Ema Patrichi, învățătoare și autoarea blogului Ema la școală: Nu mai funcționează modelul „doar eu am dreptate”

Ema Patrichi / Foto: arhiva personală

Apreciată pentru modul creativ în care reușește să transforme învățarea într-un proces empatic și organizat, Emanuela Patrichi este învățătoare la Școala Gimnazială „Dacia”, din Târgu Mureș și una dintre cele mai vizibile voci din educația românească actuală. Predă din 1993 și a acumulat experiență atât în mediul rural, cât și urban, inclusiv într-o școală Waldorf. 

Absolventă a Liceului Pedagogic din Bacău și a Facultății de Filologie (română-engleză) din Târgu Mureș, Ema are un masterat și un doctorat în critică literară. A locuit o perioadă în Statele Unite, unde a observat alte stiluri de management educațional și a integrat în practica sa metode care încurajează autonomia și implicarea elevilor.

Prin blogul Ema la școală, devenit o resursă constantă pentru mii de profesori și părinți, împărtășește idei, materiale didactice, activități, recomandări și reflecții despre școală. Peste 42.000 de oameni urmăresc pagina de Facebook. Ema Patrichi crede în echilibrul dintre libertate și structură, în importanța rutinelor clare și consideră că metodele de predare trebuie adaptate la nevoile fiecărui copil.

În conferințe și interviuri, vorbește despre empatie, motivație pozitivă, joc ca instrument de învățare și despre colaborarea constantă între profesori, părinți și elevi. Am vorbit cu Ema Patrichi despre ce ar câștiga școala dacă toți actorii implicați – părinții, profesorii și elevii – ar trage în aceeași direcție, lăsând diferențele de opinie deoparte.

– Ai fost numită „influencer în educație” pentru impactul pe care îl ai în comunitate. Cum vezi tu acest rol? Ce ar trebui să însemne, de fapt, un influencer în educație într-o lume dominată de zgomot digital și conținut superficial?

– Da, așa mi s-a spus că sunt, influencer. Cititorii, fie că sunt profesori sau părinți, se inspiră din postările mele. 

Scopul activității mele din online nu este de a influența pe cineva sau de a convinge, ci de a-mi face cunoscută activitatea, de a ține „un jurnal” al activităților mele. Dacă se întâmplă ca activitatea mea să inspire pe cineva, e foarte bine. Nu câștig bani și nici nu investesc în a atrage urmăritori sau cititori, nu am postări care urmăresc tendințele și rigorile actuale de social media. Cred că fiecare profesor poate fi un influencer. 

Sunt foarte mulți colegi în țară care fac lucruri absolut minunate, mult mai frumoase, eroice și mai interesante decât ale mele, dar pentru că nu sunt activi pe rețelele de socializare, nu sunt cunoscuți. Cu siguranță, sunt influenceri, dacă e să folosim acest termen, în comunitățile lor. Cred că nu e nevoie să ai mii de urmăritori pentru a arăta conținut de calitate, pentru a arăta lumii lucrurile bune, corecte și frumoase.

– După mai bine de două decenii la catedră, cum s-a schimbat imaginea profesorului ideal pentru tine? Ce nu mai funcționează astăzi din modelele de altădată?

– În urmă cu două decenii, nici nu mă gândeam la cum trebuie să fie profesorul ideal. Pe atunci, luptam pentru a mă menține în școală, pentru a răzbi cu elevii, pentru a mă înțelege pe mine, pentru a înțelege ce se așteaptă de la mine. Profesorul ideal e ceva subiectiv, mai bine să îi spunem profesor potrivit pentru o anume disciplină sau pentru o anume generație de elevi. Nu mai funcționează modelul „doar eu am dreptate”, „ascultă ce îți spun eu”, „tu încă nu știi, eu am toată informația”. Elevii de azi, de orice vârstă, caută și vor un profesor care îi ghidează. Profesorul bun ghidează, apoi, se dă deoparte și urmărește munca elevilor. Îi ghidează, adică le indică ce cale să urmeze, cum să abordeze o problemă ori un subiect, cum să reflecteze la ce parcurs au avut. Funcționează azi să fii un profesor de actualitate, ancorat în prezent, adaptabil, cu ceva umor, jucăuș când e necesar și se potrivește lecției, riguros, când e vorba de feedback și evaluare, empatic.

– Ce ai păstrat din fiecare sistem de învățământ în care ai predat și cum te-au influențat aceste experiențe?

– Am păstrat din alternativa Waldorf destule aspecte pe care an de an le aduc la clasa mea: predarea unui instrument muzical, de exemplu, alternarea învățării cu pauze, desenul dinamic, folosirea simbolisticii culorilor, povești pentru predarea literelor sau pentru predarea noțiunilor abstracte. Cred că am procedat bine, deoarece, acum, sunt de mare actualitate chiar aceste abordări și pe toate le-am întâlnit în cărțile mai noi de pedagogie, de didactică, de educație.

– Ai trăit o perioadă în străinătate. Ce ai adus de acolo în sala de clasă românească și ce ți se pare imposibil de replicat aici?

– Am locuit un an în Statele Unite și trei ani în Franța. Nu am avut voie să predau, dar am fost, pe atunci, voluntar la clasa copilului meu și am învățat multe. În 2012, după ce m-am întors din State, am fost la prima generație de pregătitoare, prima generație de predare integrată. Văzusem la americani cum se face și mi s-a părut o idee foarte bună, așa că, atunci, când am revenit la catedră, mi-a fost ușor să am această abordare. Am scris pe blog, în perioada aceea, multe activități. S-a nimerit că în România tocmai se introdusese acest tip de predare. Pe atunci, nu aveam atâtea materiale ca acum, nu aveam auxiliare care să propună o abordare unitară; tot ce făceam la clasă era produsul meu. Nici școlile americane și nici cele din Franța nu au mai mulți bani, și ei se luptă cu tot felul de lucruri. Cred că s-ar putea replica și la noi tot ce au ei, însă ideea e alta: nu tot ce au ei se potrivește școlilor noastre sau se poate realiza și la noi. De exemplu, școlile lor (și în State și în Franța) au cantine și săli de mese. La noi, doar școlile private au aceste spații și servicii.

– În articolele tale vorbești des despre „rutine” – ce rutine concrete recomanzi pentru începutul de zi sau pentru finalul orei, astfel încât copiii să rămână ancorați și motivați?

– Copiii au nevoie de rutine, de predictibilitate și de repetiție. Când apare ceva nou, oricât de mic ar fi, dar nou, foarte mulți sunt derutați: o schimbare de program, un cuvânt necunoscut în sarcina unui exercițiu, ora la care se culcă. Eu le recomand părinților elevilor din clasa mea să stabilească și acasă rutine, de la activitățile de dimineață și până la cele de dinainte de culcare. Nu toată ziua trebuie să fie o rutină, ar fi plictisitor, ci doar anumite momente. 

Rutinele îi ajută pe copii să devină independenți, să se descurce singuri. La începutul zilei, avem în clasă știrile zilei – e un moment în care ne uităm la calendar, la vreme, facem anunțuri, copiii vin și povestesc despre ce noutăți au, prezintă o jucărie, eu le spun ce program avem și ce obiective am stabilit, ce trebuie să facă sau le ce să fie atenți. 

La finalul zilei, avem un moment de reflecție care îi ajută să își dea seama dacă au avut o zi bună, dacă ceva sau cineva i-a ajutat, dacă au reușit la ceva anume, dacă au de lucrat la un anumit aspect. Anul acesta avem și o fișă în care ei colorează o frunză (în luna octombrie e o frunză în fiecare zi, în septembrie a fost câte un măr) după un cod al culorilor și îi rog să explice de ce au ales o anume culoare. Iar ei învață astfel, să verbalizeze și să explice ( ex: „Am colorat cu verde deoarece m-am simțit bine, am fost vesel și m-am jucat cu doi colegi.”) La finalul lunii, analizăm care culoare predomină și ce putem îmbunătăți.

– Cum reacționezi când o metodă nu funcționează și clasa se blochează? Ce faci în acel moment?

– Când o metodă nu funcționează, o iau de la capăt. Explic, arăt, demonstrez în alt fel. Fac asocieri cu lucruri sau activități din viața copiilor. Împart sarcina pe pași mici și le arăt încă o dată cum se face. Folosesc culori ca să le atrag atenția la detalii importante. Ni se întâmplă acest lucru la mai toate disciplinele. De exemplu, la clasa pregătitoare copiii nu înțelegeau adunarea cu trecere peste ordin, deși am lucrat mult cu obiecte pe care ei le mutau și le numărau. Le era greu când nu le mai ajungeau degetele de la mâini și când erau prea multe obiecte de numărat. Atunci, am adus pentru ei o abordare nouă: le-am făcut un vizual cu 30 de pătrățele împărțite în grupe de 10; ei colorau pătrățelele, completau zece și i-am învățat și cum să verbalizeze metoda; nu am predat altă lecție până când nu au înțeles. Am abordat metoda și în alte zile, cu alte situații, pentru ca ei să exerseze constant. Sigur, nu fac doar eu acest lucru, așa procedează învățătorii.

– Mulți părinți se plâng că acasă copiii refuză temele, deși la școală par implicați. Ce pot face în această situație?

– Copiilor le e ușor să lucreze la școală și sunt motivați deoarece școala a format o rutină și există și presiunea grupului. Acasă, le lipsesc aceste două elemente. Copiilor le e greu să învețe ca să știe, cum spunem noi adulții, ca să fie mai buni, ca să fie informați. Sunt unii care au acest tip de motivație intrinsecă, sunt curioși și perseverenți, le place să exerseze. Alții însă au nevoie de încurajări. Nu e nimic rău în asta. Nu sunt cu toții la fel. Poate ajută ca acasă, părinții să discute cu copiii despre rolul temelor – ele ajută la exersare, la consolidare. Să ne gândim la un sportiv foarte bun sau la un cântăreț – aceștia exersează ore întregi pentru a obține un rezultat bun. Pentru a obține performanță, exersează și mai mult. Temele sunt ale elevilor, nu ale părinților. Uneori, nu ajută ca părintele să stea în spatele copilului și să-l verifice mereu, să îi spună cum să scrie, cum să facă, să îi citească sarcinile, să deseneze în locul lui. Dar îl ajută pe copil ca părintele să fie un susținător, copilul poate veni și cere explicații, dar lucrează mai departe singur.

– Ce fel de activități creative pot fi introduse acasă sau la clasă pentru a stimula curiozitatea copiilor mici, fără resurse costisitoare?

– Eu sunt de părere că activitățile din gospodărie pot fi și creative și pot și ajuta la dezvoltarea copiilor. Ei pot fi implicați în rezolvarea diferitelor sarcini: așezarea mesei, curățenie în cameră, îngrijirea plantelor, prepararea unui fel de mâncare, spălarea unui tricou sau a unei jucării. Și pot fi implicați în tot ceea ce înseamnă planificarea activităților, fie că e vorba de excursii sau mersul la cumpărături. Fiecare poate avea o sarcină cât de mică și poate fi responsabil pentru ceva. Dacă ar fi să propun și altceva, atunci modelatul cu plastilină, desenul, pictura, decupajele sunt cele mai la îndemână activități, fără a fi costisitoare. Ar fi ideal ca fiecare copil să își descopere, în timp, o pasiune, un hobby: să colecționeze ceva, să cânte la un instrument, să decoreze ceva, să practice un sport. Pe internet, sunt acum foarte multe tutoriale pentru orice vârstă.

– Cum reușești să păstrezi echilibrul între libertate și reguli în clasă? Care sunt limitele pe care copiii le înțeleg cel mai bine?

– E tare greu să păstrez un astfel de echilibru. Avem în clasă reguli. Pe unele, le-au propus copiii, pe altele, le-am adus eu. Le-am rezumat pe toate în trei mari direcții: să avem grijă de noi, să avem grijă de ceilalți și să avem grijă de lucruri. La școală, copiii se comportă altfel decât acasă. Ei vor să fie văzuți și valorizați de către colegi și profesori. Vor să iasă în evidență. Pentru acest lucru fac, uneori, tot felul de giumbușlucuri, unele nepotrivite, altele amuzante. Vorbesc zilnic cu elevii mei despre limite, despre lucrurile care sunt permise afară sau acasă, dar nu sunt potrivite pentru în clasă sau pe holul școlii. De exemplu, alergatul. Pot să alerge pe terenul de sport sau la ora de sport, unde sunt supravegheați de profesor, dar nu au voie să alerge pe holul școlii, unde e aglomerat și se pot răni sau pot lovi pe cineva.

– Într-o epocă în care apar tot mai multe resurse digitale, instrumente educaționale online și tehnologii bazate pe inteligență artificială, ce rol crezi că ar trebui să joace aceste resurse în școală și ce rol ar trebui să rămână exclusiv al relației umane profesor-elev? Tu ce aplicații și alte resurse folosești la orele de curs?

– Mă bucur mult că acum avem la dispoziție această multitudine de instrumente digitale. E și puțin înfricoșător dacă mă gândesc ce repede și cât de mult a evoluat totul. Așa cum le și spune, sunt niște instrumente și e rolul meu, al profesorului, să le stăpânesc și să le fac să lucreze pentru mine. Includ în lecțiile mele diferite instrumente digitale. E cumva obligatoriu. Pe lângă faptul că și mie îmi plac tot felul de aplicații care mă ajută să mă organizez, să explic, să demonstrez ceva, copiii au nevoie de această abordare. Și e iar rolul meu să le arăt cum să le folosească. Pe unele, le vor descoperi singuri și când ajung acolo eu aș vrea ca ei să poată decide dacă le sunt potrivite sau nu. 

Folosesc aplicații de managementul clasei, cu jocuri online, de planificare și organizare a activității. Uneori, am la fiecare oră un moment ce include un joc online sau un material de pe internet, în alte zile nu am niciunul. Nu mă feresc de inteligența artificială, dar nici nu exagerez. Îmi place să păstrez măsura. La foarte multe lecții propun copiilor activități cu jocuri ce nu presupun digitalul, cu bilețele, cu desene pe podea, cu mânuire de obiecte, dar când știu că mă ajută mai bine un joc online, îl folosesc.

– UNESCO a ales pentru Ziua Profesorului 2025, celebrată la începutul lui octombrie, tema „Reconfigurarea profesiei didactice ca una colaborativă”. Cum vezi tu, din experiența ta, acest tip de colaborare între profesori – dar și între profesori, părinți și elevi? Ce ar trebui să se schimbe în școlile românești pentru ca această cultură a colaborării să prindă rădăcini? 

– Da, aceasta este o temă dragă mie. Munca în echipă am descoperit-o târziu. Nu am fost crescută așa. În ultimii ani, am lucrat colaborativ cu părinți, cu elevi și cu colegi profesori. Pot spune că e magic! E minunat să mă pot consulta cu alții, să mă bazez pe ei, să fiu parte din echipă, să pun și eu umărul. În echipă, învăț cu totul altfel față de atunci când lucrez singură. Am o echipă frumoasă la școală, am echipă cu părinții elevilor mei, am o echipă cu urmăritorii mei și am o echipă cu colegii din Proiectul MERITO. Cu fiecare și de la fiecare învăț ceva. 

Am învățat așa nu doar lucruri noi, dar și cum să mă armonizez cu ceilalți, cum să las de la mine, cum să accept punctul lor de vedere, cum să ajut, cum să vin cu idei, cum să mă implic, am învățat că, uneori, alte lucruri contează, că depindem unii de alții, că împreună nu e neaparat mai ușor, dar e mai frumos și mai folositor. Ce să se schimbe în școli ca să avem o cultură a colaborării? Mentalitatea. Fiecare e bun și priceput la ceva, fiecare poate străluci în echipă, fiecare își poate aduce o contribuție. Acum, ne ferim, însă, să nu ne facem de rușine, să nu fim arătați cu degetul, să nu fim criticați. Împreună am fi mai puternici. 

– Cum ți se pare că s-a schimbat relația dintre părinți și profesori în ultimii ani?

– Nu pot vorbi pe acest subiect la modul general. Sunt situații în care relația dintre părinți și școală e una tensionată. Însă sunt și foarte multe situații în care lucrurile merg foarte bine. Uităm de multe ori că școala e pentru copii, e a lor. Noi, adulții, putem fi niște repere și putem face echipă pentru ei. 

– Ai o comunitate importantă prin blogul „Ema la școală”. Ce responsabilități vin cu această vizibilitate? Cum alegi subiectele despre care scrii?

– Blogul meu a apărut ca o nevoie de a ține o evidență a activităților de la clasă, un fel de jurnal online. Scriu despre ce fac la clasă, despre munca mea, pun acolo ideile pe care le am, ideile pe care le încerc, ce citesc, ce planific. E în continuare un jurnal. Vine și cu o responsabilitate: tot ce public să fie corect, să fie verificat, probat, încercat, să fie util, să fie de inspirație. Nu respect normele din social media, nu scriu ca să ating un număr de taguri și ca să apar în căutări. Mă bucur că are mulți cititori. Și eu, la rândul meu, mă inspir de la alți bloggeri din țară și din străinătate. 

– Cum se poate cultiva empatia la clasă fără să devină un concept teoretic?

– Empatia se poate cultiva prin exemplul personal și prin mici lecții cu elevii, prin povești, prin analiza unor situații. Copiilor mici le e greu să fie empatici, să stea în papucii altora. E o învățare ce durează, nu e o atitudine care se formează peste noapte. Elevii mai mari au nevoie să discute mult, foarte mult pe acest subiect, cu adulți care îi pot ajuta. Cu o lecție la ora de dirigenție nu devin elevii empatici. 

– Care e cel mai important lucru pe care l-ai învățat de la propriii elevi?

– Am învățat, de-a lungul timpului, multe de la elevii mei. Nu pot alege un singur lucru ca fiind cel mai important. Toate sunt cumva importante. Am învățat să nu mă las și să fiu jucăușă, să îi ascult, cum să îi încurajez, cum să-i motivez, să fiu spontană și să nu mă cenzurez. 

– Dacă ai putea schimba un singur lucru în școala românească mâine, care ar fi acela – și de ce?

– Dacă printr-o minune aș putea schimba ceva de pe-o zi pe alta, aș schimba percepția pe care o are societatea (cu tot ce înseamnă ea, instituții, părinți, profesori, administrație locală) despre școală. Dacă am putea să colaborăm cu adevărat, dacă s-ar direcționa eforturile tuturor adulților spre ceea ce trebuie și e necesar să reprezinte școala, copiii noștri ar avea un mediu de învățare mai potrivit. După o vârstă, copiii noștri nu vor mai depinde de noi. Dar până atunci, acum, facem noi ce trebuie pentru ei? Noi, profesorii, avem menirea de a ghida copiii să meargă pe drumul cel bun și potrivit pentru ei, noi suntem cei care deschid ferestrele. Să ne folosim de această menire a profesiei noastre.

* Interviul a fost scurtat și editat pentru acuratețe.

Autoare: Adriana Moscu

Editoare: Andrada Lăutaru

Coordonatoare: Florinela Iosip