În 2025, educația românească traversează o nouă perioadă de restrângeri bugetare și proteste tot mai frecvente. Se vorbește despre eficientizare, dar prea puțin despre profesori. Despre reducerea costurilor, dar nu despre costul uman al acestor decizii. În timp ce guvernul operează tăieri și ordonanțe, realitatea de la firul ierbii – școli fără resurse, profesori și copii, deopotrivă, epuizați și debusolați, – rămâne la fel de dureroasă și, adesea, ignorată.
Proiectele* Acrobații (2021) și RE-START (2025) aduc această realitate pe scenă. Primul, coordonat de regizorul David Schwartz, urmărește viețile și dilemele profesorilor din mediul rural, prinși între vocație și birocrație, între sistemul care îi sufocă și elevii pe care încearcă să-i salveze. Al doilea, RE-START, coordonat de David Schwartz împreună cu Bobi Pricop, duce discuția mai departe: transformă măsurile de austeritate, protestele și reacțiile celor afectați într-un performance colectiv care documentează prezentul educației românești cu mijloacele teatrului politic.
Am stat de vorbă cu David Schwartz, despre cum teatrul poate funcționa ca instrument de cercetare socială și despre nevoia de a privi școala prin ochii celor care o țin în viață. Am invitat la dialog și două dintre vocile care dau viață acestor realități pe scenă: actrița Katia Pascariu, care explorează nuanțele lumii profesorilor și instituțiilor ce-i constrâng, și actorul Luca Fumuru, parte din echipa RE-START, care aduce privirea unei generații tinere confruntate direct cu efectele austerității.
David Schwartz (40 de ani), regizor și coordonator în proiectele Acrobații și RE-START
Punctul de vedere al profesorilor e important, dar adesea ignorat
„Interesul meu pentru tema educației și pentru proiectul Acrobații a venit din două direcții care s-au întâlnit firesc. Pe de o parte, am observat că majoritatea spectacolelor despre sistemul educațional se concentrează pe perspectiva elevilor sau a părinților, iar vocea profesorilor lipsește aproape complet. Cu excepția spectacolului Limite, realizat de Radu Apostol și Mihaela Michailov, nu știu să fi existat, în ultimii ani, o montare care să exploreze cu adevărat punctul de vedere al cadrelor didactice.
Mi s-a părut important să explorăm și perspectiva profesorilor și să privim meseria lor ca pe o muncă în toată puterea cuvântului – cu responsabilități, constrângeri și drepturi. Am vrut să vedem care sunt condițiile lor reale de lucru, cum sunt plătiți, ce provocări și presiuni întâmpină.
Această direcție s-a împletit cu o dimensiune personală: acum șase ani am început și eu să predau la universitate (n. red.: David este și dramaturg și lector universitar în Departamentul de Regie Teatru al UNATC „I.L. Caragiale” București). Experiența m-a pus față în față cu dificultățile acestei profesii, cu provocările zilnice ale predării, dar și cu o altă problemă frecvent discutată – cea a nivelului de pregătire al studenților care ajung în sistemul universitar, un subiect constant de nemulțumire pentru cadrele didactice.”
Un cerc vicios
„Evident, e o nemulțumire care funcționează și invers – profesorii din școală generală sunt, la rândul lor, nemulțumiți de nivelul de pregătire al absolvenților de universitate care ajung să predea. E un cerc care se tot reia, fiecare dă vina pe celălalt nivel al sistemului.
Cert este că am observat o degradare vizibilă a procesului educațional, mai ales în perioada pandemiei, când am început documentarea pentru Acrobații. Se simțea clar o slăbire a calității actului de învățământ public, cel puțin așa se vedea din afară. Din această curiozitate – dar și din nevoia de a înțelege cauzele – am decis să mergem direct în școli, mai ales în mediul rural, unde știam că provocările sunt și mai mari. Așa a început, de fapt, întregul proces de documentare.”
Cum înțelegi realitatea din teren
„Am realizat aproximativ 35-40 de interviuri cu profesoare, profesori, inspectori și cercetători care lucrează în domeniul educației. Am mers în mai multe județe – în principal în Vaslui, dar și în Vrancea, Buzău, Iași și București – pentru a obține o imagine cât mai diversă.
Pe lângă interviuri, am organizat și o serie de ateliere de teatru forum și teatru participativ, alături de Ana-Maria Feraru (n. red. membră fondatoare a Asociației Culturale Șangri-La Artistic Ground și actriță în spectacolul Acrobații). În aceste întâlniri, profesorii și profesoarele au jucat situații inspirate din propria lor viață profesională, au reflectat asupra relației lor cu elevii și cu sistemul.
Concluziile cercetării au confirmat, în mare, ceea ce arată și rapoartele sociologice: un nivel cronic de subfinanțare a educației, care generează probleme serioase – de la salarii mici și lipsa personalului, până la un sistem în care resursele sunt distribuite ineficient și inegal.”
Oamenii care aduc bani de acasă pentru a acoperi lipsurile
„În multe dintre școlile vizitate am constatat lipsuri grave chiar și la nivelul celor mai elementare necesități – nu existau bani nici pentru rechizite, nici pentru produse de curățenie, iar în unele locuri nici măcar pentru hârtie igienică sau detergent. Profesorii ajungeau să aducă aceste lucruri de acasă, din propriul lor salariu.
Pe de altă parte, problema nu ține doar de infrastructură. Chiar și acolo unde există investiții, școli renovate și profesori dedicați, dificultățile rămân, mai ales în comunitățile afectate de sărăcie și inegalitate. În astfel de locuri, cea mai mare provocare este cum reușești să ții copiii la școală și cum îi poți sprijini să finalizeze parcursul educațional.
Un profesor mi-a spus: «Când știi că elevul tău trăiește într-o casă neîncălzită, cu șapte-opt persoane într-o cameră, nu mai poți avea pretenția ca el să se concentreze la teme».
Școala ar putea contribui semnificativ prin programe remediale și prin extinderea sistemului școală după școală – unde copiii din familii vulnerabile să primească o masă caldă, sprijin la teme și activități educative, alături de profesori remunerați separat pentru această implicare.”
Orele suplimentare, plătite mai prost ca o muncă necalificată
„Problema e că programele remediale care au funcționat cu adevărat au fost finanțate din surse externe – fonduri europene sau alte tipuri de finanțări – și tocmai de aceea au avut succes. În aceste cazuri, profesorii erau plătiți decent și aveau un motiv real să rămână peste program și să se implice activ.
Dar atât timp cât plata pentru o oră suplimentară rămâne la nivelul actual, de aproximativ 20 de lei, e firesc ca nimeni să nu mai accepte. Conform legii, nu poți obliga un profesor să predea peste norma de bază, iar în condițiile unei remunerații umilitoare, refuzul devine un gest de demnitate. Nu poți cere implicare suplimentară într-un sistem care plătește orele suplimentare predate mai prost decât o muncă necalificată.”
Orele de muncă invizibilă și situațiile absurde din sistem
„Pentru orice activitate suplimentară, profesorii trebuie să se pregătească în prealabil. O oră în plus la școală presupune, de fapt, cel puțin trei ore de muncă în total, dacă iei în calcul planificarea, materialele și corecturile. De multe ori, asta înseamnă și o zi din weekend blocată pentru pregătire.
Faptul că oamenii din alte domenii nu conștientizează acest efort e trist, dar și mai grav este când nici un ministru al Educației nu pare să înțeleagă realitatea muncii didactice. Sau, mai exact, o înțelege, dar alege să o ignore.
De aici a pornit și una dintre situațiile dramatice din Acrobații, inspirată din realitate și semnalată de mai multe profesoare în timpul documentării. Într-o perioadă, li se cerea să «treacă» elevii, chiar și pe cei care nu veneau la școală, pentru ca școala să aibă un punctaj mai bun în evaluările inspectoratului și ale ministerului.
Peste noapte, odată cu noile proiecte finanțate prin fonduri europene, li s-a transmis exact contrariul – să lase repetenți și să nu mai mențină elevii înmatriculați, pentru că o rată mai mare a abandonului școlar aducea un punctaj mai bun și șanse mai mari de a obține finanțare. Profesorii s-au trezit într-o situație absurdă: orice decizie luau, era greșită. Erau prinși între lipsa de logică a criteriilor de finanțare și propria conștiință profesională.”
Lipsa unui standard minim
„Dacă s-ar respecta prevederea constituțională de alocarea a 6% din PIB pentru educație – procent amânat de fiecare guvern din ultimii 20 de ani prin ordonanțe de urgență – sistemul ar arăta deja cu totul altfel. În prezent, alocarea este în jur de 3% din PIB. O dublare a acestei sume ar permite investiții majore și rezolvarea multor probleme cronice.
O parte din bani ar trebui direcționată către salarii mai atractive și competitive, care să motiveze profesorii și să aducă oameni calificați în sistem. O altă parte ar putea fi folosită pentru reformarea inspectoratelor școlare, astfel încât acestea să poată face verificări mai riguroase și să sancționeze rapid cazurile în care cadrele didactice nu își fac treaba. Dacă inspectoratele sunt subdimensionate și prost remunerate, nu pot garanta nici calitatea verificărilor, nici echitatea sistemului.
Așa cum există profesori foarte buni, există și profesori care nu își îndeplinesc responsabilitățile. Problema nu este existența diferențelor de competență – asta se întâmplă în orice domeniu –, ci lipsa unui standard minim sub care să nu se poată coborî.”
Proiectul RE-START, o continuare firească
„În cadrul proiectului RE-START aveam în plan realizarea unui performance colectiv la final, coordonat de mine împreună cu regizorul Bobi Pricop. Proiectul presupunea o serie de ateliere dedicate teatrului politic, la care au participat 15 performeri și performere.
În vara aceasta, în timp ce lucram la proiect, guvernul Bolojan a anunțat măsurile de austeritate și, odată cu ele, s-a anunțat o serie de proteste masive. În acel moment ne-am gândit că ar fi esențial să integrăm acest context în procesul nostru de lucru. Așa a apărut ideea de a documenta direct aceste măsuri și reacțiile din jurul lor – protestele, formele de rezistență, dar și impactul asupra oamenilor din educație. Am propus întregii echipe să abordeze tema austerității ca material de cercetare și inspirație pentru performance-ul final care va avea loc undeva, la finalul anului.”
Katia Pascariu (42 de ani), actriță, face parte din echipa proiectelor Acrobații și RE-START
Nimeni nu e doar bun sau doar rău
„Nu a fost prima dată când am lucrat pe tema educației, nici primul proiect de teatru bazat pe cercetare și documentare serioasă. Am participat cu toții la procesul de pregătire – am făcut interviuri, am citit materiale, am analizat informații – pentru a construi o bază comună de lucru.
În paralel, am apelat și la propriile experiențe din sistemul educațional, dar și la cele ale prietenilor și familiilor noastre. Tema educației mă preocupă de mult, atât personal, cât și în cadrul echipelor din care am făcut parte în ultimii ani, la Centrul Replika și în cadrul Stagiunii de Teatru Politic.
Spectacolul Acrobații e construit astfel încât fiecare actor să joace un personaj principal și unul secundar. Eu joc o profesoară care predă mai multe discipline și o inspectoare. Ce a fost important, pentru mine și pentru toți ceilalți, a fost să nu rămânem în paradigma «bun versus rău». Nici personajele principale, nici cele secundare nu sunt complet bune sau complet rele.”
Când lucrezi cu realitatea, etichetele dispar
„Cred că tocmai pentru că ne-am bazat pe realitate – pe interviuri, pe oameni și povești adevărate – a fost greu să lucrăm cu etichete.
Inspectoarea nu este de partea «rea» a problemei. Am urmărit ca personajul să aibă și umor, să aducă o doză de culoare, dar fără să devină o caricatură. Sigur, trebuie să construiești un rol coerent și expresiv, dar mai important este ce înseamnă el pentru dezvoltarea poveștii. Inspectoarea nu reprezintă «răul absolut», la fel cum nici inspectoratul nu e un simplu simbol negativ. Ea îndeplinește un rol – e parte dintr-un mecanism teatral care reflectă realitatea.
Și în viața reală, inspectorii participă la demersuri birocratice, urmează ritualuri și protocoale pe care toată lumea le bifează: s-a făcut, s-a semnat, s-a încheiat. Cu toții facem asta, într-o formă sau alta, în sistemul educațional și în alte domenii.
E ușor să criticăm aceste sisteme, dar e foarte greu să ieșim din ele și să oprim lanțul de metode înrădăcinate. Personajul spune clar – și asta am auzit și de la inspectorii reali cu care am vorbit – că rolul acestor instituții este important. Faptul că uneori apar oameni sau practici problematice nu înseamnă că instituția, în sine, e greșită.
Mesajul e că există inspectori, directori sau profesori care nu sunt în regulă, dar nu putem generaliza.”
Practici care s-au împământenit
„Ideea inspectoratelor, în sine, nu este rea. Ele pot avea un rol benefic, pot sprijini școlile, profesorii și întregul proces educațional. Problema apare atunci când accentul cade pe festivism, birocrație și pe activități care nu aduc valoare reală, ci doar consumă timp, resurse și energie umană. A fost important ca inspectoarea (n. red.: din spectacol) să aducă și acest mesaj.
De aceea scena e interesantă – vezi luptele interioare ale tuturor personajelor din acea situație, dar și felul în care fiecare își îndeplinește rolul doar pentru că «așa trebuie». Nu avem timp să ne oprim și să ne întrebăm de ce facem anumite lucruri și dacă mai au sens. Poate că ar trebui să le schimbăm, astfel încât munca din educație să conteze cu adevărat.”
Sunt oameni obosiți, dar care pornesc cu intenții bune
„Cu profesoara a fost o relație mai complexă. Personajul s-a construit din mai multe surse – din interviurile pe care le-am făcut cu persoane precumcolege din sistem, dar și din propria mea experiență, nu ca profesoară, ci ca elevă și ca artistă care a lucrat mult în școli.
În ultimii 15 ani am fost implicată în numeroase parteneriate cu școli și licee, am cunoscut mulți profesori – în special profesoare – și am petrecut mult timp în aceste medii. Ce a fost diferit în acest proiect a fost accentul pus pe spațiul rural. Pentru mine, a fost prima dată când am lucrat explicit pe această temă și am descoperit diferențe semnificative față de urban. În mediul rural, nevoia profesorilor de a acoperi mai multe materii și roluri e mult mai vizibilă.
Există și situații de predare simultană (n. red.: atunci când un profesor lucrează în același timp cu elevi din clase diferite, de exemplu clasa I și a II-a, în același spațiu și orar.) – nu apare direct în spectacol, dar a fost un subiect important în documentare. Sunt realități specifice mediului rural, pe care am încercat să le surprindem.”
Nimeni nu ajunge profesor din dorința de a face rău copiilor
„Majoritatea intră în sistem cu pasiune și deschidere, doar că sistemul ajunge, în timp, să îi copleșească. În spectacol, se vede nu doar componenta educațională, ci și impactul asupra vieților personale și psihicului cadrelor didactice.
Lupta nu e doar despre salarii – e o luptă morală și profesională, despre sensul meseriei, despre cât mai poți crede în ceea ce faci. Mai merită această luptă? Copiii merită, evident, dar până unde? Poate că tocmai de la aceste dileme individuale ar trebui să înceapă soluțiile.
Când sunt legate de salarii, de resurse, de locuri de muncă sau de drepturi, nu mai pot fi minimalizate sub eticheta «probleme personale». Când profesorii vorbesc despre greutățile lor de zi cu zi, despre ce se întâmplă la firul ierbii, acolo sunt problemele reale. Nu poți schimba un sistem doar din birouri, cu pixul pe hârtie, fără să cunoști realitatea celor care îl susțin. Pe hârtie totul poate arăta perfect, dar în practică lucrurile stau altfel.
Asta vrem să se vadă și în spectacol – că prin poveștile individuale poți ajunge la o înțelegere mai profundă a întregului. Cu cât cazul e mai concret și mai personal, cu atât povestea devine mai universală.”
Unele măsuri pot fi pornite din intenții bune, dar nu dau rezultate
„Soluțiile sunt greu de formulat – și, oricum, teatrul nu are rolul de a le oferi direct. Ar fi chiar în detrimentul spectacolului să venim cu răspunsuri punctuale. Ce am reușit, însă, a fost să identificăm lucruri care clar nu funcționează. Un exemplu este felul în care circulă banii în sistem și cum se transformă aceștia în resurse. Criteriile fiind atât de rigide, fondurile nu ajung unde e reală nevoie, deși bani există. Problema nu e lipsa banilor, ci modul în care sunt gestionați.
Nu există o soluție unică – sistemul e prea complex pentru asta. Totuși, din documentarea noastră, din discuțiile cu specialiști, jurnaliști și oameni din educație, a reieșit o direcție clară: punctul central al atenției ar trebui să fie relația dintre profesor și elev. Acolo se întâmplă esențialul. Asta ar trebui să fie esența – întâlnirea dintre profesor și elev. Din păcate, pare să fie exact partea care interesează cel mai puțin atunci când vorbim despre sistem.”
Luca Fumuru (23 de ani), actor, face parte din echipa proiectului RE-START
Actorii merg la proteste
„De aproximativ o lună lucrăm pe subiectul măsurilor de austeritate aplicate în educație – o temă aleasă împreună cu regizorii David Schwartz și Bobi Pricop. De atunci, a urmat un întreg proces de documentare și lucru colectiv. Primul pas a fost să mergem cu toții la protestele profesorilor. Acolo am stat de vorbă cu oamenii, am făcut interviuri, am făcut fotografii și filmări. Eu, împreună cu o colegă, ne-am ocupat de partea emoțională a proiectului.Asta a însemnat să observăm stările oamenilor de la proteste și felul în care se formau grupurile.
De exemplu, într-un colț erau cei foarte frustrați de situație, în altul, oameni care nu mai aveau speranță, dar totuși veneau. Mai erau și cei nehotărâți, care nu știau exact ce părere să aibă, dar simțeau totuși nevoia să fie acolo.
Cele mai mari nemulțumiri erau legate de tăierea fondurilor și, implicit, de salarii. La studenți am simțit cel mai puternic frustrarea asta – faptul că se taie exact de la educație. Pentru mulți, asta e o problemă uriașă, pentru că odată ce lovești în educație, lovești și în sănătate, și, în general, în viitorul unei țări.”
Teatrul, ca formă de comunicare a speranței
„Mă interesează teatrul politic încă din facultate – e zona pe care am aprofundat-o cel mai mult și care continuă să mă atragă. Mi se pare că tot teatrul e politic, doar că există o mare diferență între teatru politic și teatru politic asumat. Cred că teatrul e o formă foarte bună de a comunica anumite lucruri, de a pune teme importante pe masă.
Nu cred, însă, că teatrul poate schimba ceva în mod direct – șansele sunt mici. Dar genul acesta de teatru oferă o formă de speranță. Când mergi la un spectacol care luptă pentru o cauză sau transmite un mesaj clar, oamenii din sală simt că nu sunt singuri, că mai există și alții care gândesc și simt la fel. E un sentiment similar cu cel de la proteste.”
Fiecare generație speră că o să fie altfel
„Din fericire, pe mine nu mă afectează direct măsurile de austeritate din educație. Dar văd ce se întâmplă în jurul meu – am prieteni care depind mult de burse, iar pentru ei, asta înseamnă chirie, mâncare, supraviețuire de la o lună la alta.
De-a lungul anilor mei de studiu, am observat o discrepanță mare între dorința elevilor sau a studenților de a învăța și dorința profesorilor de a preda cu adevărat. Mi se pare că e o problemă reală, dar și explicabilă. Poți să fii vocațional, să faci lucrurile cu sufletul, dar la un moment dat, dacă nu ești motivat și plătit corect, sufletul nu-ți mai ajunge – nu-ți plătește chiria. Și pot să înțeleg, într-un fel, de unde vine indiferența și oboseala generală a multor profesori din sistem.
Situația s-ar putea îmbunătăți prin alocarea mai multor bani în educație, dar, sincer, nu cred că se va întâmpla. Sunt destul de resemnat. Mi se pare că, indiferent ce se întâmplă, lucrurile rămân la fel. Așa au fost mereu – grele, nedrepte – și nu știu dacă se vor schimba prea curând. Totuși, eu voi rămâne aici, în țară, să fac ce-mi place, și m-am gândit să-mi dau și doctoratul după ce termin masterul. Îmi place ideea de studiu.
Cât privește performance-ul nostru, cred că spectatorii vor pleca acasă cu întrebări și curiozitate. Nu avem toate răspunsurile, dar încercăm să formulăm întrebările potrivite.”
* Spectacolul Acrobații – 7 zile din viața unor profesori de țară va mai avea loc pe 25 noiembrie, la Teatrul Dramatic „Fani Tardini” din Galați. Performance-ul CE E DE FĂCUT? Efecte ale măsurilor de austeritate din educație (parte din proiectul RE-START) este împărțit în două părți: Partea I – pe 11 noiembrie, ora 19, la Teatrelli, și Partea a II-a – pe 15 noiembrie, ora 19, la Teatrul Metropolis. Ulterior, potrivit regizorului, cele două părți vor fi reunite într-o reprezentație online, pentru a ajunge și la publicul care nu are, de obicei, acces la producțiile de teatru politic.
* Interviul a fost scurtat și editat pentru acuratețe.
Autoare: Adriana Moscu
Editoare: Andrada Lăutaru
Coordonatoare: Florinela Iosip
📝 Opinia ta ne ajută să creștem!
Te invităm să răspunzi la câteva întrebări rapide care ne vor ajuta să înțelegem mai bine ce te interesează. Sondajul durează mai puțin de 2 minute, iar opiniile tale contează enorm pentru noi!