Interviu de Adriana Moscu
Vlad Zaha este criminolog specializat în politicile publice din domeniul drogurilor și în criminologie publică intervenționistă. A lucrat la Universitatea Manchester ca administrator de proiect, iar în prezent își continuă activitatea de cercetare la Universitatea Oxford. În paralel, face cercetarea din criminologie mai ușor de înțeles pentru publicul din România, prin articole și intervenții publice.
Zaha atrage atenția că în România politicile antidrog rămân dominate de reflexul punitiv, deși problema este, în multe situații, una de sănătate publică. Explică unde dă legislația rateuri atunci când nu diferențiază consumul de trafic, când împinge consumatorii spre frică și tăcere și când justiția tratează dependența ca pe o vină morală.
Statul român ar trebui să acționeze transversal, pe fiecare nivel: prevenție timpurie între 6 și 10 ani, pentru a reduce numărul celor care vor experimenta sau pentru a întârzia debutul; reducerea riscurilor pentru adolescenții mari și adulții tineri care încep să consume, astfel încât consumul să nu degenereze. Și, nu în ultimul rând, tratament adecvat pentru cei care dezvoltă probleme.
Am discutat cu Vlad despre legislație, prevenție, reducerea riscurilor și tratament, cu accent pe ce funcționează în practică și ce arată datele.
Diferența legală între trafic și consum de droguri
„În România, minorii sub 14 ani nu răspund penal în nicio circumstanță. Între 14 și 16 ani, răspunderea penală este limitată și presupune dovedirea discernământului. De la 16 ani în sus, răspunderea penală este mult mai apropiată de cea a unui adult. Pentru copiii sub 14 ani există mecanisme de intervenție prin serviciile sociale: în funcție de gravitatea faptei, pot fi luați din familie sau incluși în programe de consiliere și sprijin.
Legislația prevede mai multe variante de intervenție, dar este foarte bine că minorii nu răspund penal. Nu ne dorim acest lucru pentru nimeni, dar cu atât mai puțin pentru copii. Un cazier penal, o condamnare sau contactul timpuriu cu sistemul de justiție pot marca profund începutul vieții și pot favoriza, paradoxal, un parcurs infracțional ulterior.
Experiențele negative cu legea pot lăsa urme serioase în evoluția lor, iar printr-o succesiune de evenimente, eticheta de „infractor” riscă să devină principala lor identitate. Mulți ajung stigmatizați, respinși sau excluși din școală, din familie ori din grupurile de prieteni, ceea ce le reduce drastic șansele de reintegrare și de dezvoltare sănătoasă.”
Legea penală din România este extrem de dură
„În zona substanțelor ilegale, este important de precizat că, potrivit datelor oficiale, vârsta medie de debut a consumului este de 21 de ani. Cele mai mici vârste raportate apar ocazional, în jur de 10-14 ani, dar vorbim despre cazuri izolate, câteva pe an, raportate la sute de mii de copii din diferite grupe de vârstă. Aceste situații nu reprezintă, în niciun caz, media reală.
La fel, cazurile de trafic de substanțe în rândul minorilor sunt relativ limitate. Totuși, legislația din România nu face o distincție clară între consum și trafic.
Din punct de vedere legal, un minor de 15 ani care oferă oricui o cantitate, indiferent cât de mică – o țigară cu canabis, o jumătate de pastilă sau chiar un joint – poate fi încadrat la trafic.”
Vârsta minimă raportată pentru consum a scăzut
„În prezent, cea mai mică vârstă semnalată este de aproximativ 9 ani. Vorbim însă despre cazuri izolate. Acestea sunt accidente, nu comportamente repetitive sau deliberate. Sunt excepții, nu regula, situații comparabile cu experiențe ocazionale din copilărie, cum ar fi gustarea accidentală a alcoolului dintr-o sticlă lăsată la îndemână.
Când discutăm despre adolescenți, mai ales în intervalul 16-18 ani, intrăm deja într-o altă zonă. Motivele pentru care ajung să experimenteze cu substanțe sunt multiple și variate, de la factori personali și de mediu până la presiuni sociale, curiozitate sau contexte emoționale dificile.
Există tendința de a explica acest fenomen printr-un discurs simplificator, legat exclusiv de tristețe, suferință sau dramă, dar lucrurile nu sunt deloc atât de lineare. Acestea pot fi unele dintre motive, însă lista este aproape infinită: curiozitatea, dorința de explorare, experiențele traumatice, hedonismul, presiunea grupului, nevoia de a se simți mai bine, uneori chiar și dorința de a accentua o stare de tristețe.”
Amânare sau eliminarea completă a consumului?
„Scopul declarat al statului român, reflectat ocazional și în documente oficiale, este întârzierea debutului consumului. În lume, nu există nicio țară care să fi eradicat complet consumul de substanțe. Nici măcar statele cu pedepse extrem de dure, inclusiv pedeapsa capitală, nu au reușit acest lucru. În aceste condiții, obiectivul realist rămâne întârzierea debutului consumului.
Există programe de prevenție validate la nivel european și internațional, cu rezultate măsurabile. Unele dintre ele sunt dedicate copiilor cu vârste între 6 și 10 ani și se desfășoară săptămânal, pe termen lung, timp de patru-cinci ani. Aceste programe nu vorbesc direct despre substanțe, ci construiesc bazele gândirii critice, ale alegerilor sănătoase și ale identității personale.
Analiza a mii de cohorte de copii care au participat la astfel de programe, atât în Europa, cât și în Statele Unite, comparate cu alte mii de copii care nu au fost incluși, arată scăderi semnificative ale ratelor de violență, delincvență și abuz, inclusiv de alcool, tutun și alte substanțe ilegale. În unele cazuri, aceste scăderi ajung chiar până la dispariția completă a unor comportamente de risc.”
Când ar trebui să vorbim copiilor despre droguri
„În școlile din România nu există, în prezent, programe coerente de acest tip. Experiența arată că, la nivel de liceu, este deja prea târziu pentru ca discuția despre efectele substanțelor să fie una de prim contact. Informațiile despre efectele drogurilor ar trebui introduse cel târziu în gimnaziu, conform ghidurilor internaționale elaborate de Organizația Mondială a Sănătății și Națiunile Unite, care indică foarte clar ce funcționează și ce nu.
În România, majoritatea campaniilor și proiectelor existente se încadrează, din păcate, la categoria «așa nu»: intervenții punctuale, nu interactive, de tip prelegere, adesea susținute de forțele de ordine, bazate pe mesaje alarmiste, imagini șocante sau povești menite să sperie. Aceste abordări nu funcționează, pentru că nu ating deloc zona reală a alegerilor de viață și a mecanismelor care stau la baza comportamentelor adolescenților.
Mesajele alarmiste de tipul «consumul de canabis duce inevitabil la heroină, îți distruge viața și îți rupe familia» sunt frecvent folosite în școlile din România. Acestea ajung, de obicei, la copii din clasele a V-a sau chiar mai devreme și sunt introduse mult prea devreme. Efectul este adesea invers celui dorit: nu descurajează, ci stârnesc curiozitatea față de ceva cu care copiii nu aveau încă nicio legătură.
Un copil de 10-11 ani nu este conectat, în mod real, la acest univers. Exagerările formulate într-un limbaj «colorat» sunt rapid detectate. Copiii au un foarte bun simț al falsului. Când li se spune, de pildă, în clasa a V-a, a VII-a sau a IX-a că „canabisul distruge vieți”, ei vor compara imediat acest mesaj cu realitatea din jur: colegul de clasă, verișorul sau fratele mai mare care a consumat canabis și totuși a intrat la o facultate bună, pare funcțional și nu are probleme evidente. În cazul unor substanțe precum canabisul, problemele apar, de regulă, după foarte mulți ani și în contexte de consum repetat și iresponsabil, nu după experiențe izolate. Acesta este doar un exemplu, dar unul relevant.”
Mesaje aparent convingătoare
„Există și alte metode de prevenție considerate ineficiente, deși par, la prima vedere, convingătoare. Un exemplu sunt testimonialele persoanelor care au trecut prin dependență – foști dependenți care vin în fața elevilor și își spun poveștile de viață. Toate ghidurile internaționale avertizează însă asupra folosirii acestor abordări. Atât Organizația Mondială a Sănătății, cât și Națiunile Unite marchează explicit aceste practici ca nerecomandate, cu potențial contraproductiv.
Pentru copii și adolescenți, o astfel de intervenție înseamnă expunerea la o poveste dramatică spusă într-un cadru spectaculos, în fața unui public numeros, cu toată atenția concentrată pe vorbitor. În loc să producă reflecție critică și alegeri mai sănătoase, acest tip de mesaj poate deveni fie un spectacol, fie un model negativ, fără să atingă mecanismele reale care stau la baza deciziilor lor.
Persoana care vine să depună un astfel de testimonial ajunge, inevitabil, să fie percepută ca o vedetă și un potențial model. Mesajul care ajunge la copii este acesta: a consumat de toate, a făcut o mulțime de lucruri riscante, iar acum este bine și se află în fața lor.
Chiar dacă povestea este presărată cu avertismente, creierul copiilor face legătura simplă și rapidă: «Am făcut toate prostiile astea, am consumat toate substanțele, și totuși am ajuns aici». În plus, contextul în sine validează experiența – elevii sunt scoși de la ore, ascultă o poveste intensă, iar totul se încheie fără consecințe vizibile.
Este important de precizat că testimonialele sunt extrem de utile și recomandate în tratament. În contexte terapeutice – clinici, programe de recuperare, abstinență sau post-cură – este benefic ca o persoană aflată în recuperare să audă experiența cuiva care a trecut prin situații similare. Ca instrument de tratament și sprijin, aceste povești sunt valoroase. Ca metodă de prevenție, însă, nu funcționează.”
Accentul trebuie pus pe efectele imediate
„În discuțiile de prevenție nu se vorbește niciodată despre efectele pe termen lung, pentru că, pentru un copil sau un adolescent, acestea nu sunt relevante. Nu se raportează la ele și nu îl interesează ce se va întâmpla peste ani. Accentul trebuie pus pe efectele imediate. Iar aici este esențial să fie menționate și efectele percepute ca pozitive, pentru că acesta este motivul pentru care oamenii consumă substanțe și pentru care ele sunt promovate.
Pe termen foarte scurt, unele substanțe pot face o persoană să se simtă mai bine, mai relaxată sau mai fericită. În același timp, există un risc real ca starea să se schimbe rapid, în funcție de substanță: energia sau euforia de moment pot fi urmate imediat de amețeală, greață, panică sau anxietate.
În aceste discuții este important să le spunem adolescenților – și, cu mare atenție, și preadolescenților – nu doar ce sunt substanțele, ci și ce ar trebui să facă dacă, la un moment dat, ajung să experimenteze. Mesajul esențial este să ceară ajutor și să nu se ascundă. Problemele reale apar atunci când lucrurile sunt ascunse, când sunt «băgate sub preș» și lăsate să crească. Provocarea majoră este cum îi facem să se deschidă față de părinți, profesori sau alți adulți, fără teama de a fi judecați sau pedepsiți. Aceasta este o problemă profund înrădăcinată, nu doar la nivel instituțional, ci și cultural.
Persistă ideea că frica și pedeapsa sunt soluții: «dacă te bat, nu mai faci», «dacă ți-e frică, te potolești». Aceasta este una dintre marile probleme ale României. Frica și pedeapsa nu funcționează ca metode de gestionare a consumului de substanțe, indiferent de vârstă.”
O problemă de sănătate publică
„Pentru adolescenți, după etapa 6-10 ani, este necesară introducerea treptată a discuțiilor despre substanțe, prin programe structurate. Un exemplu de bună practică este programul de prevenție dezvoltat de Asociația Zi de BINE, care a contribuit și la deschiderea primului centru public de tratament pentru dependențe la minori, la Spitalul de Psihiatrie Voila, coordonat de dr. Irina Minescu. Programul lor de prevenție pentru adolescenți și preadolescenți funcționează pe model peer-to-peer: adolescenții sunt formați pentru a deveni, la rândul lor, modele și resurse pentru alți adolescenți.
Este un program larg și uman, care nu se concentrează strict pe consumul de substanțe, ci abordează adolescența în ansamblu, cu o mare parte dintre problemele ei conexe. Acest tip de intervenție este relevant pentru prevenție și a fost deja implementat în mai multe licee și județe, cu potențial real de extindere.
De la un anumit punct însă – spre finalul liceului, la 18 ani sau la începutul facultății – nu mai putem vorbi realist despre prevenirea consumului în sensul clasic. Interacțiunea acestor tineri cu statul nu mai este constantă sau predictibilă, nu mai sunt neapărat în sistemul educațional și nu mai pot fi abordați prin programe școlare. În această etapă, devine necesară acceptarea realității: există și vor exista consumatori.”
Între 1 și 3 milioane de persoane consumă substanțe în România
„Pentru marea majoritate a substanțelor ilegale, mai ales după atingerea majoratului, există concepte de consum responsabil. Asta nu înseamnă încurajare, ci reducerea riscurilor: evitarea supradozelor, acces la informații clare despre efecte, posibilitatea de a testa substanțele înainte de consum – fie în centre specializate, fie prin kituri simple – având în vedere că puritatea substanțelor ilegale este adesea scăzută și pot exista contaminări extrem de periculoase.
La fel de important, ar trebui să existe posibilitatea ca o persoană care se simte rău să poată merge la spital cu substanța consumată, pentru a fi testată, fără teama de dosar penal. În România, acest lucru nu este posibil în prezent. Simpla deținere pentru consum propriu poate duce la deschiderea unui dosar penal, ceea ce descurajează cererea de ajutor.
O abordare responsabilă ar presupune dezincriminarea deținerii pentru consum propriu, astfel încât atenția statului să se concentreze pe traficul de mare amploare, iar oamenii să poată cere ajutor atunci când au nevoie.”
Psihiatria românească este cronic subfinanțată
„Există o diferență esențială între dezintoxicare sau tratamentul de scurtă durată și recuperarea propriu-zisă. Recuperarea înseamnă post-tratament, care, în funcție de evaluarea medicală, poate dura luni sau chiar ani. Presupune abstinență prelungită, reintegrare socială, refacerea rutinelor, relațiilor și a obiceiurilor, terapie ocupațională și suport constant.
Ideal, toate acestea ar trebui să se desfășoare într-un mediu cât mai prietenos, eventual aproape de natură, cu intervenții atât medicamentoase, cât și nemedicamentoase, însă prețurile din centrele private din România sunt prohibitive.”
Cum recunoaștem primele semne?
„În România circulă un discurs extrem de toxic, bazat pe control și suspiciune: verificarea hainelor sau a părului copilului, testări făcute pe ascuns, căutări în ghiozdan, analize impuse. Aceste metode sunt profund greșite și pot avea efecte devastatoare asupra relațiilor de familie și asupra sănătății emoționale a copilului sau adolescentului. Ele nu ajută la prevenție și nu încurajează deschiderea, ci rup încrederea exact acolo unde ea este cea mai necesară.
Se creează relații de putere și constrângere care pot avea efecte pe termen lung, inclusiv vulnerabilizarea ulterioară în relațiile cu alți adulți.
În plan familial, consecințele pot fi devastatoare. Gândiți-vă ce se întâmplă într-o familie dacă apare un test pozitiv, mai ales în condițiile în care există o rată mare de rezultate fals pozitive. Inclusiv testele utilizate de poliție au o rată de aproximativ 45% rezultate fals pozitive. Vorbim despre aparate extrem de scumpe, care pot greși. Cu atât mai mare este riscul ca testele ieftine, de câteva zeci sau sute de lei, să dea rezultate eronate din cauze banale: alimente, băuturi, medicamente uzuale.”
De aici pornesc acuzațiile în familie
„Copilul se apără, neîncrederea escaladează, iar conflictul devine inevitabil. Pe de altă parte, există și situația inversă: dacă un copil chiar consumă substanțe, iar testul iese negativ, părintele se liniștește fals și renunță complet la dialog și la atenție. Problemele există în ambele direcții. Din acest motiv, testarea preventivă a copiilor nu ar trebui făcută niciodată.
Această discuție a fost extrem de relevantă și în România. În 2023, țara noastră a fost foarte aproape de a introduce testarea antidrog obligatorie. Măsura a fost oprită, inclusiv în urma muncii unui grup de lucru coordonat de psihiatrul Gabriel Diaconu, în cadrul Ministerului Sănătății, din care am făcut parte. Au fost prezentate argumentele clare pentru care instituțiile europene și internaționale se opun unor astfel de politici.
Unul dintre motivele majore este că testarea obligatorie nu reduce consumul. În schimb, în țările care au aplicat aceste măsuri în trecut, unitățile de primiri urgențe au ajuns să trateze adolescenți care, de teamă să nu iasă pozitivi, consumau substanțe extrem de periculoase sau chiar produse chimice de curățenie. Aceste politici nu doar că nu previn consumul, ci pot genera comportamente mult mai riscante.
În plus, o astfel de măsură ar fi accelerat tranziția către noile substanțe psihoactive sau etnobotanice, multe dintre ele nedepistabile prin testele clasice, care identifică doar un număr foarte limitat de substanțe «tradiționale». Alternativ, ar fi încurajat trecerea către alcool, abandon școlar sau alte comportamente de risc. Tocmai din acest motiv a fost făcută această paralelă și a fost oprită inițiativa.
Modalitatea reală de a afla dacă un adolescent, un preadolescent sau un adult tânăr consumă substanțe nu este testarea biologică, ci comunicarea onestă, deschisă, lipsită de moralizare. O comunicare care oferă sprijin, rute de ajutor și acces la tratament atunci când este nevoie. Nu colectați mostre biologice de la copii în mod preventiv. Conectați-vă cu ei la nivel uman, social și educațional. Fiți părinți pentru copiii voștri, nu polițiști sau criminaliști.”
Cei mai buni aliați ai părinților
„Nu sunt testele antidrog și nici metodele de control improvizate. Sunt specialiștii în sănătate mintală: personalul medical, medicii de familie, psihologii, psihoterapeuții și, atunci când este necesar, psihiatrii, prin trimitere de la medicul de familie.
Ei pot oferi ghidaj încă de la vârste foarte mici, inclusiv pe teme generale de parenting, dar și specific pe zona consumului de substanțe: care pot fi semnalele reale de alarmă, când este nevoie de mai multă atenție, unde trebuie întărită comunicarea și cum se construiește o relație autentică înainte de adolescență. Dacă încerci să te conectezi cu copilul tău abia la 14 ani, șansele să reușești sunt foarte mici.”
Ce facem cu drogurile legale?
„Primăria Municipiului București a contractat cercetători independenți din Finlanda, care au realizat două serii de studii în mai multe școli și licee din București. Rezultatele au fost solide din punct de vedere științific, riguroase și foarte relevante.
Concluzia principală este că problema majoră o reprezintă drogurile legale: tutunul și alcoolul. Avem majorități de elevi care consumă aceste substanțe începând de la 14 ani, iar alcoolul este asociat cu multiple probleme de sănătate.
Problema principală rămâne piața legală scăpată de sub control. Tutunul și alcoolul sunt promovate agresiv și sunt, în practică, ușor accesibile minorilor, deși vânzarea către minori este ilegală. Statul face foarte puțin în această direcție: controale rare, la un număr infim de comercianți.”
Motive pentru care lucrurile nu se îmbunătățesc
„Unii actori politici consideră că pot câștiga capital electoral din agravarea situației, pozând în «salvatori» care propun mereu aceeași soluție: mărirea pedepselor. Este un refren repetat la nesfârșit – «e rău, lucrurile se înrăutățesc, mărim pedepsele»; trec câteva luni, apare o nouă tragedie, inevitabilă, pentru că problemele de fond nu au fost rezolvate, și pedepsele sunt din nou înăsprite.
Întrebarea «Când nu vom mai pedepsi penal consumatorii și ne vom concentra pe marele trafic, prevenție și reducerea riscurilor pentru adulți?» are, din păcate, un răspuns cinic: atunci când situația va deveni suficient de gravă încât să nu mai existe nicio alternativă. Exact așa au ajuns să acționeze și statele vest-europene, după ce au trecut prin crize majore.
Portugalia a dezincriminat consumul tuturor substanțelor la începutul anilor 2000, după o criză severă. Elveția, cu două decenii mai devreme, introdusese camere de consum asistat pentru heroină încă din anii 1980, oferind substanța în condiții controlate, pentru a scoate consumatorii din dependența de traficanți și a-i conecta la servicii medicale și sociale. Rezultatele sunt documentate: scăderi de 80-90% ale infecțiilor HIV, ale noilor consumatori și ale mortalității; destructurarea aproape completă a pieței ilegale de heroină, pentru că substanța nu mai era cumpărată de pe stradă.
Problema este că, în majoritatea țărilor care au făcut tranziția către dezincriminare și sănătate publică, aceste decizii au venit prea târziu – când aproape fiecare familie cunoștea pe cineva apropiat cu probleme grave sau decedat din cauza substanțelor. Tragedia care se conturează în România este că pare să meargă pe același drum, cu pași foarte hotărâți, spre un dezastru de sănătate publică.”
* Interviul a fost scurtat și editat pentru acuratețe.
Autoare: Adriana Moscu
Coordonatoare: Florinela Iosip
📝 Opinia ta ne ajută să creștem!
Te invităm să răspunzi la câteva întrebări rapide care ne vor ajuta să înțelegem mai bine ce te interesează. Sondajul durează mai puțin de 2 minute, iar opiniile tale contează enorm pentru noi!