul, oricât de avansat, nu îl poate reproduce.
E foarte greu de exprimat clar această diferență, dar încerc. Mesajul este simplu: omul are în el ceva mai mult decât materia. Nu folosesc cuvântul „suflet”, pentru că ne-ar duce în alte direcții.
Din punct de vedere științific, trebuie să recunoaștem că știința care descrie materia nu poate reda stări precum bucuria sau tristețea. Dincolo de atomi și molecule, în om există un „ceva” care nu poate fi redus doar la materie.Da, suntem în continuare superiori mașinilor prin ceea ce ne face umani – emoțiile. Însă diferența e mai profundă. Un calculator nu doar că nu are capacitatea de a dezvolta emoții, dar nici nu le poate simți. Poate să le mimeze – de exemplu, să simuleze frica sau entuziasmul prin expresii faciale sau sunete –, dar nu le trăiește cu adevărat.
Asta e diferența fundamentală: noi simțim cu adevărat emoțiile, nu le mimăm ca niște aparate. Asta ne face diferiți și, da, și vulnerabili. Dar tocmai această vulnerabilitate e parte din frumusețea călătoriei umane.
– Pentru că tot vorbim de emoțiile care te fac uman, cum ați trecut de la a fi corigent în liceu la a deveni cercetător premiat?
– În viață apar întâmplări. Unele, chiar dacă par negative, pot deschide drumuri. Eu eram foarte bun la matematică. Însă, în liceu, am avut un profesor care insista să rezolvăm doar exercițiile din manual. Mie îmi plăcea să gândesc altfel, să găsesc soluții creative. Asta a dus la un conflict serios – eram adolescent, ne certam des. Îi spuneam în față că nu sunt de acord, el îmi răspundea urât. N-am mai învățat cu plăcere fizica și nici matematica de la el. Nu m-am demoralizat complet, dar nici nu mai voiam să merg spre fizică.
Inițial, am făcut Politehnica. Însă acolo am avut norocul să-l întâlnesc pe profesorul Alexandru Nicolae. Mi-a pus în mână o carte – Fizica modernă a lui Richard Feynman. Mi-a spus: „Tu ești bun la matematică. Ia cartea asta, e plină de formule”. Când am început să o citesc, am avut un șoc: „Cât de frumoasă e fizica! Și câtă matematică e în ea!”.
Atunci am luat o decizie: m-am angajat și m-am înscris la o a doua facultate, la Fizică. Mi-am dat seama că fizica e un domeniu extraordinar, tocmai pentru că îmbină gândirea riguroasă cu profunzimea.
Așadar, nu pot spune că am fost motivat de o voință extraordinară sau că am luptat din greu încă de la început. Mai degrabă, am trecut printr-un conflict, am mers pe alt drum, și apoi am avut șansa unei întâlniri care mi-a redeschis pasiunea. Așa am ajuns să descopăr cu adevărat fizica – abia la facultate.
– Ținând cont de parcursul dvs., pe cât de neașteptat, pe atât de spectaculos, ce le-ați transmite tinerilor acum?
– Viața fiecăruia e diferită și nu poate fi redusă la generalități, dar le spun mereu studenților: nu vreți să ajungeți să mergeți la serviciu de la nouă la cinci doar ca să așteptați să vină ora cinci ca să plecați acasă. Asta înseamnă că te plictisești. Sigur, la orice job există momente mai grele, sarcini care nu-ți plac, dar nu e normal ca fiecare zi de muncă să fie o corvoadă.
Când îți construiești o carieră, ideal ar fi să alegi un drum care să te entuziasmeze, care să semene cu o zi petrecută între prieteni. Să simți că mergi cu plăcere la serviciu. Asta înseamnă, de fapt, să-ți descoperi pasiunile și să le urmezi. Iar dacă reușești, viața profesională devine o extensie firească a vieții tale personale.
– Să ne întoarcem pe terenul științei. De ce credeți că au ajuns oamenii de știință să fie priviți cu neîncredere, iar știința să fie văzută uneori ca o sperietoare?
– Mult timp, știința a fost un privilegiu al celor puțini. Când eram eu copil – ca să nu mai vorbesc de generația părinților mei – foarte puțini ajungeau la facultate. Accesul presupunea resurse, efort, concursuri grele. Iar societatea recunoștea acești oameni: erau respectați, pentru că erau cu adevărat învățați.
Astăzi, cu internetul și rețelele sociale, a devenit extrem de ușor să ai impresia că știi, fără să ai o formare reală.
Citești un articol, vezi un clip, și brusc ai senzația că ai înțeles tot. Și, pe de altă parte, dispare respectul față de cei care chiar au muncit ani întregi ca să înțeleagă în profunzime un domeniu. Omul zice: „Am văzut pe un site că nu e așa”. Dar nu vede diferența între o opinie și cunoașterea dobândită prin studiu serios.Acum toți „știu”. E un efect psihologic real – efectul Dunning-Kruger. Atunci când știi puțin, ai impresia că știi mult. Abia când începi să aprofundezi, realizezi cât de puțin înțelegi, de fapt. Puțini trec acest prag. Majoritatea rămân la suprafață, cu o încredere foarte mare în idei foarte puțin verificate. Iar asta devine o problemă serioasă pentru societate.
– De ce sunt teoriile conspirației și pseudoștiința atât de atrăgătoare? Ce le face să pară credibile?
– E nevoie să înțelegem ce este, de fapt, omul. Nu suntem ființe perfect raționale, cu minți lucide și mereu dornice de adevăr. Suntem ființe biologice, iar creierul nostru caută, în esență, să-și optimizeze starea de bine, nu neapărat cunoașterea.
Așa se explică de ce răspunsurile simpliste sunt mai atrăgătoare. Nimeni nu vrea să înțeleagă toată complexitatea din spatele mecanicii cuantice sau al unui diagnostic medical complicat. Dacă vine cineva și îți spune că o brățară cu „antică” îți vindecă genunchiul, ai tendința să crezi. Pentru că îți dorești să crezi – și e mai ușor să alegi o explicație magică decât una științifică, dar greu de înțeles.
În plus, oamenii trăiesc vieți complicate, pline de suferințe, și uneori au nevoie de scurtături – care, din păcate, duc la pseudoștiință.
– De ce e important să le vorbim copiilor și adolescenților despre știință, chiar și atunci când nu sunt pasionați?
– Avem nevoie de o societate în care informația științifică e valorizată, căutată și respectată. O astfel de societate e capabilă să dezvolte o economie performantă. Iar fără o economie solidă, nu trăim bine. Nu ne pică nimic din cer – nici medicamente, nici aparate de imagistică, nici telefoane. Toate acestea trebuie cumpărate sau, ideal, produse.
De aceea, orice guvern ar trebui să aibă ca prioritate o educație științifică solidă și o cultură științifică prezentă în întreaga societate.
Un copil nu poate fi trimis direct să devină inginer. Mai întâi trebuie să vadă că ingineria contează. Să audă despre ea la școală, acasă, între prieteni, în spațiul public. Dacă trăiește într-o societate care valorizează știința, o va înțelege mai ușor și va fi atras de ea. Școala are un rol esențial aici. Așa ajungi, în cele din urmă, la acea economie performantă de care vorbeam.
– Susțineți ideea predării științelor prin povești. Cum putem conecta eficient științele cu domeniile umaniste?
– Omul nu trăiește doar din tehnologie. Ne hrănim și din poezie, dintr-o vorbă bună, dintr-un peisaj frumos, dintr-o piesă de teatru sau dintr-o prietenie sinceră. Avem nevoie și de aceste lucruri pentru a ne simți întregi. Avem o dimensiune culturală care nu trebuie neglijată – dimpotrivă, trebuie susținută.
Pentru că ea crește calitatea vieții. Te face să vezi lumea mai bogat, mai nuanțat. Și, interesant e că, de multe ori, cele două dimensiuni – științifică și artistică – se sprijină una pe alta. Un om creativ în știință are adesea și o sensibilitate artistică. Și invers. Să ne gândim, de exemplu, la Einstein, care cânta la vioară. E doar un exemplu, dar important: nu trebuie să alegem între știință și artă. Trebuie să le lăsăm să se completeze.
– Cum poate rămâne predarea științelor relevantă în clasă, având în vedere că până și dumneavoastră v-ați mutat pe platformele de social media?
– Avem o problemă uriașă: copiii se duc plictisiți la școală și abia așteaptă să plece. Problema e complexitatea informației.
Pentru că avem atât de mult conținut de acoperit, sistemul reacționează greșit: îl îndeasă. Încercăm să băgăm tot mai mult în programa școlară – să învețe tot, să fie pregătit pentru orice. Și atunci copilul nu mai are timp să se bucure de ce învață. Nu mai are loc pentru curiozitate, pentru mirare, pentru întrebări.
Ce putem face? Avem două direcții.
Prima: să revalorizăm rolul profesorului. Asta e diferența reală între clasă și internet. Dacă ai un profesor bun, respectat în societate, bine pregătit, care știe să comunice, copilul va merge cu plăcere la ora lui. „Vreau să merg la ora doamnei Grozavă, că îmi explică mai bine decât orice video”. Profesorul contează. Și relația lui personalizată cu fiecare elev.
A doua: trebuie să simplificăm programa. Să o diversificăm și să dăm copiilor șansa să aprofundeze ce îi interesează. Poate unii nu vor face fizică – dar cei care rămân pe direcția asta, să aibă timp și spațiu real să înțeleagă. Poate e nevoie să scoatem jumătate din materie, ca să rămână loc pentru experimente, pentru aplicare, pentru gândire cu propriile instrumente. Nu doar exerciții pentru testul de la final.În România avem Institutul de Științe ale Educației, profesori excelenți, resurse. Ar trebui doar să existe voință și curaj din partea ministerului ca să asculte ideile bune și să le pună în aplicare.
– E nevoie în sistemul educațional românesc de mai multă practică și mai puțină teorie?
– Da, dar lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Nu putem veni în România și să spunem: „Gata, dotăm școlile cu laboratoare și schimbăm tot”. Pentru că nu sunt bani. Primăriile n-au bugete, ministerele n-au fonduri suficiente. Dar, într-adevăr, ideal ar fi să existe mai multă practică, iar teoria să fie susținută de experiențe concrete și aplicate, incluse în curriculum
– Promovați inclusiv învățarea prin investigație. Ce presupune, mai exact, adaptată la vârstele elevilor?
– Este o metodă foarte valoroasă, mai ales pentru copiii mici. Învățarea prin investigație imită, de fapt, modul natural în care învățăm. Copiii, mai ales la vârste fragede, nu înțeleg explicațiile verbale sofisticate – dar învață atingând, explorând, testând. Pun mâna pe lucruri, le scapă, le mișcă, observă ce se întâmplă și apoi încep să-și pună întrebări: „De ce a căzut?”, „De ce s-a lipit de celălalt obiect?”, „De ce s-a mișcat așa?”.
Metoda propune să începi cu experimentul, nu cu teoria. Nu începi lecția spunând: „Astăzi învățăm legea X și formula Y”. Începi prin a pune elevii într-o situație practică – un experiment, o observație. Le dai voie să exploreze, să măsoare, să observe, fără să le dai din start răspunsurile. Apoi, pe baza întrebărilor și observațiilor lor, construiți împreună explicația.
– Puteți da un exemplu concret, aplicat la clasă, al acestei metode de învățare prin investigație?
– Un exemplu simplu este cel cu lemnul și piatra. Poți lua două obiecte de dimensiuni diferite: o piatră mică, dar grea, și o bucată de lemn mai mare, dar mai ușoară – ideal, ceva din plastic sau un material care plutește. Le pui în apă și observi ce se întâmplă.
Surpriza este că piatra, deși mai mică, se scufundă, iar bucata de lemn, deși mai mare, plutește. Asta contrazice intuiția multor copii, care ar putea crede că „mai greu” înseamnă automat „se scufundă mai repede”.
Discuția cu elevii pornește de aici: ce contează, de fapt? Nu doar masa sau volumul, ci cât de „înghesuită” e materia într-un obiect – adică densitatea. E o cale simplă de a-i conduce spre o înțelegere intuitivă a unui concept abstract.
– Dacă ați vrea să faceți un elev să se îndrăgostească de fizică, care ar fi experimentul dumneavoastră preferat?
– Am învățat în viață că ce îți imaginezi că va funcționa perfect… în practică poate să iasă cu totul altfel. Pot să-mi imaginez: îi iau pe copii, le dau bucăți de zahăr, un ciocănel, mergem într-o cameră întunecată și, când lovesc zahărul, acesta luminează. Și le explic de ce luminează. Sună spectaculos. Pot ține toată ora în jurul acelui experiment. Dar asta e doar în teorie. În practică, lucrurile se schimbă
Adevărul e că nu am un „experiment magic” universal. Totul depinde de lecție și de context. De exemplu, dacă tema e electricitatea, aș merge pe experimente simple cu baterii – să vadă ce se poate face cu ele, să înțeleagă circuitele.
Dacă tema e optica, aș alege ceva vizual și neașteptat. De pildă, experimentul în care focalizezi lumina într-un punct și observi ce se întâmplă. Sau cel cu săgeata pusă în spatele unui pahar cu apă, unde săgeata pare că își schimbă direcția. Asta îi intrigă: „Cum e posibil?”. De aici începe curiozitatea.
Ce mi-aș dori cu adevărat e să-i conduc prin astfel de întrebări către înțelegerea metodei științifice. Nu neapărat să memoreze cunoștințe, ci să învețe să pună întrebări, să observe, să caute răspunsuri.
– Ce ar trebui să rămână cu elevii, la finalul celor 12 ani de școală, din fizică? Ce iau cu ei în viață, poate chiar fără să-și dea seama?
– Aici aș face o distincție: una e să vorbim despre toți elevii și alta e să ne referim la cei care vor merge mai departe pe un drum științific. Dar, dacă ne uităm la marea majoritate, cred că cel mai valoros lucru pe care îl pot lua din fizică – și din științele exacte, în general – este gândirea cu mintea lor.
Îi mai spunem și gândire critică, deși unii contestă denumirea. Dar, în esență, asta înseamnă: să gândești cu propria minte și să gândești bine. Să înțelegi ce observi, să-ți pui întrebări și să încerci să-ți explici lumea logic, pas cu pas.
Ca specie, am evoluat exploziv în ultimele câteva mii de ani. Iar motivul nu e că am fost cei mai puternici sau cei mai rapizi, ci pentru că unii oameni, în momente cheie, au gândit bine. S-au întrebat: „Pot folosi focul? Ce se întâmplă cu sămânța care cade din copac? O pot pune eu în pământ?”. Și tot așa. Fiecare pas al progresului a fost făcut de cineva care a gândit limpede și a avut curajul să caute răspunsuri.
– Ce legătură are felul în care învățăm fizică la școală cu modul în care înțelegem lumea, luăm decizii sau ne raportăm la viața de zi cu zi?
– Fizica e un vehicul ideal pentru antrenarea acestui tip de gândire. Ea nu e doar un set de formule, ci o reconstrucție a modului în care omenirea a înțeles lumea în ultimele sute de ani.
De aceea, scopul nu e doar acumularea de cunoștințe, ci învățarea metodei științifice. Iar metoda științifică înseamnă: descompui un fenomen în părțile lui, înțelegi cum interacționează între ele, identifici consecințele, construiești un model. Dacă exersezi asta constant la ora de fizică, îți formezi un mod de a gândi care te va ajuta toată viața.
Te va ajuta când analizezi o situație politică, când mergi să votezi, când încerci să înțelegi o decizie economică sau un conflict personal. Te va ajuta să-ți pui întrebările potrivite, să vezi conexiunile și să iei decizii mai bune. Asta e, în opinia mea, cel mai important lucru pe care îl pot lua elevii cu ei din fizică.
* Interviul a fost scurtat și editat pentru acuratețe.
Autoare: Adriana Moscu
Editoare: Andrada Lăutaru.
Coordonatoare: Florinela Iosip
📝 Opinia ta ne ajută să creștem!
Te invităm să răspunzi la câteva întrebări rapide care ne vor ajuta să înțelegem mai bine ce te interesează. Sondajul durează mai puțin de 2 minute, iar opiniile tale contează enorm pentru noi!