„Fiți mai buni!” Povestea Georgianei și Andreei, gemenele care au transformat durerea în artă

9.1K

de Ana-Maria Maxim

Georgiana și Andreea sunt gemene și sunt studente la Facultatea de Teatru din Iași, în anul III. La fel ca pe scenă, viața lor a fost plină de lumini și umbre: sub formă de întâmplări și experiențe, dar și de oameni. Oameni-umbră care le-au întunecat parcursul și au încercat să le taie aripile și oameni-lumină, care le-au ajutat să scoată la suprafață tot ce au mai bun. Printre cei din urmă se numără o voluntară care le-a îndrumat spre Teatru, o profesoară de actorie care le-a fost mentor, o dirigintă care a avut încredere în ele și o asociație întreagă care le-a arătat că viața e frumoasă.

Cele două surori au intrat în sistemul de protecție când aveau 5 ani. Și au simțit din plin cum arată discriminarea. Devenite adulți și cu o serie întreagă de experiențe în spate, nu vor ca trecutul să fie ca o ștampilă asupra lor. Pentru că etichetarea nu este benefică în niciun context. Andreea și Geo sunt mai mult decât trecutul pe care nu au avut cum să îl controleze. Sunt oameni buni și empatici, studente talentate, tinere care își doresc să fie fericite. 

Drumul lor a fost marcat profund în bine de Ajungem MARI, un proiect de voluntariat prin care oameni deosebiți merg în centrele de plasament și apartamentele de tip familial să le ofere copiilor și tinerilor ajutor la teme, ieșiri și activități, dar și (mai important decât toate) să le insufle încrederea care de multe ori le lipsește. Iar de câțiva ani încoace, asociația oferă și burse pentru tinerii din sistemul de protecție care ajung la universitate. Teatru, Matematică, Automatică, Tehnică Dentară sau Academia de Poliție – sunt doar câteva dintre facultățile la care au reușit să fie admiși.  

Anul acesta, mai mulți voluntari  vor înota pentru cauză la Swimathon și își propun să strângă 100.000 de lei pentru 15 burse. 

Într-un interviu pentru VOCATIV, Andreea și Georgiana au vorbit cu sensibilitate despre parcursul lor. Din discuția cu ele răzbește dorința de a nu fi tratate diferit. Același lucru și-l doresc toți copiii din sistemul de protecție, nu milă, nu desconsiderare, ci firesc. Să fie tratați cu respectul pe fiecare copil îl merită. Cele două tinere au și un mesaj către lume: ,,Fiți mai buni!”.

Începuturile

Andreea: La 5 ani am ajuns la un centru de plasament, pentru că părinții noștri nu se descurcau cu noi. Nu aveau bani. Eram trei fete și era foarte greu. Am stat doi ani în centrul de plasament, la Galați,  iar apoi am fost mutate într-o casă de tip familial. Acolo ne-am petrecut viața până la 18 ani, când am ajuns la facultate. 

Georgiana: Când am ajuns in casa de tip familial, am avut parte de doamnele instructoare care au fost foarte implicate in creșterea noastră, ne-au învățat tot ce au putut și chiar ne-au ajutat sa ne dezvoltăm.

Andreea: Noi am fost crescute la fel ca toți ceilalți copii în casa noastră. Și majoritatea tinerilor din casa au mers la facultate, au reușit în viață, și pentru că am avut parte de instructoare care ne-au fost ca o a doua mamă.

Greul a venit la școală. În loc să fie un spațiu sigur,  s-au confruntat cu discriminarea și desconsiderarea

Andreea: Am primit bullying întotdeauna. Toată viața, în afară de facultate. La liceu, gimnazială, primară. Noi ne-am dorit mereu să avem prieteni, să avem cu cine să stăm. Dar pentru că eram din sistemul de protecție nu stătea nimeni cu noi, toată lumea ne dădea la o parte. Copiii ne tratau foarte rău, iar doamna învățătoare se comporta excesiv de urât cu noi, nu ne asculta problema niciodată și nici nu încerca să o rezolve, nu îi păsa. A fost o perioadă grea! 

Colegii erau răutăcioși pentru că știau că nu putem să ripostăm și nu are cine să ne apere. Ce a făcut diferența atunci a fost un singur copil, un coleg. De fiecare dată când se pregăteau mucenici, mama lui punea la pachet și pentru noi. În tot acel loc greu de suportat, am reușit sa vedem si un bine făcut în tăcere, iar gestul acela ne-a ajutat. În clasa a VI-a am schimbat școala, dar a fost la fel de rău.

Decizia de a spune că provin din sistemul de protecție ar trebui să aparțină copiilor

Andreea: Mie mi s-a părut un minus că toți profesorii spuneau din prima. Cred că e mai bine ca profesorii să nu dezvăluie ,,secretul” copiilor. Pentru că în general ceilalți elevi nu știu cum să se comporte într-o astfel de situație. Fiind micuți, nu își dau seama de greșelile astea. Poate că nici colegii noștri nu își dădeau seama, dar la școală era libertatea lor și puteau să facă orice. De asta le spun profesorilor să fie mai atenți. 

Georgiana: Noi nu am avut problema asta la început. Dar la un moment dat, văzând cum se poartă copiii cu noi, a început să ne fie rușine și nouă, să spunem oamenilor cu puțină teamă că suntem de la centru. Sau dacă voiam să ne facem o prietenă, să ieșim să ne jucăm, ne era teamă să spunem, ca să nu fim respinse. Târziu ne-am dat seama că nu e vina noastră că suntem acolo și că nu ar trebui să ne simțim așa. 

Cred că la școală ar trebui să fie tratați toți copiii la fel. Să nu se simtă diferiți doar pentru că sunt din sistemul de protecție.

Andreea: Tot pentru ca eram  ,,de la cămin”, nu eram implicate în  nicio activitate, nu aveam bani. Nu am putut niciodată să ne bucurăm. La serbări niciodată nu făceam nimic, nu aveam costume, nu aveam nimic. Și nimănui nu-i păsa. Eram copii și lucrurile astea ne-au marcat. Noi zicem că am trecut peste, dar nu-i chiar așa. Nu dispar traumele astea. Acum ne dăm seama că toate întâmplările care nu ne-au plăcut încă există în noi. 

Georgiana: Eu, de exemplu, am observat că atunci când mi se întâmplă ceva creierul meu asociază întâmplarea din prezent cu ceva din trecut. În subconștient fac o corelare cu ceva din trecutul meu și începe să mă doară o parte din corp. Au fost emoții reprimate care trebuie trăite acum.

Prima întâlnire cu voluntarii Ajungem MARI

Andreea: Nu învățam, pentru că nu ne plăcea mediul în care eram. Și nici nu răspundeam la ore, fiindcă dacă răspundeam și dădeam un răspuns greșit, toată lumea râdea. Inclusiv profesorii.

Georgiana: Noi am avut noroc și cu voluntarii Ajungem MARI. Cred că în clasa a VI-a am avut prima interacțiune cu ei. Veneau la copiii mai mari, de clasa a VIII-a și făceau teme cu ei, pentru examen. Iar noi stăteam pe lângă, vedeam ce mai făceau. Și abia atunci am început să ne interesăm mai mult de școală. Ușor, ușor, ne-am și apropiat. Dar a fost greu procesul. 

Pentru copiii din sistem, când apare un om care se comportă frumos și vrea să facă lucruri, primul impuls e să-l respingi. Și dacă nouă ne-a fost un pic mai simplu, celor care nu acceptau asta deloc le-a fost și mai greu. Voluntarii încercau să îi atragă pe toți copiii în activități. Dar mulți nu au acceptau, pentru că nu simțeau că are vreun sens. Și asta e puțin trist. 

Pentru că am și menținut relațiile cu mama și cu tata, înțelegeam și situația în care sunt, decizia pe care au luat-o și nu am fost niciodată supărate pe ei. Înțelegeam și că voluntarii vin pentru noi și am început să acceptăm să fim ajutate. Nu voiam ca cineva să ne ajute doar pentru că eram în acea situație, ci voiam doar pe cineva care să ne accepte așa cum suntem și să ne trateze ca pe oameni obișnuiți. Mă bucur că voluntarii Ajungem MARI au avut atât de multă răbdare!

Au descoperit Teatrul datorită unei voluntare, în clasa a XI-a. Și destinul li s-a schimbat

Georgiana: Fiindcă eram foarte introvertite și nu voiam să ieșim în lume, din cauză că ne era teamă, Mirela Panaite, voluntara care a avut cel mai mult grijă de noi, ne-a ,,obligat” să mergem la preselecții la trupa de teatru. Doamna profesoară de Teatru, Gabriela Lovin, care era atunci la preselecții, nici nu și-a dat seama că eram gemene. Și nu i-am spus atunci că suntem din sistemul de protecție, căci nu avea niciun sens. Abia după ceva timp am făcut-o, pentru că am simțit nevoia ca ea să știe că avem un program anume și nu vom putea să fim mereu la repetiții. Asta când am descoperit că noi de fapt o să facem piese de teatru!

Când am descoperit trupa de teatru, a fost primul mediu în care ne-am simțit acceptate în societate, indiferent de situația noastră. Atunci am început să privim altfel lucrurile. Și cred că de asta au nevoie cel mai mult copiii: de acceptare. Pentru că odată cu acceptarea situației lor, se schimbă totul în ei.

Vocativ: Cât de mult a contat pentru voi că v-a îndemnat atunci să mergeți la cursurile de teatru?

Georgiana: A contat foarte mult. Doamna Mirela ne-a deschis drumul către lumea artei. Și înainte de asta, ne-a îndemnat să mergem la voluntariat, la bibliotecă, să ieșim din zona noastră de confort, să cunoaștem oameni și să vedem că lumea nu e chiar așa de rea.

Andreea: Ne-a schimbat percepția asupra vieții și destinul. A încercat să ne ducă în mai multe zone, să vedem care ne place cel mai mult. Dar ne-am regăsit mult în teatru, pentru că teatrul e diferit.Și poți face orice acolo. Cumva de la teatru a început să apară schimbarea noastră.

Relația cu diriginta, importantă în dezvoltarea lor: ,,A avut mereu încredere în noi”

Andreea: La început îmi era frică, nu știam ce ne așteaptă, eram introvertite și ne-a luat foarte mult să ne deschidem.

Georgiana:  Dar a fost și foarte frumos tot procesul ăsta. Pentru că am văzut și dezvoltarea noastră: de la cum eram la cum am ajuns la sfârșit. Toată lumea era mândră de noi. Iar când am intrat în trupa de teatru, abia atunci și profesorii și-au schimbat atitudinea față de noi.

Andreea: Au început să ne vadă cu adevărat. După ce am început să avem primele spectacole cu trupa, au început să vină și profesori și câțiva colegi. Și au început să ne privească mai frumos.

Georgiana: Cumva acum înțelegem mai clar ce se întâmpla și cu profesorii. Ne dăm seama că și ei sunt oameni, și ei greșesc, și ei au problemele lor. 

Andreea: Singura profesoară bună și drăguță de la început pe care am avut-o a fost diriginta noastră din liceu. O doamnă extraordinară!

Georgiana: A fost singura care ținea la noi. Și mereu ne-a tratat cu admirație. 

Andreea: Mai ales după ce am început să facem teatru, dar și înainte făcea asta. A avut mereu încredere în noi.

Georgiana: Iar noi, pentru că se comporta așa de frumos, voiam să învățăm la materiile dumneaei. Și chiar aveam rezultate bune. 

Andreea: Cu diriginta am făcut Logică, Economie, Sociologie. Dar nouă ne-a plăcut cel mai mult Logica. 

Când oamenii realizează că au greșit

Andreea: E frumos când oamenii își dau seama că au greșit. E frumos și când poți să ierți fără să te mai gândești la ce a fost înainte. Empatia, bunătatea, respectul ne-au făcut să ne dăm seama că iertarea poate fi atât de plăcută! Mă bucur că am reușit să ne apropiem de oameni cu care la un moment dat nu am avut o relație bună. Noi suntem și genul care oferă a doua șansă, pentru că toți greșim la un moment dat.

,,Doamna de Teatru a deschis în sufletul nostru niște uși pe care noi nu le-am deschis niciodată”

Georgiana: Coordonatoarea trupei de Teatru, doamna Gabriela Lovin, ne-a ajutat mult in pregătirea noastră pentru Bacalaureat si admiterea la facultate, la Română și Istorie, fără nimic în schimb. Ne-a spus: <<Eu vă ajut acum, iar voi îi veți ajuta pe alții cândva>>. Iar la Logică ne-am pregătit în clasă, cu doamna dirigintă.

Georgiana: Și chiar dacă a fost grea clasa a XII-a, a fost foarte frumoasă! Era ceva ce nu mai trăisem toată viața noastră. Să simțim că facem ceva! Iar cu o zi înainte de Bac, am avut spectacol la teatru.

Andreea: Doamna ne-a zis că trebuie neapărat să ținem spectacolul, ca să nu ne stresăm prea tare. <<Vă simțiți bine, vă relaxați și o să fie bine!>>. 

Georgiana: Relația cu doamna de Teatru a evoluat rapid. Dumneaei a deschis în sufletul nostru niște uși pe care noi nu le-am deschis niciodată.

,,Fericirea nu trebuie să vină din excelența rezultatului, ci din faptul că ai reușit”

Andreea: Tot dumneaei ne-a făcut să înțelegem că fericirea nu trebuie să vină din excelența rezultatului, ci din faptul că ai reușit. Și e important să înțelegi că progresul și să ajungi unde îți dorești se realizează prin pași mici, prin căderi și urcări. Și e nevoie de timp. Ne-a învățat să ne dăm seama. Noi înainte nu știam să ne bucurăm de chestiile mici. Nu știam să ne bucurăm, în general. Pentru că nu o făcusem pâna atunci cu tot sufletul.

După Bacalaureat, au fost admise la Facultatea de Teatru din Iași

Georgiana:  Pregătirea pentru facultate nu a fost la fel de chinuitoare precum cea de la Bac și a fost un moment în care am putut să ne bucurăm de proces, chiar dacă era foarte scurt timpul. Și am intrat. Am venit la admitere, eram foarte emoționate și entuziasmate, dar și temătoare. Suntem în grupe diferite. Andreea e la Actorie, iar eu la Păpuși-Marionete

Andreea: La Facultatea de Teatru  am descoperit altă parte a noastră. Chiar și acum suntem în plină căutare, dezvoltare și regăsire. Și e drăguță viața! Observăm că are etapele ei și trebuie să o luăm cu tot cu ele!

Relația cu Ajungem MARI continuă

Andreea: Ce a mai fost frumos a fost că, odată ce am început  cu Teatrul, am început să participăm și la tot felul de alte activități cu Ajungem MARI, să îi ajutăm, să ne ajute, să facem tot felul de lucruri. Am mers în tabere, care ne-au ajutat foarte mult să cunoaștem oameni, să vedem că și noi contăm și unde ne-am simțit foarte bine! Pentru că nu era un mediu în care primeam hate, era un mediu în care toți eram la fel și toți eram tratați în același mod.

La un moment dat făceam Engleză cu o voluntară de la Galați. Și, de fiecare dată, mai întâi mâncam ceva dulce, vorbeam despre viață și apoi ne apucam de materie. Iar Engleza era așa frumoasă cu ea! Pentru că pur și simplu te făcea să te simți un adult în creștere, care are opinii, care are idei. Și ne asculta  întotdeauna.

Georgiana: Și chiar dacă greșeam, era în regulă. Ni s-a deschis și dumneaei nouă, și noi am putut să ne deschidem.

Sunt foarte, foarte mulți voluntari la care ne gândim.. încă mai avem amintiri frumoase și din copilărie cu voluntarii de atunci. Observăm că oamenii aceștia chiar țin mult la noi, fără să fie ceva de suprafață.

Andreea:  Când am ajuns la facultate, am început să solidificăm relația. Dacă ne vedem cu voluntarii noștri dragi de la Ajungem MARI, vorbim de parcă am fi prieteni buni de-o viață. Nu mai e raportul de copil-voluntar, e raportul de prieten-prieten. 

Am primit și o bursă în primul an, care ne-a ajutat foarte mult. 

Dorințe pentru viitor

Andreea: Îmi doresc să fiu model, actriță de film sau actriță de teatru. Și dacă aș putea să le fac pe toate, le-aș face.

Georgiana: De fiecare dată când mă întreabă cineva ce îmi doresc de la viață, zic că vreau să fiu fericită! La nivel profesional, care se leagă oricum și de dorința de bază, dorința mea e să fac teatru de păpuși, spectacolele mele și să îi fac fericiți pe alții. Să fac fericiți copiii care poate au nevoie de o încurajare. Vreau să fac și Actorie. În direcția aceasta, mă duc mai mult spre zona sensibilă, emoțională, în care îmi accesez sentimentele.

Observ că oamenii se pierd în muncă, în tot felul de nemulțumiri care nu au niciun rost. Și eu încă fac asta. Dar sunt genul, la fel ca Andreea, care atunci când simte că e prea mult o ia mai ușor. Chiar dacă procesul e mai lent, nu mă deranjează. Toți se grăbesc și vor să fie cei mai buni din prima. Eu vreau să merg în stilul meu, pentru că nu o să găsesc perfecțiunea în stres.

Ce le transmit copiilor și adolescenților din sistemul de protecție

Georgiana: Să nu mai fie atât de duri cu ei; să nu mai pună atât de multă presiune pe ei, pentru că lumea îi dă deoparte din cauza locului din care provin. Și pur și simplu să se concentreze pe dezvoltarea lor și pe starea lor de bine.

Andreea: Iar eu aș spune să fie mai deschiși, chiar dacă este foarte greu, pentru că așa vor reuși mult în viață. Dacă ești deschis către un nou orizont, nu contează că o iei de la zero, important e că ai curajul să faci asta. Și, odată ce ai curajul, totul vine de la sine și se întâmplă lucruri frumoase. Pot să apară și aspecte urâte, dar trebuie să știi că într-un proces nu e totul roz și vor exista multe momente de cădere, dar căderile alea arată cine ești tu de fapt și că poți să te ridici singur, pe propriile picioare. Odată cu acest curaj apare și independența. Cred că este și o satisfacție că nu mai depinzi de toată lumea din jur și poți să îți vezi adevărata valoare.

Mesajul pe care îl trimit în lume

Georgiana: Să fiți mai buni! Și să mai luați o pauză, să vă bucurați de oameni și de voi!

Andreea: În continuarea a ceea ce a spus Geo, aș spune să fiți reali și să nu vă ascundeți în spatele unei măști, pentru că nu vă veți regăsi niciodată. E foarte dificil să te cunoști pe tine, dar e un proces. Și, dacă o faci cu sinceritate, o să vezi că e și un proces frumos. Iar oamenii buni apar în viața ta dacă ești blând cu tine și dacă ești autentic.

Nu aș vrea să se facă diferențe. Aș vrea să fim percepute ca niște oameni normali. Nu îmi place că, odată ce aud povestea noastră, oamenii vor să facă totul din milă. Noi o spunem tocmai ca să fie o experiență de viață prin care să poată să înțeleagă și o altă perspectivă. Și am vrea să se comporte normal, fără să simțim diferența! La Teatru, toată lumea s-a comportat cu noi de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat niciodată și totul a fost bine, a fost frumos și am reușit să ne înțelegem mai bine cu oamenii.

Suntem și mult mai empatice odată cu experiența pe care o avem, știm și cum se simt oamenii în unele situații. E interesant să privești și din altă perspectivă și să nu mergi pe idea <<Săracele, ce viață au avut>>. Pentru că noi am trecut peste.

Și dacă noi am trecut, puteți și voi să treceți!