Foto: Arhiva Personală
Interviu de Adriana Moscu
Fondatoarea canalului 4fără15 explică de ce literatura contemporană este puntea necesară între școală și viața de zi cu zi și cum pot părinții și profesorii să crească tineri cititori liberi, fără a impune ierarhii rigide.
Născută în Oradea, absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine din București și, ulterior, masterandă la Literatură Comparată în Olanda, Ruxandra Gîdei este una dintre cele mai influente voci ale noii generații de promotori culturali din România. Cunoscută în mediul online sub numele de 4fara15 – originea numelui este poemul cu același nume, semnat de Virgil Mazilescu, Patru fără un sfert.
Ceea ce a început ca un canal de YouTube dedicat pasiunii pentru lectură s-a transformat într-un ecosistem digital complex, unde contul său de Instagram funcționează ca un spațiu de dialog zilnic despre cărți și cultură. Prin postări estetice, dar încărcate de substanță, Ruxandra reușește să scoată literatura din „turnul de fildeș” și să o aducă în feed-ul tinerilor. Demonstrează, astfel, că poți vorbi despre clasici sau poezie contemporană cu aceeași dezinvoltură cu care discuți despre probleme sociale actuale.
De la lansarea canalului său în 2018, ea a reușit să coaguleze o comunitate de zeci de mii de urmăritori. Este premiată pentru eforturile sale de a face lectura accesibilă și relevantă, inclusiv prin titluri precum „Best Newcomer” la ELLE Media Awards sau nominalizări la Premiile Superscrieri.
Activitatea Ruxandrei depășește granițele recenziilor clasice de carte. Se implică activ în proiecte care chestionează canonul literar, promovează diversitatea culturală și militează pentru o literatură care nu este neutră, ci profund conectată la realitățile sociale și politice actuale. Experiența sa internațională și colaborările cu instituții precum European Cultural Foundation o ajută să vadă ce funcționează în alte țări și cum am putea aduce și în România idei proaspete, care să-i atragă cu adevărat pe tineri spre cultură.
În interviul care urmează, Ruxandra analizează motivele pentru care sistemul de învățământ reușește, adesea, să îndepărteze elevii de plăcerea lecturii și, în același timp, pledează pentru o abordare mai subiectivă și mai ancorată în literatura contemporană. Ea subliniază importanța de a vedea lectura ca pe un act civic și personal și oferă soluții practice pentru părinți și profesori: de la importanța libertății în alegerea titlurilor până la necesitatea unor platforme de resurse actualizate care să transforme ora de română dintr-o memorare de șabloane într-un spațiu de dialog care să țină cont și de părerile elevilor.
O pasiune descoperită din întâmplare
„4fără15 a apărut din dorința de joacă a unei adolescente (re)îndrăgostită de lectură. O încânta mai ales literatura română contemporană; o descoperise aproape accidental (destul de târziu, i se părea atunci) și simțea nevoia să le spună tuturor cât de revelatoare și diversă poate fi.
Nevoia asta era cu atât mai puternică cu cât, în jurul ei, nu prea avea alți adolescenți care să privească literatura la fel, pe fondul unor experiențe negative din trecut. Și mai era ceva: titlurile pe care le descoperise i se păreau incredibil de apropiate de preocupările lor. Asta își dorea, de fapt, să simtă și colegii ei de generație.”
Nevoia de a studia literatura structurat
„Aveam 18 ani și tocmai fusesem admisă la FLLS, unde urma să studiez (limbile și) literaturile engleză și română. Decizia i-a surprins pe apropiați, pentru care Facultatea de Informatică părea o opțiune mai logică, cu siguranță mai pragmatică și mai apropiată de studiile mele de până atunci.
Nu cred că simțeam atunci lipsa vreunui tip de discurs – probabil era prea devreme, imediat după absolvirea liceului. La început a fost, mai degrabă, o curiozitate personală: intuiam că universitatea va fi o experiență formatoare. Aveam să învăț să citesc «profesionist», așa că mă întrebam cât de mult se va schimba, peste ani, felul în care citesc și titlurile pe care le aleg. De altfel, recomand oricărui cititor să-și documenteze, într-un fel sau altul, lecturile și gândurile care apar în timpul sau după lectură.
Între timp, bineînțeles că motivația din spate a evoluat. De câțiva ani resimt, în mod real, o responsabilitate, pe măsură ce comunitatea mea online a crescut atât de mult – și asta într-un context lipsit de orice strategie națională sau politici publice coerente care să stimuleze lectura, deși suntem de atâția ani codași în topurile consumului de carte, literației ș.a.m.d.”
Literatura, percepută ca un domeniu neprofitabil
„În grupurile mele, să alegi intenționat studiul literaturii – mai ales în contextul pe care l-am menționat – era ceva destul de exotic, ca să nu zic complet inutil. Credința asta mă durea. Venea atât din partea adulților – am avut, de exemplu, profesori care mi-au pus sub semnul întrebării decizia, argumentând că «sunt deșteaptă, deci aș putea alege un domeniu mai profitabil» –, cât și din partea colegilor, care asociau filologia cu o ratare profesională aproape inevitabilă.
Sigur că azi privesc altfel genul acesta de remarci; nu le citesc ca simple răutăți. Îngrijorarea legată de venituri instabile în domeniile culturale și creative e cât se poate de reală, cum arată și Raportul Re:form 2025, realizat de Centrul Cultural Clujean.
Totuși, judecând cu mintea de acum, mi se pare important să nu abandonăm aceste domenii în numele eficienței economice și al profitului. Dimpotrivă, cred că ar trebui să milităm pentru un sprijin mai consistent din partea statului pentru lucrătorii culturali și să înțelegem în câte moduri poate cultura să schimbe, în mod concret, vieți.”
Publicul-țintă s-a format în timp
„La început nu mi-am definit prea clar un public-țintă. Urma să încep studiile și am sperat, mai degrabă, că propriul meu exemplu ar putea demonta o parte dintre temerile sau prejudecățile amintite. Pe măsură ce am avansat în facultate, mi s-a întărit convingerea că studiile umaniste sunt extrem de versatile și, mai ales, necesare astăzi, dincolo de tendințe de accelerare și de o logică a profitului care ne afectează pe toți, în feluri diferite.
La început am ajuns la cititori deja prezenți în spațiul online și la studenți la Litere – din aceeași generație cu mine. Ulterior, publicul s-a diversificat: oameni mai tineri sau profesioniști mai în vârstă, poate intrigați de această zonă de studiu. Apoi, în timp, am încercat să lărgesc acest cerc prin diversificarea conținutului.”
Cum își selectează conținutul și campaniile în care se implică
„Prin conținutul meu, cel mai mult îmi place să vorbesc despre literatură, cultură în sens mai larg, democrație și legătura strânsă dintre cele trei.
Atunci când discut online despre literatură, încerc, acolo unde este posibil, să pun în relație cărțile citite cu evenimente sociale sau fenomene politice mai largi și relevante în prezent. Sper astfel că pot știrbi măcar puțin din imaginea hegemonică a literaturii «neutre» sau «apolitice». Un exemplu de videoclip scurt care-mi vine în minte este cel în care am recomandat O poveste despre Germania noastră (Dinçer Güçyeter) – un roman autobiografic scris de fiul unor imigranți economici stabiliți în Germania, veniți din Turcia – în apropierea momentului nefericit în care un tânăr a atacat un livrator nepalez în București, probabil influențat de discursul xenofob tot mai vizibil și insuficient contracarat al partidelor de extremă dreapta.
Apoi, în 2023 am lansat provocarea „Lumea prin cărți”, care presupune citirea a cel puțin unei cărți de literatură din fiecare țară de pe glob – 197 în total. De atunci, prezint des lecturile mele preferate din cadrul provocării, iar unul dintre scopurile acestor videoclipuri este să încurajez cititorii români să se apropie de contexte culturale foarte diferite de al nostru. Un astfel de demers relevă, cred, destul de repede două lucruri:
- că lectura poate fi – și este – un act civic și politic;
- că însăși circulația acestor texte, prin traducere, este profund politică și inegală.
Am co-creat, de asemenea, diverse campanii de promovare a lecturii. De pildă, într-o serie de videoclipuri realizate alături de scriitoarea și cercetătoarea Cătălina Stanislav, am readus în atenție titluri mai puțin cunoscute din secolele trecute, digitalizate recent și marginalizate într-un proces de canonizare pe care școala nu ne învață aproape deloc să îl chestionăm.
În fine, deși nu sunt (cel puțin la momentul acestui interviu 😉) expertă în politici culturale, experiența mea la European Cultural Foundation, combinată cu traiul într-o țară vestică și cu preocupările din timpul studiilor masterale, m-au ajutat să înțeleg mai bine cum arată ecosisteme culturale sănătoase în alte contexte și care ar putea fi posibilitățile în România.
De aceea, alternez videoclipurile despre cărți cu unele dedicate acestor teme: uneori reactive – mai ales în contextul tăierilor bugetare frustrante care afectează domenii deja subfinanțate, precum cultura și educația –, alteori imaginative, atunci când încerc să arăt ce modele și soluții există în alte părți.”
Momentul în care lectura a devenit relevantă pentru ea
„În discuțiile despre literatură la școală, contează mult prea rar propria experiență a elevilor – de viață sau experiențele anterioare (de prea multe ori, inexistente) de lectură. În cazul meu, câteva cercuri «alternative» de lectură m-au adus din nou aproape de literatură: întâi, un club de carte în limba engleză organizat de un institut cultural, British Council; apoi lecturi de poezie, lansări, dialoguri cu autori și alte evenimente la care am avut privilegiul să ajung ca elevă de liceu în Capitală; atelierele de poezie pentru adolescenți Super; și, la un moment dat, un concurs național de lectură organizat de Humanitas.
Practic, punctul de cotitură a fost când am descoperit că literatura contemporană poate vorbi în atât de multe feluri despre angoase foarte familiare, când am înțeles că pot interacționa nu doar cu textul, «despicându-l» împreună cu alți cititori până ajungeam la discuții mai largi, pe care le simțeam importante, dar la care, poate, nu fusesem expusă înainte: despre subjugarea sistematică a femeilor, în Povestea slujitoarei; despre ororile și cruzimea unui regim totalitar, de evitat cu orice preț, în Hoțul de cărți; despre alienarea maturizării, în De veghe în lanul de secară.”
Ce fac diferit vlogurile literare față de felul în care se predă literatura la clasă
„La liceu, problema nu ține (doar) de selecția titlurilor, deși, odată cu noua programă de Limba și literatura română, recent aprobată pentru clasa a IX-a, estimez că, în anii următori, acest aspect va ajunge să aibă un efect negativ mai puternic asupra literației și asupra atractivității literaturii pentru elevi.
În orice caz, programa pentru clasa a IX-a urmează să se schimbe. Din păcate, schimbarea vine după un proces descris de mulți profesori drept viciat, de la cap la coadă, dar și criticat pentru faptul că recomandările par insuficient argumentate și slab racordate la exemple europene de curriculumuri care funcționează.
În acest context, există riscul ca liceul să îndepărteze și mai mult adolescenții de lectură, mai ales cum o parte considerabilă au deja dificultăți în înțelegerea textelor scrise în limbaj curent, ca să nu mai vorbim de decodarea unor forme vechi ale limbii române.
Însă mai ales problematică e finalitatea acestor studii, care încă nu s-a schimbat – faptul că elevii citesc, în primul rând, ca să poată reproduce comentarii șablon pentru Bacalaureat. În clasa a XII-a ajung să lipsească de la alte ore (poate importante pentru dezvoltarea lor) ca să obțină o notă cât mai mare la acest examen, care, în forma lui actuală, încurajează prea mult memorarea unor eseuri și opinii critice «de manual». Procesul e, într-un fel, umilitor pentru elev.”
Ce putem învăța din practicile altor țări
„Ideal mi s-ar părea ca profesorii să fie sprijiniți printr-o platformă actualizată periodic a Ministerului Educației (sau a unei structuri publice semiindependente, dedicate promovării lecturii și combaterii crizei de alfabetizare), construită pe modele din țări care stau mult mai bine decât România la indicatorii legați de lectură.
Există astfel de exemple din:
- Portugalia (are un Plan Național de Lectură care oferă o platformă online cu recomandări personalizate pentru fiecare vârstă, sprijinind școlile să creeze comunități de cititori);
- Franța (utilizează programe precum „Quart d’heure de lecture” – 15 minute de lectură zilnică în școli – și oferă resurse digitale prin care profesorii pot integra literatura contemporană în programa clasică);
- Țările de Jos (aici, listele sunt organizate în funcție de nivelul de lectură al elevilor, de la cărți mai accesibile și apropiate de universul imediat al elevilor până la titluri cu vocabular și teme tot mai complexe);
- Danemarca și Norvegia (accentul cade pe plăcerea lecturii și pe alegerea liberă. Bibliotecile școlare sunt ultradotate, iar materia este structurată pe teme actuale, combinând textele vechi cu cele noi pentru a arăta relevanța literaturii în viața de zi cu zi).
Cu ajutorul acestor platforme sau simple liste, responsabilitatea nu mai rămâne exclusiv pe umerii părinților, profesorii au repere clare pentru recomandările de la clasă, iar copilului i se păstrează spațiul necesar ca, în timp, să-și construiască propriul gust.
În plus, componenta de istorie literară și studiul literaturii «de la începuturi» ar putea fi păstrată, însă profesorul ar avea libertatea unei abordări tematice, nu strict cronologice, combinând texte contemporane cu cele canonice. Așa se întâmplă, de exemplu, în Danemarca sau Irlanda. Mai mult, chiar ideea de canon ar putea fi problematizată: elevii ar fi încurajați să citească critic, să caute voci marginalizate și autori sau autoare nedreptățite, poate, de istoria literară.”
Vlogurile literare prezintă experiențe subiective de lectură
„Aceste platforme video mizează adesea pe identificarea cu personaje sau situații descrise în cărțile discutate. Un profesor la Litere ar putea privi sceptic această abordare, dar cercetări despre lectura adolescenților arată că, pentru cei care nu își doresc să devină «cititori profesioniști», nevoia de recunoaștere și relevanță e esențială, cum amintea și profesorul Horia Corcheș. Abia mai târziu se consolidează competențele de distanțare: să privești textul în contexte mai largi, să îl înțelegi în cadre de istorie literară, curente și convenții.
Vlogurile pe care le-am urmărit despre poezia contemporană (care, din fericire, s-au tot înmulțit) insistă că nu există o singură lectură «corectă» a unui text. Comunitățile «vernaculare» de lectură nu încearcă să reducă fiecare vers sau metaforă la o explicație unică, ci își construiesc interpretarea într-o cheie personală, ceea ce le permite, de fapt, să se bucure altfel de text.
Mai târziu, dacă își doresc să studieze literatura într-un cadru academic, sigur că pot trece dincolo de critica impresionistă, ba chiar, într-un sistem care ține cont de nivelul clasei sau de nivelul individual al elevilor, cititorii avansați ar putea învăța și alte forme de critică literară.”
Contează ce citesc copiii sau e suficient să citească „orice” și pe orice format?
„Într-o primă etapă, important e să descopere plăcerea lecturii – cu atât mai devreme, cu atât mai bine. Odată format, obiceiul ăsta rămâne acolo și, chiar dacă apar inevitabil pauze, copilul se va întoarce mai ușor la citit, tocmai fiindcă lectura îi va părea un teritoriu familiar, reconfortant.Evident, nu vorbesc despre cărți al căror conținut e prea grafic și total nepotrivit vârstei – presupun că acolo aș trage linia.
Totuși, ca să mă raportez la o experiență personală și ușor amuzantă, eu însămi am fost genul de preadolescentă care citea pe sub bancă Jurnalul unui puști și care, mai târziu, a trecut și prin romanele scandaloase scrise de Cristina Nemerovschi, încărcate de trăiri extreme, pe ideea că «alcoolul, drogurile, sexul sunt foarte prezente în viața multor adolescenți», deci își au locul în literatura pentru adolescenți. Pe măsură ce am crescut (și, odată cu mine, s-a mai domolit teribilismul vârstei), curiozitatea s-a mutat firesc spre alte titluri: am început să caut cărți mai potrivite preocupărilor mele de atunci, mai nuanțate și mai «mature».”
Pentru părinți: ce NU ar trebui să facă dacă vor un copil care să citească
„Nu ar trebui să descurajeze copilul în propria lui căutare de titluri, impunând o ierarhie «corectă». Sigur că e perfect legitim ca părintele să verifice dacă un conținut este adecvat vârstei (mai ales când vorbim de limbaj licențios, sexualitate etc.). Dar există destule situații în care adulții fie se opun lecturilor «prea complexe», atunci când copilul își dorește o carte mai dificilă, fie, la polul opus, iau în derâdere lecturile «ușurele», care stârnesc curiozitatea copiilor, văzute poate pe rețelele sociale.
Părinții pot (și foarte bine dacă își asumă acest rol) să fie ghizi: să încurajeze o lectură critică, să deschidă conversații cu copilul pe marginea cărților citite. Totuși, drumul către propriile preferințe de lectură rămâne un demers profund personal, care are nevoie de spațiu, libertate și încredere.”
Pentru un adolescent care spune „nu are rost să citesc, ficțiunea e inutilă”
„Aș încerca să aflu ce-l interesează cu adevărat. Apoi, i-aș propune câteva titluri care ating acel subiect, sau poate cu personaje asemănătoare celor apropiați adolescentului, ca un experiment.
Câteva fragmente alese atent i-ar putea demonstra că o poveste scrisă poate explora o idee sau, pur și simplu, viața interioară a unei alte persoane, mult mai profund decât un rezumat sau un videoclip pe social media, că te imersează într-un alt univers, mult mai puternic decât alte medii. Iar când recomandarea e croită după interesele (și aspirațiile!) tale, lectura devine mai personală și mai intrigantă.”
4 recomandări de lectură de la Ruxandra Gîdei:
1. „O carte pentru toți profesorii, care e totodată și un volum de poezie: Curriculum. Refrene ale recuperării și memoriei de Mădălina Oprea, pentru că este un volum scris din perspectiva unei foste eleve pe care școala românească a făcut-o, de prea multe ori, să se simtă inadecvată. Cartea e și o formă de recuperare a propriei istorii, recitind copilăria din perspectivă feministă, intersecțională. Mai e fascinantă și din punctul de vedere al formei: prima parte a volumului e structurată după modelul testelor standardizate care se presupune că te pregătesc pentru «maturitate» în școală, aplatizând în schimb experiența trăită.”
2. „O carte pe care o recomand tuturor adolescenților: Liberă. Un copil și o țară la sfârșitul istoriei, de Lea Ypi. E un memoir, scris într-un stil accesibil, mai aproape de non-ficțiune decât de roman, dar atinge teme interesante pentru adolescenții mai maturi: maturizarea odată cu prăbușirea «lumii» construite de adulți; valențele libertății; tranziția inegală a unei alte țări postcomuniste, Albania. Poate lumina, prin comparație, multe dintre nedreptățile pe care le vedem și în societatea românească, discutate adesea prea puțin în legătură cu cauzele lor sistemice.”
3. „O carte din alte epoci, pentru adolescenți/tineri: Tapetul galben de Charlotte Perkins Gilman, scrisă în anii 1890. Descrie depresia acaparatoare a unei femei ținute în izolare de ordinele soțului ei, izolare prezentată drept «tratament». Deși condiția naratoarei amintește de depresia postnatală, senzația de sufocare și de revoltă interioară e, cred, familiară multor adolescenți, care s-ar regăsi în dorința intensă de evadare din tipare impuse.”
4. „O carte contemporană românească de neratat la vârsta copilăriei/adolescenței:Dezrădăcinare, romanul Sașei Zare, pentru abordarea aproape terapeutică – informată și de experiențe în psihoterapie – a construirii propriei identități, dincolo de relații toxice (familiale, romantice sau cu sinele) și de mrejele unor sisteme dominante care ne apasă.”
* Interviul a fost scurtat și editat pentru acuratețe.
Autoare: Adriana Moscu
Coordonatoare: Florinela Iosip
📝 Opinia ta ne ajută să creștem!
Te invităm să răspunzi la câteva întrebări rapide care ne vor ajuta să înțelegem mai bine ce te interesează. Sondajul durează mai puțin de 2 minute, iar opiniile tale contează enorm pentru noi!