Vinerea aceasta aflăm de ce unii copii se tem de monștrii de sub pat, iar alții de matematică. Explorăm riscul ca inteligența artificială să înlocuiască prieteniile reale cu relații false și discutăm despre autoeficacitate: cum o creștem la clasă, ca să avem elevi mai siguri pe ei. Bonus: ce meserii vor alege copiii noștri și cum va arăta, peste 25 de ani, o lume afectată de schimbările climatice.
La rubrica „Mentorul Săptămânii”, publicăm partea a II-a a interviului cu Mirabela Amarandei-Duminică și Gelu Duminică, despre cum putem construi o școală cu adevărat incluzivă. Află ce fac ei, ca părinți și profesori, pentru ca fiica (dar și elevii) lor să crească într-o lume mai dreaptă.
Noutăți din Prima Bancă
📙Ciolacu vrea să evalueze profesorii
Premierul Marcel Ciolacu a anunțat că profesorii vor fi evaluați anual prin intermediul unei platforme online. Această evaluare va include analizele performanței elevilor și feedback oferit de către colegii de catedră și directorii școlii. Anul trecut, ministrul Educației Daniel David anunța că nu va înlocui salarizarea actuală cu una exclusiv pe indicatori, ci va acorda bonusuri, peste un salariu de bază decent, profesorilor care obțin performanțe. Pe de altă parte, profesorul Doru Căstăian crede că un astfel de sistem este greu de aplicat, mai ales în România, unde performanța este înțeleasă diferit de la un actor la altul – elevi, părinți, profesori, directori sau decidenți politici. Despre acest subiect a scris în repetate rânduri și Șerban Iosifescu, cercetător în educație și fostul președinte ARACIP.
📙Ce-i în mintea Generației Alpha? Bani, tech și visuri de călătorie
Copiii născuți după 2010 au gusturi clare: vor să-și cheltuie banii cu cap, visează la joburi pe laptop în locuri cu soare și WiFi și se uită la viitor cu optimism și curiozitate, aflăm de pe blogul Ancăi Tîrcă. Un infografic nou făcut de McCrindle și Zigazoo arată că Generația Alpha (cu vârste între 7 și 15 ani) va avea o amprentă economică de 5,46 trilioane de dolari până în 2029. Unii vor să lucreze birou, alții vor job de acasă, dar cei mai mulți visează să fie nomazi digitali – cu Zoom-uri în Bali și deadline-uri în cafenele. Deși crescuți cu ecrane, nu-s toți zen cu tehnologia: 1 din 5 e îngrijorat că ar putea scăpa de sub control, cam ca-n filmele SF. Dar în mare, 63% cred că viitorul sună bine. Restul, nu prea.
📙Ce poți învăța despre alfabetizare de la al doilea cel mai sărac stat din SUA?
În 2013, Mississippi era pe locul 49 în SUA la testele naționale de citire pentru elevii de clasa a IV-a. În 2023, a urcat în top 20. A reușit asta cu ajutorul unui program de alfabetizare care a costat doar 32 de dolari pe an pentru fiecare elev. A inclus: formare pentru profesori, coaching, planuri personalizate pentru elevi și, da, posibilitatea să repeți clasa a treia dacă nu citești bine. Rezultatul – un progres echivalent cu un an întreg de învățare la citire. Doar 22% din acest câștig vine din repetarea clasei – restul, din sprijinul real oferit în primii ani. Studiile arată că beneficiile se văd până în gimnaziu, inclusiv la frații mai mici ai elevilor.
Cutia cu Idei
📙Cum vor trăi copiii noștri într-o lume afectată de schimbările climatice?
Mi-a plăcut foarte mult acest material interactiv de la The New York Times, care îi ajută pe copii (și pe adulți!) să înțeleagă cum va arăta lumea pentru copiii de azi, în funcție de cât de repede (sau nu) reducem emisiile de carbon. Cu date clare și ilustrații care aduc cu niște tablouri în miniatură, ușor de urmărit (cu un simplu scroll se poate parcurge tot materialul, chiar dacă nu ai abonament plătit), resursa explică la ce temperaturi ne putem aștepta în 2050 și 2100, cum se vor schimba verile, ce orașe vor fi mai expuse și ce poate face fiecare generație în fața acestei realități. E o unealtă utilă pentru orele de știință, geografie sau educație civică – pentru a discuta despre impactul individual și colectiv, dar și despre adaptare și responsabilitate.
📙Bit & R: o platformă românească, unde copii scriu cod și se distrează
Am descoperit o platformă super utilă (și fun), potrivită pentru copii pasionați de tech, jocuri sau desen pe calculator. Bit & R e un loc unde cei de 8–12 ani (dar merge și mai sus) învață programare într-un mod prietenos – rezolvă provocări, construiesc jocuri și le pot arăta și altora în „Sala Arcade”. În spatele aventurii stă Bit, un iepure simpatic care are nevoie de ajutor ca să repare jocuri – iar copiii trebuie să scrie cod real, în HTML, CSS și JavaScript, ca să-l ajute. Platforma le dezvoltă creativitatea, gândirea logică și îi pregătește pentru viitor, fără să-i plictisească cu teorii. (Atenție, dacă platforma nu apare în română, se poate schimba apăsând pe iconița cu steagul tricolor, situată sus, în partea dreaptă).
📙Trei zile de filme, ateliere și idei pentru liceeni
Între 10 și 12 aprilie, Muzeul Țăranului Român devine loc de întâlnire pentru liceeni curioși, cineaști și ONG-uri. Evenimentul, numit, „Zilele Liceenilor”, aduce șapte proiecții de film, o grămadă de ateliere non-formale, un târg de voluntariat, o expoziție despre fake news și un prânz comunitar – toate gratuite. E un program gândit special pentru adolescenți, în cadrul festivalului One World Romania, ca să învețe cum se citește un documentar, cum se discută un subiect greu și cum se transformă vizionarea într-un exercițiu de gândire și empatie. Se lasă și cu dialog intergenerațional. Înscrierile se pot face completând acest formular.
📙Bambi se întoarce. Da, tot plângem la faza cu mama
Când eram mică, Bambi era filmul care mă trecea într-o oră și-un pic prin toate emoțiile posibile – râs, frică, plâns, speranță. Acum revine într-o variantă live action cu peisaje fabuloase și vocea Danei Rogoz, care te poartă prin pădurea unde căprioarele cresc, iubesc și învață să se descurce singure. Bambi: O poveste din pădure intră în cinematografe din 11 aprilie și îți recomand să nu uiți acasă pachetul cu șervețele: e genul de film la care mergi cu copilul, dar pleci transformat, cu lacrimi în ochi și o poftă nebună de natură.Și, bonus pentru profesori: organizatorii au pregătit un dosar pedagogic pentru clasele mici (pregătitoare, I și a II-a), numai bun de folosit înainte sau după vizionare – cu teme despre natură, emoții, cooperare și toate lucrurile importante pe care le înveți fără să deschizi manualul.+.
Știai că?
📙AI-ul riscă să înlocuiască prieteniile reale din școală cu relații false. Într-un episod recent al podcastului Class Disrupted, cercetătoarea Julia Freeland Fisher (Clayton Christensen Institute) avertizează: dacă nu suntem atenți, școala riscă să piardă fix ce o face umană – conexiunile dintre oameni. Pe fondul unei crize globale de singurătate, elevii încep să construiască relații cu chatboți și aplicații „empatic-e”, în lipsa unor rețele reale de sprijin.
Riscuri:
- Copiii pot deveni dependenți de „prieteni” care nu există.
- Experiențele reale (practica, conversațiile cu oameni, mentoratul) sunt înlocuite de simulări.
- Accesul la oportunități reale riscă să devină și mai inegal, pentru că AI-ul oferă doar informații, nu și conexiuni umane.
Soluții propuse:
- Crearea unei infrastructuri care să faciliteze relații reale: mentorate, proiecte cu profesioniști, conversații frecvente cu oameni din afara școlii.
- Programe care să ajute elevii să-și înțeleagă interesele și să-și construiască comunități sănătoase.
- Folosirea AI pentru sprijin emoțional și dezvoltarea încrederii în sine, dar cu accent pe ieșirea în lume, nu pe închiderea în ecrane.
Puteți folosi ideile din acest episod ca punct de plecare pentru o conversație despre tehnologie, relații și educație. Discuțiile pot fi completate cu un mic exercițiu de reflecție: „Scrie un mesaj imaginar către un mentor pe care ți-ar plăcea să-l cunoști. Ce l-ai întreba?”
Alte câteva întrebări:
- Credeți că un chatbot poate înlocui o conversație reală cu un om? De ce da/nu?
- Cum v-ar plăcea să folosiți tehnologia ca să cunoașteți oameni noi sau să învățați mai bine?
- Ce înseamnă pentru voi „o relație bună” – în școală, în familie, online?
- Ați vorbi mai ușor cu un robot decât cu un profesor sau consilier? Ce v-ar ajuta să aveți mai multă încredere în oameni?
📙Frica de monștri are un nume științific. Cui i-e frică de Bau-Bau? Mulți copii se tem de monștri care s-ar putea ascunde sub pat sau de fantome. (Bănuiala mea e că și unii dintre noi, adulții…) Ei, bine, aceste frici au denumiri oficiale:
Phasmofobie = frica de fantome și spirite
Terafobie = frica de monștri și creaturi mitice
Fricile apar adesea în jurul vârstei de 3 ani, când copiii încep să se perceapă ca indivizi separați și caută explicații proprii pentru ceea ce nu înțeleg. Uneori, fricile vin chiar de la adulți – din basme, povești sau anxietăți transmise inconștient.
Cum îți dai seama că frica devine o problemă? 1. Refuză să doarmă singur sau cu lumina stinsă. 2. Se sperie ușor de zgomote sau lumini. 3. Devine retras, agresiv sau are coșmaruri. 4. Apar enurezisul (pierderea necontrolată a urinei, în general în timpul somnului), rosul unghiilor sau chiar smulsul părului.
Ce poți face? 1. Ia-i frica în serios. Nu o lua în glumă, dar nici nu o dramatiza. 2. Folosește metode amuzante: desenați împreună „monstrul” și transformați-l într-un personaj caraghios. 3. Explică-i că monștrii din filme sunt efecte speciale, iar poveștile sunt doar invenții. 4. Creează un „obiect magic” de protecție – o jucărie, un spray anti-monștri sau o pătură „fermecată”.
Dacă simți că nu reușești singur/ă, cere ajutorul unui psiholog.
Fricile copiilor sunt normale și pot fi o oportunitate bună de a învăța cum să gestioneze emoțiile. Important e ca ei să simtă că nu sunt singuri în fața „monstrului”. Citește aici un articol amplu pe temă.
De folos e și cartea Fantome de Raina Telgemeier (Editura Arthur), care vorbește despre frici, familie și… fantome prietenoase. Ideală pentru copiii care se tem de lucruri pe care nu le pot înțelege pe deplin, dar sunt gata să le exploreze într-un mod blând și empatic.
📙Un copil sigur pe sine învață mai bine la mate. În articolul „Nu sunt bun(ă) la matematică” – un mit sau o realitate?, publicat pe site-ul Aspire Teachers, aflăm că încrederea elevilor în propriile forțe – numită auto-eficacitate – contează mai mult decât talentul nativ sau notele anterioare.
Auto-eficacitatea înseamnă că un copil crede că poate învăța și rezolva o problemă, chiar și atunci când nu i-a ieșit din prima. Nu e același lucru cu „a fi bun la mate”. E mai degrabă „știu că pot reuși dacă încerc din nou”.
Studiile arată că:
– Elevii cu auto-eficacitate ridicată aleg provocări, investesc mai mult efort și simt mai puțină anxietate.
– Auto-eficacitatea e un predictor mai bun al rezultatelor la matematică decât chiar abilitățile cognitive.
– O creștere a auto-eficacității aduce, în medie, 28 de puncte în plus la testul de matematică (echivalentul unui an de școală), potrivit PISA 2022.
Cum putem dezvolta această încredere?
– Prin experiențe mici, dar repetate, de succes.
– Prin modele pozitive – „dacă colegul meu a reușit, pot și eu”.
– Prin feedback clar, centrat pe proces, nu pe etichete („Ai greșit pentru că ai grăbit pasul X, nu pentru că nu te pricepi”).
– Printr-un climat în care greșelile sunt văzute ca ocazii de învățare, nu ca eșecuri.ția are nevoie de reguli. Așa că, la început de an, îi lasă intenționat să exagereze cu balansul și să vadă cât de tare pot face gălăgie. Și funcționează: copiii învață singuri unde e limita și cum să se autoregleze. Așadar, poți avea o clasă plină de mișcare și totuși liniștită – cu un pic de antrenament și niște scaune mai „jucăușe”. Vezi aici cum funcționează.
Mentorul săptămânii
Mirabela Amarandei-Duminică & Gelu Duminică/ Foto: Arhiva personală
Publicăm astăzi partea a II-a a interviului cu Mirabela Amarandei-Duminică și Gelu Duminică, unde am vorbit despre cum facem educația mai incluzivă pentru copii și tineri și ce sugestii au în acest sens pentru părinți și profesori. Prima parte o puteți citi aici.
Mirabela Amarandei-Duminică este consilier onorific al Ministrului Educației pe problematica incluziunii și cercetător doctorand la Facultatea de Psihologie și Științele Educației. Este director al Direcției de Orientare Strategică, Evaluare, Monitorizare și Politici Publice din cadrul Universității din București, unde a fost și purtător de cuvânt până în aprilie 2023. Anterior, a ocupat funcția de consilier și purtător de cuvânt al miniștrilor Educației Adrian Curaj și Mircea Dumitru.
Gelu Duminică este sociolog, profesor la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială (Universitatea din București) și director executiv al Agenției de Dezvoltare Comunitară „Împreună”, organizație dedicată egalității de șanse. De asemenea, este gazda podcastului Împreună și membru al Consiliului Economic și Social.
Mirabela și Gelu formează un cuplu și sunt părinții Mariei, de doi ani. Am vorbit cu Mirabela și Gelu despre provocările profesorilor și părinților în dorința lor de a forma o societate incluzivă, în care diversitatea să fie percepută ca un imens avantaj de a învăța unii de la alții, de a ne completa și de a deveni, astfel, mai puternici împreună.
– Cum poate un adult – fie că este părinte, fie că este profesor – să vorbească despre discriminare, rasism sau ură de clasă pe înțelesul unui copil? Să zicem, de la clasa întâi încolo. Cum pot fi abordate aceste teme?
Gelu: Poveștile copilăriei noastre sunt un punct de plecare foarte bun. Multe dintre ele conțin stereotipuri care, dacă sunt explicate corect, pot deveni lecții valoroase.
Îmi amintesc, spre exemplu, de Sarea în bucate a lui Petre Ispirescu. Dacă nu mă înșel, în alte povești ale sale apare termenul „țigan” folosit peiorativ. În Prâslea cel voinic și merele de aur avem un personaj negativ descris ca o „vrăjitoare țigancă”. Asta, alături de alte expresii și imagini din folclor, au transmis generațiilor întregi ideea că anumite categorii de oameni sunt asociate cu răul.
Sau gândiți-vă la „omul negru” din poveștile pentru copii – acel personaj care fură și sperie. Sau la Harap Alb, unde Spânul este personajul negativ, iar descrierea sa fizică îl face ușor de asociat cu „străinul”, cu cel „altfel”.
În loc să eliminăm aceste povești, putem să le decodificăm. Să le explicăm copiilor că Spânul nu este rău pentru că nu are păr, ci pentru că a acționat într-un mod incorect. Sau că „omul negru” nu înseamnă nimic altceva decât un personaj inventat. Putem merge și mai departe – să le arătăm exemple din realitate. Să le spunem: „Uite, prietenul nostru X este fără păr, dar asta nu îl face rău. Ție ți se pare un om rău?”. Astfel, copilul învață să distingă între fapte și prejudecăți.
Mirabela: Stereotipurile sunt atât de adânc înrădăcinate, încât le folosim uneori fără să ne dăm seama. De exemplu, de multe ori, mă surprind spunându-i Mariei: „Uite, macaraua e condusă de domnul”. Apoi îmi dau seama și corectez: „Uite, și doamna poate conduce macaraua asta”.
Așa că nu este vorba doar despre ceea ce îi învățăm pe copii, ci și despre cum ne reeducăm pe noi înșine. Sau despre cum „uităm” să reînvățăm și noi, la rândul nostru. Cred că trebuie să fim conștienți de propriile noastre automatisme, să le corectăm și să transmitem copiilor noștri o viziune mai echilibrată asupra lumii, cu valori și principii de viață corecte.
Primul lucru pe care îl putem face este să nu fim noi înșine prizonierii prejudecăților. Copilul nu face ce îi spunem, ci ce vede la noi. Imită, știm asta foarte bine, iar primii trei ani din viață sunt esențiali pentru dezvoltarea sa.
Apropo de ce spunea Gelu mai devreme despre modul în care adulții se consideră superiori copiilor – această atitudine vine, în primul rând, dintr-o înțelegere greșită a rolului adultului în viața copilului. Fie că este nou-născut, preșcolar, școlar sau adolescent, copilul trebuie respectat, văzut și înțeles ca o persoană cu nevoi mai complexe decât ale adultului.
– Gelu, tu vorbești deschis cu studenții tăi despre rasism și discriminare. Cum reușești să construiești o punte cu ei pe un subiect care, pentru mulți, este inconfortabil?
În primul rând, eu nu le impun nimic. Nu cer prezență obligatorie la cursurile mele. Și, tocmai pentru că nu pun presiune, prima regulă pe care o stabilesc cu ei este că pot spune orice le trece prin cap, atât timp cât își argumentează poziția.
Apoi, eu nu le spun ce să creadă. Nu le spun „asta e dreapta, asta e stânga, trebuie să gândești așa sau așa”. Le dau argumente și îi provoc să gândească critic. Majoritatea reacționează bine la provocarea intelectuală.
Eu nu pornesc de la premisa că „uite, acum o să vă vorbesc despre rasism și voi o să recunoașteți că aveți o problemă”. Nu. Eu le ofer contexte reale, cunoaștere. De exemplu, îi pun față în față cu migranți care își spun poveștile, cu persoane rome care vorbesc despre experiențele lor, cu activiste feministe care explică problemele reale. Pentru că, în realitate, foarte mult din rasism și prejudecăți vine din ignoranță.
– Ai coordonat zeci de proiecte legate de educație incluzivă. Ne poți oferi trei practici pe care profesorii le pot folosi pentru a crea un mediu mai deschis și echitabil pentru copii?
1. Poveștile ca instrument educațional. Poveștile sunt un instrument fantastic pentru a învăța copiii despre diversitate și empatie. Totul e să le alegi bine și să le explici în contextul potrivit.
2. Dezvoltarea gândirii critice. Unul dintre lucrurile pe care le fac cu studenții mei este să-i provoc să gândească critic. De exemplu, le spun mereu că pot pica examenul la mine din două motive:
- Dacă plagiază.
- Dacă îmi citează cursul fără să analizeze critic ce am spus.
Dacă îmi repetă cuvintele, fără să adauge o perspectivă proprie, le spun: „Mulțumesc, știu deja ce am spus eu. Vreau să aud ce crezi tu despre asta”.
3. Responsabilitatea socială a profesorului. Știu că profesorii se simt împovărați de multe cerințe și că uneori simt că „trebuie să facă tot”. Dar educația nu e doar despre predare, e și despre reacția la ceea ce se întâmplă în jur. Dacă vezi un copil care vine la școală flămând sau fără haine adecvate, nu e datoria ta să rezolvi problema, dar e datoria ta să nu fii indiferent.
Scrie o sesizare către primărie, către direcția de asistență socială sau către ONG-urile care se ocupă de astfel de cazuri. Dacă nu se rezolvă din prima, revino cu sesizarea a doua, a treia, a cincea oară. Vorbește cu părinții. Explică-le de ce e important. Pentru că binele copilului trebuie să fie prioritatea tuturor.
– Vă temeți că fetița voastră se va confrunta cu discriminare sau prejudecăți?
Gelu: Sigur că da. Dar nu mă tem în sensul că nu sunt pregătit. Știu că i se va întâmpla, pentru că, din păcate, lumea e diversă și mulți simt nevoia să-și afirme superioritatea față de alții. Fetița noastră ar putea fi discriminată pentru că e fată, pentru că e romă, pentru că nu e băiat, pentru că e din București, pentru că e din România… sunt atâtea criterii după care oamenii etichetează.
Mirabela: Pentru mine, ca mamă, e complicat acum, când merge la creșă, să o văd ieșind din spațiul sigur pe care i l-am construit în acești doi ani. Mă bucur enorm să o văd cum crește, dar în același timp, încep să anticipez situațiile care vor apărea, cel mai probabil, mai târziu.
Gelu: Zilele trecute, a venit acasă și, jucându-se, a spus că e „colorată”. Nu știm exact cine i-a spus asta sau în ce context. Dar a fost primul moment în care a trebuit să gestionăm o astfel de situație. Am transformat discuția într-un moment pozitiv. I-am spus: „Da, ești colorată, și asta e minunat. Și mami e colorată, fiecare om are culoarea lui”. Copiii simt când un cuvânt e folosit cu intenție negativă. Dacă ascundem sau evităm subiectul, atunci se creează un disconfort. Dar dacă îi oferim copilului siguranța că „da, sunt colorat și e perfect normal”, atunci orice alt comentariu va spune mai multe despre cel care îl face decât despre ea.Mirabela: Nu trebuie să evităm astfel de discuții, ci să le explicăm copiilor că diversitatea e ceva firesc. Ceea ce vreau să rămână după discuția asta este că avem nevoie de o școală incluzivă, care nu „tolerează” diversitatea, ci o acceptă și o valorifică. Pentru că școala reflectă societatea și invers. Dacă reușim să construim un mediu educațional care să-i învețe pe copii acceptarea, bucuria și valorificarea diversității umane, acest lucru se va vedea și în societate. Copiii vor duce cu ei aceste valori în lume.
Citește integral a doua parte a interviului aici.
Autor : Adriana Moscu
Managing-editor: Florinela Iosip
Comunitatea Vocativ
Ai idei, resurse de învățare ori întrebări pentru Comunitatea Vocativ despre cum îi poți ajuta pe cei mici? Sau poate vrei să ne trimiți o fotografie ori un scurt eseu cu gândurile tale despre tot ce ține de universul educației sau despre cum am putea îmbunătăți pentru tine experiența VOCATIV? Trimite-ne un mail la vocativ@eduforum.ro.
📝 Opinia ta ne ajută să creștem!
Te invităm să răspunzi la câteva întrebări rapide care ne vor ajuta să înțelegem mai bine ce te interesează. Sondajul durează mai puțin de 2 minute, iar opiniile tale contează enorm pentru noi!