Corina Popa, profesoară de limba română și lingvistă: „Într-un spațiu digital care valorizează rapiditatea în locul clarității, elevii ajung să creadă că forma nu contează”. Ce putem face?

Corina Popa / Foto: arhiva personală

Corina Popa, lector în cadrul Facultății de Litere, Universitatea din București, a scos gramatica din manual și a adus-o în viața de zi cu zi, acolo unde este mai vizibilă. Pe rețelele sociale a creat proiectul Școala de Gramatică, prin lecții și tutoriale care fac această disciplină prietenoasă și utilă pentru toți cei care vor să se exprime corect – de la elevi și profesori, până la adulți preocupați de felul în care comunică. La TVR1 a fost deseori invitată în emisiunea Vorbeşte corect!, iar în prezent apare frecvent la emisiunea Vorbește lumea (Pro TV), unde realizează rubrici de gramatică – de la folosirea punctuației în limba română până la explicarea unor expresii sau cuvinte mai puțin cunoscute.

Cu o energie calmă și lucidă, vorbește despre cratimă, acord și pleonasme simplu, pe înțelesul tuturor, departe de a transforma limba română într-o zonă de elitism. Corina spune că popularizarea gramaticii presupune traducerea regulilor într-un limbaj accesibil noii generații.

Corina Popa ne-a explicat, printre altele, că a ști să vorbești corect înseamnă a ști să te exprimi, să ceri, să te aperi, să fii înțeles, într-o lume care se mișcă repede și reduce comunicarea la esențial.

– Ai dus gramatica pe TV și pe social media. Cum reacționează copiii, părinții și profesorii la această popularizare? Ce feedback primești cel mai des?

– Primesc mesaje de la unii părinți care îmi mulțumesc că, în sfârșit, copilul lor a reușit să înțeleagă diferența dintre „s-au” și „sau”, dar și comentarii ușor acide din seria: „Alte treburi n-ai decât să vorbești despre cratimă?”. Iar răspunsul meu e simplu: „Ba da, am multe. Dar dacă pun cratima unde trebuie, le pot face pe toate mai bine”.

Mulți profesori îmi scriu că folosesc la clasă lecțiile video sau versurile cu tâlc gramatical, mulți elevi îmi trimit mesaje pe rețelele sociale. De aici marea mulțumire: să îmi scrie un elev că a înțeles mai bine o regulă gramaticală dintr-o postare reprezintă, pentru mine, un semn că popularizarea nu înseamnă diluare – ci translatare într-un alt limbaj, pe înțelesul noii generații.

Popularizarea gramaticii nu înseamnă doar să faci lecții atractive, ci și să umanizezi relația cu greșeala. Să arăți că a greși e firesc, dar a rămâne în greșeală din mândrie sau comoditate – nu.

– Spui că „gramatica ne ajută să exprimăm clar și coerent ceea ce gândim și simțim”. De ce mai trebuie să știm regulile în era emoticoanelor, prescurtărilor și a aplicațiilor care corectează automat?

– Pentru că niciun emoji nu poate transmite exact ce simțim atunci când vorbim despre nedreptate, dragoste, entuziasm, revoltă etc. Cuvintele au puterea de a individualiza emoția, de a o face recognoscibilă și unică în același timp.

Corectorul automat e o unealtă. Dar dacă nu știi regulile, nu vei ști nici când greșește. Comunicarea reală presupune intenție, nu doar formă. Iar regulile gramaticale nu sunt menite să ne încurce, ci să ne permită libertatea de a ne exprima cât mai bine. Exact ca în muzică – nu poți improviza bine până nu înveți gama.

Într-o epocă în care comunicarea se simplifică și se accelerează, gramatica e o formă de răgaz în slujba clarității. Un exercițiu de luciditate. Ea ne obligă să ne clarificăm gândul, nu doar să îl aruncăm în lume. Și asta nu o poate face niciun telefon în locul nostru.

– Se tot afirmă că vocabularul tinerilor de azi e mai sărac. Ce poate face școala, în general, și ce pot face profesorii de limba română, în special, pentru a-i convinge pe elevi cât de important e să vorbească și să scrie corect?

– Vocabularul tinerilor nu e neapărat mai sărac – e mai funcțional, mai fragmentat, mai „adaptabil” mediilor rapide de socializare. Misiunea școlii e să argumenteze că limbajul verbal nu e o limitare, ci un instrument care dezvoltă, eliberează, înnobilează. Un elev care citește și vorbește clar e un elev care poate înțelege mai bine nu doar texte, ci oameni, stări, decizii.

Cred că profesorii nu trebuie să predea vocabularul ca pe un dicționar prăfuit, ci ca pe o trusă de scule pentru viață. Îi putem întreba: „cum ai formula altfel?”, „cum ai putea convinge mai bine?”, „cum ai transforma emoția aceasta într-o frază cu impact?”. Și, mai ales, să-i ascultăm când caută cuvintele. Acolo începe educația reală: în proces, nu doar în rezultat.

Putem porni de la ce știu deja elevii – de la cuvintele pe care le consideră „cool”, de la meme-uri, de la replicile „youtuberului” preferat – și să le arătăm că fiecare registru are regulile lui. Că a vorbi „cool” și a vorbi „corect” nu se exclud, ci pot coexista în mintea unui om care știe când și de ce le folosește.

În plus, celor mai mari, profesorii și părinții pot să le arate consecințele reale ale exprimării deficitare. Un CV cu greșeli gramaticale nu e doar „urât”. Poate să ne facă să pierdem șansa unui loc de muncă pe care ni-l dorim. O explicație neclară într-un e-mail, o cerere prost formulată, o prezentare incoerentă – toate pot eroda șanse de angajare, de promovare, de dialog. Dar, dincolo de asta, este vorba despre relația cu sinele.

Un copil care știe să se exprime bine știe să-și formuleze și gândurile, știe să ceară ajutor, să pună întrebări, să exprime nevoia sau furia fără violență. Limba corectă nu e doar „estetică”, este o ecologie relațională.

– Cât de devreme ar trebui să începem să corectăm greșelile copiilor? Există o vârstă minimă la care corectarea începe să fie eficientă, fără să îi inhibe?

– Corectarea nu e despre vârstă, ci despre ton și context. La grădiniță, de exemplu, nu corectezi „greșit – corect” ca la examen, ci modelezi: reiei propoziția copilului, dar folosești forma corectă, zâmbești, adaugi o poveste. Un copil nu trebuie corectat cu roșu pe un caiet imaginar, ci ghidat prin joacă și ritm. Ulterior, în anii de școală, ceea ce inhibă nu este corectura, ci judecata din spatele ei.

Dacă îl faci să se simtă rușinat pentru că nu știe, atunci corectarea devine o rană. Corectarea eficientă începe în clipa în care copilul simte că învățarea e pentru el, nu pentru performanță. A corecta, în fond, înseamnă a însoți. Nu a recompensa, a concura sau a pedepsi.

– Cum îi putem face pe copii să vadă gramatica nu ca pe o listă de reguli, ci ca pe un instrument de gândire și comunicare?

– Prin întrebări, nu prin comenzi. În loc de „scrie corect!”, putem întreba: „cum ai spune asta ca să te înțeleagă cineva care nu te cunoaște deloc?”, „cum ai explica acordul gramatical unui frate mai mic?”. Sau: „cum apare, în DOOM, scris cuvântul?”.

Când copiii înțeleg că ceea ce învață la limba română îi ajută să fie ascultați, să fie înțeleși, să spună ce simt fără să fie interpretați greșit, perspectiva se schimbă. Gramatica devine o unealtă, nu o sabie. Un copil care înțelege de ce o virgulă poate schimba sensul unei propoziții („Hai să visăm, copii!” versus „Hai să visăm copii!”) nu va uita regula. Dar, mai ales, va înțelege de ce contează să o respecte.

– Care sunt greșelile de exprimare pe care le vezi cel mai des la elevi și care te îngrijorează cel mai mult?

– N-aș vrea să vorbesc despre greșelile tradiționale („decât” în loc de „doar”, „care” în loc de „pe care”), care sunt ușor de corectat. Ce e mai greu de reparat este dezobişnuinţa de a formula idei clare și complete. Și asta vine, de multe ori, dintr-un sistem în care elevul e învățat să bifeze, nu să înțeleagă.

Ar mai fi de menționat și „messengereza” care creează reflexe de comunicare ultraminimaliste: renunțarea la cratime, la verbe auxiliare, la conectori esențiali (conjuncții, conectori de structurare a textului), la punctuație – cuvintele curg în blocuri compacte, mai greu de descifrat. Într-un spațiu digital care valorizează rapiditatea în locul clarității, elevii ajung să creadă că forma nu contează. Dar tocmai forma transmite nuanța, precizia și gândirea coerentă.

N-am cum să nu amintesc excesul de anglicisme – unele firești, altele inutile. Când un elev spune „mi-a dat un vibe ciudat” sau „am avut un task și a fost chill”, nu e doar o modă, ci și o formă de sărăcire a registrului expresiv. Avem în limba română o mulțime de cuvinte capabile să transmită aceleași idei, poate chiar mai poetic, mai precis sau mai emoționant – dar ele sunt adesea uitate, pentru că nu sunt exersate. Nu pledez pentru purism rigid, dar cred într-un echilibru: să alegi un anglicism pentru efect stilistic, nu pentru că nu mai știi să spui lucrurile altfel.

– Ai semnalat excesul de anglicisme, pluralele greșite sau folosirea incorectă a cratimei. Cât contează să fim vigilenți cu astfel de detalii și cum putem evita ca ele să devină bariere între generații?

– Nu cred că limba română este, astăzi, mai săracă. Dar cred că pierdem ceva din profunzimea comunicării când avem un vocabular redus la câteva sute de cuvinte, zece emoji și câteva clișee. Totuși, vigilența nu trebuie să devină instrument de separare între generații. E nevoie de răbdare, de umor, de dialog. În loc să râdem de un plural greșit, putem căuta împreună forma corectă în dicționar. Nu să-i prindem, ci să-i prindem de mână.

– Cum putem împrieteni copiii încă de mici cu gramatica? Ne poți oferi câteva exemple, poate chiar jocuri sau metode de predare potrivite?

– Copiii nu fug de gramatică. Fug de tonul cu care li se predă. Dacă gramatica vine însoțită de frică, rușine sau ironii, se va transforma în dușman. Dar dacă vine prin joc, ritm, poveste și sens, va deveni parte din vocabularul lor emoțional, nu doar din cel teoretic. La vârste mici, gramatica funcționează cel mai bine când nu se numește „gramatică”. Când e ascunsă într-o poveste, într-un joc de rol, într-o ghicitoare.

Este vital ca un copil să își vadă părinții citind, fiind preocupați de lectură, de educație și de exprimarea îngrijită; să i se explice ce e o carte, ce este un dicționar, la ce ne ajută, cum îl răsfoim. Creați așteptări în jurul dicționarului, acest „gigant” generos care adăpostește zeci de mii de cuvinte gata să prindă viață odată ce le căutăm și le rostim.

În timp ce pregătiți desertul cu cei mici, puteți întreba „cum se spune corect: ciocolate sau ciocolăți? Ia să căutăm în dicționar!”. Iar gigantul ne va oferi răspunsul fără ezitare: „CIOCOLATE”.

Folosiți cât mai des cuvinte care mângâie, care alină, care motivează învățarea: bucurie, iubire, zâmbet, soare, înțelegere etc. Rostiți-le expresiv, explicați-le, creați împreună povești în jurul lor. Cei mici pot avea chiar un colțișor al casei cu o tablă magnetică pe care puteți scrie și ilustra cuvântul zilei sau al săptămânii. Puteți vorbi despre ce simțiți când îl rostiți, ce amintiri frumoase vă trezește. Căutați jocuri de cuvinte, formule rimate și ritmate pentru a reține mai ușor formele corecte.

– Cum pot semnala elevii o greșeală făcută de un profesor și/sau un adult fără să pară nepoliticoși?

– Elevii trebuie încurajați să întrebe, să corecteze cu delicatețe, să vadă în greșeală un prilej de clarificare, nu o ocazie de răzbunare. Problema nu e că elevii corectează, ci cum o fac și, mai ales, cum reacționează adultul. Dacă un copil observă o greșeală, nu-l învățăm să tacă din frică. Îl învățăm să întrebe: „Doamna profesoară, nu cumva aici trebuia scris altfel?”. Aici nu vorbim despre obrăznicie. Ci despre atenție, spirit critic și implicare – atitudini și valori pe care ar trebui să le cultivăm, nu să le sancționăm.

Profesorul nu pierde autoritate când admite o scăpare. Din contră – câștigă respect, umanitate, exemplu de cum se poate greși demn. E o lecție de democrație a cunoașterii: nimeni nu e infailibil, dar toți putem învăța unii de la alții.

– Spui că „a nu ști nu e o rușine”. Ce sfaturi ai pentru profesori, ca să își asume și ei necunoașterea și să o transforme în exercițiu de învățare împreună cu elevii?

– Cred că unul dintre cele mai mari servicii pe care le poate face un profesor educației este să renunțe la masca infailibilității. Un profesor nu e o enciclopedie, ci un facilitator al înțelegerii. Să spui „nu știu exact, dar hai să ne uităm împreună” e un act de maturitate profesională, nu o slăbiciune. Asumarea necunoașterii transmite un mesaj important: „A greși e normal, dar a refuza să cauți – aceasta e adevărata problemă.” Câteva gesturi pedagogice pot face o diferență reală:

Deschiderea spre dialog. Întrebarea „Voi ce credeți?” e poate cel mai simplu și mai profund mod de a echilibra raportul de putere din clasă. Ea presupune că profesorul e dispus să învețe de la elevi, că fiecare răspuns e un pas spre o înțelegere mai bună, nu o competiție de cine „știe mai repede”.

Normalizarea incertitudinii. Dacă un elev vine cu o întrebare neașteptată, nu trebuie să răspunzi pe loc cu orice preț. E perfect legitim să spui: „E o întrebare excelentă. Nu știu sigur răspunsul, dar revin cu el mâine”.

Colaborarea în răspuns. Transformă momentul în exercițiu colectiv: „Cine crede că poate căuta un răspuns până mâine? Îl discutăm împreună.” Astfel, elevii învață cum cunoașterea se construiește împreună, nu se livrează de sus.

Jurnalul întrebărilor. Un panou sau un carnet în care sunt notate întrebările (încă) „deschise” ale clasei cultivă nu doar curiozitatea, ci și responsabilitatea de a reveni asupra lucrurilor importante.

– Unde se termină preocuparea firească pentru exprimarea corectă și unde începe excesul? Este OK să taxăm o greșeală involuntară de tastare, de exemplu, printr-un mesaj cinic către un necunoscut?

– Nu încurajez o astfel de atitudine. Cunoștințele nu trebuie folosite ca instrument de umilire. În momentul în care corectarea devine o formă de superioritate, nu mai vorbim despre grijă față de limbă, ci despre un exercițiu de aroganță mascată în rigoare. Există o etică a corectării. Și începe de la întrebarea: „Ce vreau, de fapt, când corectez pe cineva? Să îl ajut sau să mă simt eu mai deștept?”.

– Limba română este vie, evoluează, ca toate limbile. Până unde acceptăm schimbările și unde tragem linia?

– Tragem linia acolo unde claritatea, corectitudinea și expresivitatea sunt afectate. Dacă o schimbare ajută comunicarea, e binevenită. Dacă o compromite, nu. Limba e vie, dar nu haotică. Evoluția ei nu înseamnă renunțare la reguli, ci adaptare conștientă. A accepta că limba evoluează înseamnă și a înțelege că noi suntem cei care o formăm – prin felul în care scriem, vorbim, predăm.

– Cum vezi rolul femininelor profesionale („profesoară”, „doctoriță”, „primăriță”, „psihologă”)?

– Când realitatea socială se schimbă – și avem femei în toate profesiile – limba e invitată să se adapteze. Nu ne putem preface că nu avem „judecătoare”, „arhitecte” sau „rectore” doar pentru că ne sună neobișnuit. Unii consideră că formele de masculin sunt generice, oficiale și denotă mai mult respect sau prestigiu în desemnarea profesiilor. Nu sunt de acord cu ei și cred că atestarea și utilizarea tot mai frecventă a formelor de feminin pentru meserii, profesii, funcții în discursul public n-ar face altceva decât să denote mobilitatea societății înseşi care nu mai tolerează patriarhatul lingvistic.

Inclusiv în mediul educațional sunt încă sunt prezente numeroase excese ale obsesiei ceremonioase: „doamnă director, doamnă profesor“. Cu toate că aceste formulări nu sunt greșite din punct de vedere gramatical, majoritatea lingviștilor recomandă folosirea femininului: „doamnă directoare, doamnă profesoară“. Educând elevii încă de la vârstele mici să folosească formele de feminin, vor crește cu aceste valori și cu acest uz lingvistic.

– Într-o notă mai reflexivă: ce e mai important să știe un copil – să vorbească bine sau să să asculte bine?

– Ambele. Iar esențial e echilibrul. Nu aș putea să aleg. Pentru că ascultarea reală e începutul oricărei forme de înțelegere. Dacă știi să asculți, înveți să citești printre rânduri, să înțelegi tonul, să observi ce n-a fost spus. Un copil care știe să asculte va înțelege că dialogul nu e o scenă pe care urci să te aplauzi, ci un pod pe care-l construiești spre celălalt.

* Interviul a fost scurtat și editat pentru acuratețe.

Autoare: Adriana Moscu

Editoare: Andrada Lăutaru

Coordonatoare: Florinela Iosip

📝 Opinia ta ne ajută să creștem!

Te invităm să răspunzi la câteva întrebări rapide care ne vor ajuta să înțelegem mai bine ce te interesează. Sondajul durează mai puțin de 2 minute, iar opiniile tale contează enorm pentru noi!

Completează formularul!