Mircea Dragu este psiholog și una dintre figurile active ale Timișoarei civice și culturale. A coordonat de două ori festivalul StudentFest în perioada facultății și, ulterior, a lucrat în proiecte ale unor organizații precum Salvați Copiii, Icar sau Centrul Euroregional pentru Democrație, experiențe pentru care a obținut și premii în țară și în străinătate. În afara profesiei, conduce o școală de arte marțiale japoneze și dezvoltă programe de educație complementară, cu interes special pentru cultura și spiritualitatea Orientului. Marea aventură a micii albine Mitsu, o carte pentru copii despre puterea cooperării, este debutul său editorial.
Am stat de vorbă cu Mircea Dragu despre ce ține în picioare o comunitate și cum se clădește încrederea, despre profesorii-mentori care pot schimba vieți, despre cum navighează tinerii presiunea performanței, ce competențe îi ajută să nu își piardă busola într-o lume imprevizibilă și cum poate deveni sportul o formă de educație competițională fără componenta toxică. Am discutat și despre riscurile lumii digitale, despre felul în care poveștile formează caractere și despre importanța de a crește copii care știu unde și cui aparțin.
Cât mai cântăresc, astăzi, cei „7 ani de acasă”
„Există un pozitivism educațional la care, inclusiv din rațiuni morale, tindem să aderăm: ideea că educația poate modela aproape totul. Dar, onest vorbind, genetica are un rol major în ceea ce devenim ca oameni și nu poate fi ignorată nici componenta socială. Curentele de gândire pozitivă, mai ales cele neoliberale, pun accent aproape exclusiv pe puterea educației. Desigur, aceasta este o parte importantă a dezvoltării umane, dar nu este singura. Suntem rezultatul unei «ape mari» în care se varsă mai mulți afluenți, iar educația este doar unul dintre cei esențiali.
În teoria atașamentului se spune că primii trei ani de viață sunt decisivi, mai ales primul an, atunci când se formează modul în care învățăm să primim, să menținem și să inițiem relații afective. Felul în care ni se răspunde nevoilor emoționale în perioada asta devine un predictor pentru felul în care ne construim o viață bună – nu succes în sensul modelului contemporan de faimă sau bani, ci o viață stabilă, împăcată, cu șanse reale la o profesie și o poziție socială confortabilă.
Până la vârsta școlară, structura caracterului este deja în mare parte conturată. Personalitatea continuă să se maturizeze între 20 și 30 de ani și poate fi influențată de cultura în care trăim, de profesiile pe care le alegem și de alte experiențe, dar direcția de bază e schițată în anii mici.”
Nevoia de repere și mentorat
„Copii crescuți în medii pe care mulți dintre noi le-am numi «infernale» ne-au povestit despre raza de lumină reprezentată de un profesor care a avut încredere în ei, le-a oferit sprijin și a făcut-o complet dezinteresat. Nu cred că a dispărut «specia» dascălilor implicați și a mentorilor autentici. Cred însă că avem o concurență puternică în zona educației complementare. Există o mulțime de sporturi, activități artistice, culturale, programe de voluntariat în care lucrează oameni care pot deveni mentori reali pentru copii și adolescenți.
Eu am avut mentori care mi-au arătat atât direcțiile bune, cât și pe cele pe care e mai bine să le evit. Le port multă recunoștință, fără a cădea în adorație – cred că recunoștința e atitudinea potrivită față de oamenii care ne influențează pozitiv.”
Copii privilegiați versus copii singuri
„De multe ori, copiii cu resurse mari ajung să beneficieze de avantaje extra tocmai pentru că au avut acces la sprijin, meditații și stimulare constantă. Sistemul meditațiilor întărește și mai mult nedreptatea socială, iar efectele apar încă de la vârste mici. Putem să ne putem inclusiv întrebarea la cine ajung bursele școlare pentru rezultate școlare bune, mai degrabă la copii harnici sau la copii dopați cu meditații costisitoare?
Ca adulți, avem o datorie de prevenție și corectare a inechităților. În condițiile în care 20-30% dintre oamenii din România sunt la risc de sărăcie și excludere socială, trebuie să vorbim de stigmatizare, marginalizare și lipsa unor șanse reale. Pentru mulți dintre cei marginalizați, singura ușă care se deschide este cea a bisericii. Însă asta îi poate duce și mai departe de gândirea critică și de înțelegerea funcțională a lumii în care trăim. Gândirea magică poate oferi alinare în momente de cumpănă, dar dacă devine soluția de zi cu zi, într-o lume deja complicată, riscă să facă și mai mult rău.
Există un tip de dialog între cele două categorii, dar integrarea socială este un proces complicat, care cere investiții mari și aduce rezultate târziu, uneori fără spectaculozitate. Ca terapeut, acum lucrez mai ales cu oameni din pătura socială medie-plus, dar mult timp am lucrat cu persoane aparținând unor grupuri defavorizate și este o muncă care poare fi extrem de frustrantă inclusiv pentru profesioniști. De altfel, termenul de burnout vine chiar din observațiile făcute asupra celor care lucrau cu persoane dependente de substanțe.
E foarte dificil să investești într-un copil sau adolescent și să vezi că familia, anturajul sau chiar alți profesori nu doar că nu susțin, ci uneori sabotează procesul. Ceea ce poți face într-o oră-două pe săptămână nu prea poate contracara un cotidian ostil. Și nu vorbim doar despre familii sărace. Vorbim despre copii din comunități etnice, despre tineri din minorități sexuale și despre mulți alții supuși unor forme dure, multiple și constante de discriminare.”
Alegeri puține, alegeri multe – aceeași povară
„Școala ar trebui să fie formativă, nu doar informativă. De cele mai multe ori, școala ne pregătește cu «cuțite» pentru o lume în care se trage cu «arme de foc». Adică rămâne în urma realității cu unul, doi sau trei pași. Piața muncii și industria evoluează fără să țină cont de ce produce sistemul educațional.
Nu am mai avut niciodată în istorie ritmul acesta de schimbare. Industrializarea sau tranziția de la agricultură la meșteșuguri au durat zeci sau sute de ani. Astăzi suntem într-un carusel în care profesiile apar și dispar. IT-ul a schimbat tot, iar AI va face să dispară foarte multe joburi. E o transformare imensă, pe care nu o putem ignora.
Apoi e problema alegerilor. Tinerii educați în medii de top, cu meditații și sprijin constant, ajung uneori să fie copleșiți tocmai de faptul că au foarte multe opțiuni. Criteriile sunt multe, presiunea e mare. Paradoxal, cel mai greu este atât pentru cei cu puține alegeri, cât și pentru cei cu prea multe.
Și părinții sunt prinși între două dorințe: să valideze alegerile copiilor și să îi încurajeze să decidă singuri, dar și să ofere direcție atunci când copiii le cer asta. Niciuna dintre variante nu e «corectă» sau «greșită» în mod absolut.”
Între nehotărâre și presiunea de a reuși
„În primul rând, trebuie înțeles ce înseamnă această presiune și de unde vine. Cât ține de așteptările părinților, societății, partenerilor, prietenilor, cât este internalizată și cât vine din discursurile motivaționale sau din gândirea neoliberală, care ne spune că avem obligația să fim excepționali. Există «populiști» în zona dezvoltării personale care spun că fiecare om este un geniu – afirmații profund aberante, neștiințifice și toxice, dar seducătoare.
Trăim într-o lume în care suntem expuși permanent la modele flamboiante de succes: sufrageriile, iahturile, viețile intime ale celor privilegiați ne sunt mai mult mai accesibile. Mulți tineri dezvoltă o obsesie pentru acest tip de succes, pe care societatea îl promite iluzoriu. Realitatea este alta: dacă ești cinstit, mergi la școală, lucrezi constant, sunt șanse să treci dintr-o categorie socială săracă într-una medie. Nu întotdeauna, dar adesea.
În schimb, nimeni nu îți poate garanta că vei ajunge în vârf, indiferent cât de muncitor, inspirat sau disciplinat ești – în afară de autorii de cărți cu «rețete în șapte pași».
Este profund greșit să îi spui unui tânăr că succesul depinde exclusiv de el. Trăim în sisteme sociale în care meritocrația funcționează doar până la un punct. Dincolo de el, ne lovim de realitatea unei lumi de multe ori profund nedrepte. Iar dezamăgirile pot fi uriașe pentru cei care iau în serios aceste promisiuni false.
Este esențial ca tinerii să nu aibă așteptări nerealiste de la viață. În anumite perioade ale istoriei, ambiția era considerată chiar un păcat. Astăzi, capitalismul valorifică puternic aceste credințe: ideea că trebuie să fim ambițioși, să «ducem firma până la cer», să performăm permanent. Dar nevoia de validare și succes are și o latură întunecată. De foarte multe ori se lasă cel puțin cu burnout, dacă nu chiar cu probleme emoționale mult mai serioase.”
Abilități sociale esențiale pentru ca un tânăr să se simtă împlinit
„Pentru ca un om să funcționeze bine, trebuie să aibă acoperite mai întâi nevoile de bază – aer, apă, hrană. Apoi, avem nevoie de siguranță. Urmează nevoile de apartenență, de a fi iubit. Ceva mai sus, cele de respect și de stimă de sine, și în final nevoile spirituale și cele de autorealizare.
Pentru un adolescent, asta e crucial: să fie în grupul potrivit. La vârste mici, copii apreciați sunt cei care învață bine. În clasele V-VIII, atenția o primesc cei care încalcă regulile – fumat, alcool, chiul. Dar până în clasa a VIII-a lucrurile se decantează și apoi rezultatele arată cine rămâne cu opțiuni reale pentru un drum sănatos în viață.
La liceu, criteriile se schimbă iar: nu mai impresionează nici «premianții perfecți», nici cei care fac prostii. Sunt apreciați cei care se descurcă la școală echilibrat și care sunt buni la ceva: o activitate extracurriculară, o pasiune reală. Nu trebuie performanță excepțională, ci consecvență.
Aș încuraja tinerii să își caute grupuri sănătoase și contexte în care pot învăța și se pot simți validați. Dincolo de termenii discutați precum «inteligență emoțională» sau «inteligență socială», esențială este capacitatea de a găsi și menține aceste grupuri – asta dă sens vieții pe termen lung.”
Sportul, ca formă de educație
„În peste 30 de ani de predat arte marțiale, am văzut impactul pozitiv asupra multor tineri. Când un părinte îmi spune că ar vrea să aducă un copil în terapie, recomand mai întâi experiențe precum sport, teatru, voluntariat, mai ales când vorbim despre probleme de încredere în sine. Terapeutul e o opțiune secundară, dacă celelalte nu funcționează.
Sporturile cu contact fizic sunt, în general, mai utile decât cele în care «dai mingea peste fileu». La fel, sporturile de echipă sunt preferabile celor individuale. Cred că orice om ar trebui să știe trei lucruri: să înoate, să cunoască o formă de autoapărare și să danseze. Restul sunt opționale.
Există însă și riscuri. Presiunea succesului și accentul pe competiție pot duce la epuizare, anxietate și chiar depresie, mai ales în sportul de performanță, în special la sporturile individuale și mai ales în rândul fetelor.”
Marea aventură a micii albine Mitsu. Sau câteva lecții despre seriozitate, răbdare și munca în echipă
„Am vrut să le transmit copiilor mei, dar și celor cu care lucrez în sala de arte marțiale, că în situațiile de criză singurul răspuns funcțional este cel comunitar. Gândește-te la o înmormântare: un moment foarte greu, în care oamenii se strâng împreună și fac ritualuri care îi ajută să treacă printr-o experiență altfel imposibil de dus singuri. Asta voiam să transmit: că e de preferat să nu trecem singuri prin furtuni.
În poveste am folosit o metaforă care pleacă de la o realitate biologică. În Asia și mai ales în Japonia trăiesc viespi mari, de dimensiunea unei vrăbii, numite suzume bachi. Dacă găsesc un stup de albine europene, emit un feromon și, în scurt timp, un grup mic de viespi poate ucide mii de albine. Albinele japoneze însă au dezvoltat o strategie diferită: când intră o viespe în stup, nu o atacă direct, ci se strâng în jurul ei și își contractă mușchii de zbor până când temperatura din jur urcă la 45°C – suficient cât să omoare viespea, fără să le ucidă pe ele.
Metafora m-a fascinat. Am introdus-o în carte tocmai pentru a vorbi despre solidaritate, răbdare, disciplină, puterea grupului. Sunt abilități esențiale pentru copiii de astăzi.”
Cum citim astăzi poveștile clasice
„Poveștile, în sine, nu fac rău cât timp intenția celui care le spune este una corectă. Dacă unui copil îi spui o poveste care atinge teme legate de sexualitate pentru a-l pregăti pentru viață, acea poveste este formativă: deschide dialogul, construiește încredere. Dacă însă un adult introduce teme sexuale din motive care țin de propria plăcere, discutăm despre abuz. Așadar, nu sexualitatea în sine, care face parte inerent din viețile noastre, este problema, ci motivația din spatele comunicării pe această temă.
Legat de gândirea critică, avem nevoie și de alfabetizare media. Trei întrebări sunt esențiale:
- Cine este sursa și cât de competentă este pe subiect?
- Care este intenția sursei – ce vrea să schimbe în noi sau în lume prin mesaj?
- Ce tip de argumentație și ce emoții folosește această sursă?
Aceste criterii se aplică oricărei comunicări, cu atât mai mult poveștilor care se revendică drept formative.
Poveștile clasice sunt valoroase, pline de metafore și învățăminte. Dar nu trebuie să ne cramponăm de ele. E bine să le alternăm cu povești noi. Când copiii mei erau mici, se publica foarte multă literatură slabă pentru copii, maculatură în versuri. Asta m-a împins să scriu: eram atașat de Apolodor și de felul în care «sună» o poezie bine scrisă și voiam să le ofer copiilor mei limbaj de calitate.
Cred, așadar, că e sănătos să procedăm ca la alimentație sau muzică: să păstrăm clasicii, dar să explorăm și povești moderne. Și să recunoaștem că se scriu și compun lucruri bune și astăzi – încă un lucru pentru care le sunt recunoscător copiilor mei, care mă țin conectat la noutăți.”
* Interviul a fost scurtat și editat pentru acuratețe.
Autoare: Adriana Moscu
Coordonatoare: Florinela Iosip
📝 Opinia ta ne ajută să creștem!
Te invităm să răspunzi la câteva întrebări rapide care ne vor ajuta să înțelegem mai bine ce te interesează. Sondajul durează mai puțin de 2 minute, iar opiniile tale contează enorm pentru noi!