Ruxandra Gubernat / Foto: arhiva personală
Vis. Viață (16+) este primul documentar observațional despre Generația Z produs în România. Filmul urmărește timp de patru ani trei adolescenți din medii diferite și le surprinde trăirile nefiltrate, de la școală și prietenii până la presiunea de a pleca din țară. Documentarul poate fi vizionat acum pe HBO Max.
Am întrebat-o pe Ruxandra Gubernat, regizoarea documentarului și doctor în științe politice la Universitatea Paris Nanterre, ce ar trebui să înțeleagă părinții și profesorii din felul în care adolescenții privesc școala și viitorul, așa cum reiese din film. Am discutat și despre nevoile Generației Z din România și am rugat-o să ne indice un lucru concret pe care adulții l-ar putea schimba pentru a fi mai aproape de tineri.
– Ce te-a făcut să îți dorești să documentezi adolescența românească în această perioadă?
– Mi-am dorit ca Vis.Viață să fie un portret al adolescenței (în România sau oriunde), așa cum e ea în prezent. Modelată, concomitent, de (hiper)vizibilitate și de vulnerabilitate. Cred că vorbim despre niște lupte interioare mai ample, care sunt o consecință a vieții digitale pe care o trăim. Fragmentată, nerăbdătoare, nerezolvată, anxioasă.
Adolescenții din documentar trăiesc într-o stare de conexiune permanentă și totuși sunt bântuiți de un sentiment profund de deconectare: de sine, de ceilalți, de viitor. Simt că prin ei am înțeles cum succesul și fericirea sunt redefinite în timp real și cum identitatea (economică, socială, emoțională, digitală) se formează sub presiune.
Nu știu ce răspunsuri am reușit să dăm la multele întrebări despre adolescență, dar sper că am reușit să creăm proximitate: o șansă de a locui, fie și pentru scurt timp, în lumea interioară a celor trei și a multora ca ei.
– Ce ai descoperit despre felul în care adolescenții de azi se raportează la școală, la viitor și la ideea de succes?
– Raportarea prin opoziție la adulți sau la o autoritate e o constantă, un clișeu. Nu s-au schimbat fricțiunile de la o generație la alta.
Ca adulți, ne place sau credem că suntem în poziția în care să le spunem copiilor sau adolescenților „eu știu mai bine”. Și asta creează deja o distanță.
Cel puțin în sistemul nostru de educație, copiii sunt rareori încurajați să-și exprime opiniile, să se dezvăluie. Cred că asta generează, pe termen lung, probleme în modul în care ne manifestăm identitățile.
– Cum crezi că ar trebui să arate relația dintre părinți, profesori și adolescenți, ca să nu mai existe acea nevoie de „evadare” din școală sau de acasă?
– Și ca părinte, și ca educator, trebuie să fii pregătit să susții dialogul, să îndrumi, să ghidezi, mai mult decât să predici și să sancționezi. Deci poate ar trebui să ne gândim la cum să facem casa/școala, niște medii mai deschise, mai incluzive, din care copiii noștri să nu-și dorească să rupă ușa, să evadeze și să se viseze oriunde altundeva.
– Care este, în opinia ta, cea mai urgentă schimbare pe care ar trebui să o facă adulții pentru ca tinerii să se simtă sprijiniți și reprezentați?
– Ar fi minunat ca adulții să renunțe la ego și la poziția celor care știu dinainte ce e bine pentru tineri și să accepte o relație mai echilibrată. În locul discursurilor paternaliste sau programelor „pentru tineri”, mi-aș dori să creăm spații în care tinerii să decidă singuri temele și formele de exprimare.
– Care sunt nevoile adolescenților de azi, așa cum le-ai înțeles în munca ta la documentar?
– De la stabilitate economică la educație media și la protecție digitală. Cred că ierarhizarea școlilor și liceelor în instituții prestigioase/de elită sau, din contră, rău famate/marginale, nu face decât să mărească prăpastia dintre categoriile sociale.
România nu e nici pe departe un spațiu propice incluziunii sociale, discriminarea e comună, opiniile radicale au redevenit o normalitate.
Asta, în condițiile în care avem un sistem de educație subfinanțat, educatori precari, și un mediu online care oferă atât de puțină protecție consumatorului de conținut încât dezinformarea și radicalizarea sunt aproape inevitabile. În lipsa unor mecanisme reale de filtrare și educare critică, adolescenții ajung expuși la un flux constant de mesaje contradictorii și extreme, care le modelează percepțiile despre lume și despre ei înșiși.
Iar vulnerabilitatea lor devine un teren fertil pentru manipulare, alienare și chiar autoexcludere dintr-un spațiu social care oricum îi respinge sau îi etichetează prea ușor.
Mă amuză că încă mai folosim olimpiadele sau competițiile sportive cu realizări individuale ca scuză pentru o educație în colaps, ca și cum reușita excepțională a câtorva ar putea compensa eșecul colectiv al întregului sistem.
Narațiunea convenabilă „Uite, se poate!”, fără a recunoaște că acele performanțe apar mai degrabă în ciuda condițiilor, nu datorită lor. În loc să investim în infrastructură, profesori și acces egal la educație și sport, ne mulțumim să transformăm câțiva tineri talentați în povești de succes, mascând precaritatea de zi cu zi a milioanelor de copii care nu beneficiază de aceleași șanse.
* Interviul a fost scurtat și editat pentru acuratețe.
Autoare: Adriana Moscu
Editoare: Andrada Lăutaru
Coordonatoare: Florinela Iosip
📝 Opinia ta ne ajută să creștem!
Te invităm să răspunzi la câteva întrebări rapide care ne vor ajuta să înțelegem mai bine ce te interesează. Sondajul durează mai puțin de 2 minute, iar opiniile tale contează enorm pentru noi!