Arta ca meserie. „În învățământul vocațional se creionează destine mult mai devreme decât în școlile obișnuite”

Foto: cottonbro/Pexels

Murani Art Academy este o tabăra dedicată tinerilor din învățământul vocațional artistic și are loc între 22-29 iunie 2025, în localitatea Murani (jud. Timiș). Timp de o săptămână, 40 de elevi și studenți vor lucra cu 14 mentori internaționali din patru țări (România, Germania, Slovenia și Ucraina) specializați în teatru, dans, muzică și arte vizuale. Vor face împreună ateliere interdisciplinare, spectacole și dezbateri despre artă, societate și viitor.

Am întrebat trei dintre mentori – Lucia Ghivercea (dans), Cătălin Ursu (teatru) și Adrian Mardan (muzică) – ce înseamnă învățământul vocațional în România și cum poate fi susținut un copil cu aptitudini artistice, inclusiv prin activități extracurriculare, așa cum este o tabără vocațională. 

– Care sunt opțiunile reale pentru un copil care are aptitudini artistice și vrea să le urmeze în mod serios? Ce presupune din punct de vedere al programului, efortului, resurselor?

Lucia Ghivercea: Pentru domeniul coregrafic român, învățământul vocațional este singurul mijloc real de profesionalizare – un mediu sistematizat și bine instruit să dezvolte aptitudini și să creeze capacități artistice, creative și motrice.

Învățământul vocațional le oferă viitorilor dansatori șansa de a se angaja mai ușor, prin legături directe cu instituții culturale de stat – cele mai importante locuri de muncă din domeniul artistic. Deși sistemul are lipsuri, cum ar fi lipsa sălilor bine dotate, podele neadecvate sau echipamente scumpe pe care școlile nu le pot acoperi, rămâne o formă gratuită de educație care oferă pregătire practică esențială. Fără acest sistem, profesia de dansator ar fi greu de susținut.

Efortul nu e doar al elevului, ci și al familiei, care trebuie să suporte cheltuieli mari și să ofere sprijin constant pentru un domeniu scump și dificil, cum este dansul.

Cătalin Ursu: Un elev cu înclinații pentru arta actorului – minte ageră, expresivitate, memorie bună, voce clară, dicție, deschidere spre improvizație – are șanse reale să urmeze un drum artistic, mai ales că acest tip de învățământ este susținut de stat.

Adrian Mardan: Vocaționalul de azi, determină profesioniștii de mâine!

Învățământul vocațional reunește, în esență, formele specifice de educație care dezvoltă aptitudini și talente proprii domeniului artistic – în special muzica – alături de curricula de cultură generală, studiată în paralel, încă de la vârsta de 5-6 ani. Cu alte cuvinte, în vocațional se creionează destine mult mai devreme decât în școlile obișnuite și se stabilesc punțile de legătură între real și imaginar, concret și aspirant, pasiune și destin.

Ca exemplu întâlnit adesea: din învățământul vocațional, mulți tineri ajung să-și dea seama de timpuriu că sunt pianiști – chiar dacă nu devin concertiști, unii devin profesori, dirijori sau compozitori.

– Cum îți dai seama, ca părinte sau profesor, că un copil e potrivit pentru un traseu vocațional? Sunt semne timpurii care indică pasiune și reziliență în artă, nu doar talent nativ?

Lucia Ghivercea: Cred că pentru un părinte cea mai simplă cale de a vedea dacă un copil e compatibil cu arta este să-i observe atitudinea față de acea formă artistică și față de pregătirea pe care o implică. În cazul dansului, chiar de la început, pregătirea presupune disciplină și consecvență – lucru greu de dus pentru un copil nerăbdător sau foarte energic. Dacă aceste rigori nu i se par o povară, ci le acceptă natural, e un semn că se poate merge mai departe, desigur luând în calcul și aptitudinile lui.

Ca profesor, lucrurile stau altfel – mai ales când lucrezi într-un mediu dedicat formării viitorilor profesioniști. Se presupune că acești elevi vin deja cu răbdare și ambiție, pregătiți pentru un parcurs riguros. Profesorul pornește de la calitățile native ale fiecărui dansator, construiește baza motrică a baletului și adaugă, treptat, pregătirea artistică și creativă. După patru ani, tot acest bagaj se extinde și în alte stiluri de dans. E un proces de durată, cu obiective clare în fiecare an, care nu pot fi grăbite sau sărite.

Cătălin Ursu: Cred că sunt anumite semne pe care poți să le iei în calcul ca părinte sau profesor, urmărind jocul copilului în grupurile lui restrânse unde se observă comportamentul și carisma copilului în grup, puterea lui de decizie, emotivitatea, curajul, inițiativa. Apoi, experimentarea cercurilor artistice în care copilul/adolescentul să fie lăsat să se exprimă în deplină libertate, unde se pot observa de asemenea calitățile și veleitățile unui viitor profesionist.

Adrian Mardan: Rolul adultului e esențial încă de la vârste foarte mici (2, 3, 4 ani), când copilul poate fi observat în contexte variate, nu doar la grădiniță sau școală. Dacă părintele are inspirația să consulte din timp specialiști (profesori, consilieri vocaționali), îi poate oferi copilului experiențe diverse – cursuri, tabere, cluburi. Dar e important ca acestea să fie alese cu grijă, nu toate odată. Am întâlnit des părinți care își epuizează copiii cu multe activități în paralel, iar asta nu dă rezultate bune. Un hobby aprofundat, ales cu atenție, oferă indicii mult mai clare despre aptitudinile reale ale copilului.

Cum spunea și Platon, educația înseamnă să formezi deprinderi bune și să dezvolți aptitudinile înnăscute ale celor care le au.

Semnele care ne aprind „beculețele” în cazul copiilor cu har sunt clare:
– Interes constant: exersează singur, din plăcere, fără să fie forțat; e atras natural de muzică, desen, teatru sau dans, pune întrebări, e curios și creativ.
– Aptitudini vizibile: are înclinații peste medie – ureche muzicală, simț al ritmului sau al culorii, coordonare, memorie, expresivitate, învață repede.
– Bucurie autentică: activitatea îl face fericit, entuziast și plin de energie, chiar și atunci când întâmpină dificultăți.
– Perseverență: nu se lasă ușor, repetă, își corectează greșelile, caută să se perfecționeze.
– Deschidere la îndrumare: primește sfaturi cu interes, lucrează bine singur, dar și într-un cadru organizat.

– Care sunt cele mai frecvente prejudecăți despre învățământul vocațional?

Lucia Ghivercea: Unul dintre cele mai răspândite mituri despre învățământul vocațional este că ar fi destinat celor cu rezultate slabe la școală. În realitate, acest tip de învățământ se bazează pe abilități practice și tehnice, dar nu exclude deloc partea teoretică sau cultura generală. Programa este aceeași cu cea din liceele teoretice, profesorii predau după aceleași standarde, iar elevii sunt încurajați să participe la concursuri și olimpiade. Rezultatele școlare țin, ca peste tot, de motivația și implicarea fiecărui elev.

Cătălin Ursu: Învățământul vocațional e adesea perceput ca o nișă „altfel”, unde elevii ar avea mai multă libertate și ar face doar creație. Pare, din afară, o școală mai ușoară, fiindcă anumite materii nu sunt tratate la fel de aplicat ca în alte licee. În realitate, lucrurile nu stau așa. Orice artist serios știe că are nevoie și de o bază solidă de cultură generală pentru a deveni un om informat, creativ, cu idei. Iar această bază se construiește în școala vocațională, la fel ca oriunde altundeva.

Există și multe clișee despre actori – „fă-mă să râd”, „zi un banc”, „poți plânge la comandă?”, „nu știu când ești real sau când joci” – dar meseria de actor înseamnă mult mai mult. Un actor e un om educat, care citește, se documentează, pune întrebări, explorează identități. Are o minte puternică și o sensibilitate profundă.

Adrian Mardan: Cel mai important lucru de înțeles și transmis mai departe este că vocaționalul muzical nu înseamnă „zdranga-zdranga”, ci o relație clară și constantă între elev, profesor și părinte. Aceștia trebuie să lucreze împreună, în mod deschis și echilibrat, pentru a susține procesul creativ și rezultatul artistic.

Nu poți cere unui copil să stea ore în șir cu un instrument fără să-i oferi susținere inteligentă – povești, exemple, încurajări, provocări, răbdare și empatie. Este nevoie de înțelepciune și echilibru din partea adultului – fie că e profesor sau părinte – pentru ca drumul copilului spre artă să fie posibil și durabil.

– Cum îi ajută astfel de tabere precum Murani Art pe tinerii din vocațional?

Lucia Ghivercea: Din experiență, cred că primul și cel mai important lucru pe care îl poate face cineva din afară pentru un artist în devenire este să îi valideze alegerea – să-i spună clar că drumul artistic nu e un moft, ci o opțiune profesională reală și serioasă, la fel ca oricare alta.

Ca profesor sau mentor, e esențial să fii transparent în evaluare. Aceasta trebuie să fie clară, corectă și să ajute elevul să crească. Din păcate, există și forme de motivare greșite, care pot demoraliza sau descuraja. Tocmai de aceea, feedback-ul continuu și sincer este cea mai bună și etică metodă de a susține un tânăr dansator.

În România, bursele pentru elevii din învățământul vocațional coregrafic există doar ca recompensă pentru rezultate foarte bune la olimpiade naționale. La nivel preuniversitar, acest tip de învățământ este gratuit, însă la facultate, dacă nu prinzi loc bugetat, costurile pot fi mari.

Dansul, în sine, este un domeniu scump. De exemplu, o pereche de poante – esențială pentru o balerină – costă aproximativ 150 de euro și se uzează în două săptămâni. Școala sau statul nu acoperă aceste costuri, care revin exclusiv familiei. 

Cătălin Ursu: Cred că orice părinte care își respectă copilul și îi ascultă dorințele va găsi o cale de a-l sprijini dacă are înclinație spre artă. Mă refer aici în special la teatru, care nu implică neapărat costuri mari – nu ai nevoie de instrumente scumpe, costume speciale sau materiale de atelier. Pregătirea se bazează mai ales pe muncă interioară: psihică, fizică, intelectuală și vocală – toate dezvoltabile prin efort constant și disciplină personală.

Adrian Mardan: Familia e cheia succesului pentru un tânăr care pornește pe drumul – adesea imprevizibil – al artelor. Asta, desigur, dacă are și norocul de a întâlni profesori dedicați, care îl ghidează cu seriozitate și pasiune.

Rolul familiei e să observe și să încurajeze talentul copilului, să aprecieze tot efortul depus, nu doar rezultatele. Înseamnă și să-i arate răbdare și sprijin emoțional, mai ales în momentele grele, de oboseală sau îndoială. Pentru că drumul artistic nu e liniar – e plin de urcușuri și coborâșuri care, cu susținerea potrivită, pot duce departe.

– Ce câștigă un adolescent care merge pe această cale, chiar dacă nu va deveni artist de carieră?

Lucia Ghivercea: Viață – în sensul cel mai profund. Pentru că arta este, de fapt, viață. Chiar dacă nu va deveni artist profesionist, elevul are acces la procese creative și emoționale care îl ajută să-și formeze personalitatea, gândirea și sensibilitatea.

Arta e acel element esențial pe care nu-l vedem mereu, dar care ne influențează constant. Rezistă timpului, oferă refugiu, devine stil de viață și scoate la iveală ceea ce avem mai uman în noi.

Cătălin Ursu: Am avut mulți elevi care, deși nu au continuat o carieră pe scenă, au fost profund influențați de cei patru ani petrecuți la clasele vocaționale. Au câștigat încredere, libertate de exprimare, gândire flexibilă, capacitate de improvizație și dezvoltare personală – lucruri care le-au fost de mare folos mai departe, în orice domeniu au ales.

Adrian Mardan: Un adolescent care urmează o școală vocațională câștigă mult mai mult decât o posibilă carieră artistică. Chiar dacă nu devine artist profesionist, tânărul își dezvoltă profund personalitatea: dobândește autodisciplină, perseverență, gândire liberă, creativitate, memorie, încredere în sine și capacitatea de a vorbi în public. Își formează sensibilitate, empatie, spirit de echipă, responsabilitate și o cultură generală solidă. Arta rămâne cu el ca o pasiune vie – un refugiu, o formă de exprimare, o reconectare cu sine.

Fără îndoială, arta nu formează doar profesioniști, ci oameni întregi – echilibrați, empatici, creativi și conectați la ceea ce ne face profund umani.

*Interviul a fost scurtat și editat pentru acuratețe.

Autoare: Adriana Moscu

Editoare: Andrada Lăutaru

Coordonatoare: Florinela Iosip

Social Media Manager: Adina Zoican