Cătălina Rață, directoare executivă UiPath Foundation: „Educația este scopul, tehnologia e doar un instrument”

Cătălina Rață coordonează programele educaționale ale UiPath Foundation, unde conduce un portofoliu amplu de intervenții dedicate copiilor din medii vulnerabile: sprijin socio-educațional integrat, alfabetizare digitală, dezvoltare socio-emoțională, pregătirea profesorilor și programe de tehnologie și AI.

Lucrează direct cu comunități din România, alături de echipe locale, profesori și voluntari din compania UiPath, și urmărește același obiectiv pe termen lung: fiecare copil să aibă un traseu educațional stabil, predictibil și lipsit de bariere care nu țin de el.

Am discutat cu ea despre felul în care fundația privește educația prin două lentile – tehnologie și echitate socială – și despre cum reușește să le țină în echilibru într-o țară cu una dintre cele mai mari rate de abandon școlar și analfabetism funcțional din Uniunea Europeană. Cătălina explică de ce accesul la device-uri nu este suficient, cum arată alfabetizarea digitală într-un mediu vulnerabil și cum pot fi adaptate intervențiile astfel încât să fie personalizate pentru fiecare copil și, în același timp, sustenabile la scară națională.

În final, Cătălina vorbește despre cea mai mare provocare: progresul real în educație nu este rapid, nu este linear și nu vine cu rezultate spectaculoase de la un an la altul. Dar, pe termen lung, intervențiile consistente și expunerea la oportunități pot schimba atât traiectoria unui copil, cât și așteptările pe care o comunitate le are despre educație și despre viitor.

– Cum reușiți să îmbinați tehnologia și echitatea socială fără ca una să o umbrească pe cealaltă?

– Ne-a ghidat mereu un principiu simplu în relația dintre tehnologie și echitate socială: educația este scopul, tehnologia este doar un instrument. Rolul ei este să facă educația mai accesibilă, mai conectată la lumea reală și mai aliniată cu situația copiilor și tinerilor cu care lucrăm. Există tentația de a transforma tehnologia într-un scop în sine, mai ales acum, când pare să promită rezolvarea unor probleme sociale majore. Dar dacă ne uităm la cifrele care evidențiază părăsirea timpurie a școlii, analfabetismul funcțional sau competențele de literație, e clar că suntem departe de a rezolva problemele de fond. De aceea, înțelegerea corectă a tehnologiei este doar punctul de plecare.

Ne-a ajutat foarte mult faptul că lucrăm direct, în profunzime, cu copiii și familiile lor. Asta ne permite să adaptăm planurile și așteptările la ce se întâmplă, concret, în viața lor. Avem exemple foarte diferite care arată cât de larg este acest spectru. În pandemie, când am distribuit primele tablete, a fost nevoie să explicăm copiilor și părinților inclusiv ce este un link. În contrast, recent, elevii de liceu care trecuseră prin cursurile noastre de competențe digitale au venit după primul modul de programare și ne-au cerut să mergem mai în profunzime și să învețe Python (n. red. – un limbaj de programare folosit pentru aplicații, automatizări și AI). Spectrul este larg, iar noi trebuie să navigăm între aceste realități foarte diferite în relația copiilor și tinerilor cu tehnologia.

– Cum poate tehnologia, care uneori pare inaccesibilă, să devină un instrument real de incluziune într-o țară cu rate mari de abandon școlar și analfabetism funcțional?

– Tehnologia nu doar că pare inaccesibilă uneori, ci chiar este inaccesibilă pentru o parte dintre copii. Este o poartă către cunoaștere și dezvoltare care, pentru unii, rămâne închisă. Primul pas este accesul efectiv: device-uri, conexiune la internet, un mediu sigur și orientat spre învățare. În România, din punct de vedere al infrastructurii, stăm relativ bine. Rata de utilizare a device-urilor este ridicată, internetul are o calitate bună, însă trebuie făcut pasul de a orienta acest acces către învățare și siguranță, la scară largă. Asta nu e ușor.

După acces, vine etapa alfabetizării digitale și media: înțelegerea mecanismelor din spatele tehnologiilor, a implicațiilor sociale, a modului în care ne influențează viața. Aceasta este baza. Abia după acces și alfabetizare putem construi competențe complexe și putem vorbi despre performanță. Asta e și logica programelor noastre, confirmată de realitatea din teren.

Mai e și perspectiva mentalității. Generațiile actuale de elevi se adaptează natural, aproape instantaneu, la tehnologii care nouă, adulților, ni se par inovatoare sau chiar intimidante. Pentru ei, devin rapid un limbaj comun și o normă culturală. Pe de altă parte, există riscul ca noi, ca adulți, să construim reguli și așteptări prin propria lentilă, nu prin norma reală a generației tinere. Aici apare tensiunea.

– Programul „Salt Către viitor” asigură sprijin integrat copiilor de gimnaziu. Cum reușiți să adaptați intervenția pentru fiecare copil, astfel încât să fie personalizată și, în același timp, sustenabilă la scară mai mare?

– Am început în 2019 cu un program dedicat copiilor de gimnaziu, iar elementele de sprijin au rămas constante: activități educaționale, sprijin material, psihologic și medical. Gradul diferă în funcție de nevoi. Avem o echipă de coordonatori locali și organizații partenere care lucrează efectiv în comunități, cu un rol apropiat de cel al unui asistent social. Asta ne ajută să rămânem ancorați în realitatea din teren. Intervenția a fost mereu iterată: în fiecare an am ajustat ce nu funcționa și am adaptat programele. Din acest proces s-a născut, în 2022, un program pentru liceeni – o continuare firească a ceea ce făcusem anterior.

Ne-a ajutat mult infrastructura digitală, care ne-a permis să eficientizăm procese administrative și lucrul cu elevii. Asta a eliberat timp pentru componenta de comunitate și pentru a cunoaște mai bine copiii.

– „Caleidoscop” le oferă liceenilor din comunități vulnerabile acces la competențele secolului XXI – de la engleză, la programare și AI. Ce v-a surprins cel mai mult în reacțiile elevilor sau în felul în care s-au raportat la tehnologie?ă

– Răspunsul e simplu: dorința lor de explorare. Indiferent de vârstă sau de nivelul de la care pornesc, sunt curioși și deschiși către lucruri noi. Uneori le e mai ușor, alteori mai greu decât se așteaptă, dar disponibilitatea lor de a încerca, de a testa, de a afla mai mult este constantă. Curiozitatea asta autentică e ceea ce mă surprinde de fiecare dată.

– Ce ați învățat din prima cohortă AI Generation, unde 80% dintre liceeni au spus că vor să urmeze o carieră în AI? Cum vă propuneți să scalați programul astfel încât să ajungă și în zonele mai izolate?

– A fost esențial să clarificăm încă de la început scopul. Am pornit de la o nevoie foarte concretă, observată în comunitățile noastre din Caleidoscop: nu doar literație digitală sau competențe tehnice, ci formarea unei identități de utilizator care poate lua decizii conștiente în raport cu tehnologia. Din această perspectivă mai largă, am construit obiective de învățare care să dezvolte capacitatea de decizie informată, înțelegerea mecanismelor din spatele tehnologiilor și înțelegerea rolului omului în raport cu ele.

Am acordat multă atenție și pedagogiei: modul în care predăm trebuia să susțină aceste obiective, nu doar să transmită informații tehnice. Ne-am dorit elevi care au putere reală de decizie în fața tehnologiilor pe care le folosesc.

În privința scalării, avem deja o rețea de peste 80 de licee din 20 de județe. Majoritatea sunt în zone rurale sau orașe mici – ajungem deja în zone izolate sau cu acces redus la oportunități. Vom consolida aceste relații – rețeaua de profesori-parteneri este esențială, nu am putea face nimic fără ei. Ne propunem să investim și în dezvoltarea profesorilor în zona competențelor legate de inteligență artificială.

Un alt pas important a fost publicarea curriculumului AI Generation, adaptat pentru predare la clasă. Este gratuit și lucrăm ca să ajungă la cât mai mulți profesori de liceu. Sperăm ca astfel învățarea să ajungă și în locurile despre care vorbiți.

– Cum se implică voluntarii din UiPath în aceste programe și ce înseamnă, în practică, colaborarea dintre o companie de tehnologie și o fundație educațională?

– Spun mereu că voluntarii sunt echipa noastră din umbră. Fără implicarea lor, niciunul dintre proiectele mari nu ar putea exista. Doar componenta de competențe digitale este un exemplu: anul acesta, cursurile pentru elevi au fost livrate 100% de voluntari – unii dintre ei au și dezvoltat conținutul. Am avut peste 60 de voluntari implicați activ în 2025 doar în această zonă, fără a pune la socoteală restul proiectelor.

Este un efort uriaș pentru ei și o responsabilitate reală, dar impactul asupra elevilor este enorm. Elevii învață direct de la profesioniști care folosesc tehnologiile respective în viața reală, iar asta creează o conexiune foarte puternică. Relația care se formează între trainer și elev face învățarea posibilă. Vedem asta constant în feedback-urile lor: apreciază modul în care trainerii construiesc un spațiu sigur, în care își pot exprima ideile și pot contribui.

Voluntarii vin către noi pentru oportunitățile de implicare. Avem mai multe tipuri de voluntariat, adaptate preferințelor lor: de la intervenții punctuale în proiecte mici, până la implicări de lungă durată, cum sunt cursurile tehnice pe care le predau. Încercăm să oferim o paletă cât mai largă, astfel încât fiecare să își poată găsi locul în funcție de cum vrea să contribuie.

– Cum colaborați cu profesorii și familiile copiilor astfel încât schimbarea să fie colectivă? Cum mențineți legătura și vă asigurați că intervenția merge în direcția dorită?

– De-a lungul timpului, am perfecționat această abordare. Pentru noi contează foarte mult contactul direct, constant și real cu comunitățile, familiile și profesorii. Colegii mei – coordonatori locali sau regionali – se asigură că relațiile sunt vii și că există un flux continuu de comunicare între noi și comunități.

Ne place să construim parteneriate reale. În Caleidoscop, de exemplu, ne bazăm foarte mult pe rețeaua de profesori-parteneri și încercăm să înțelegem în profunzime nevoile lor, ca să îi putem sprijini și să colaborăm într-o formulă extinsă. De-a lungul timpului am construit relații solide, care ne permit să avem cu toții aceeași direcție: dezvoltarea copiilor și bunăstarea lor.

Cum evaluați impactul intervențiilor voastre? Ce înseamnă, concret, „să schimbi traiectoria unui copil” din perspectiva datelor și a realităților de pe teren?

– Pe de o parte, colectăm date cantitative: câți copii sprijinim, ce tipuri de sprijin oferim, cum arată progresul lor școlar. Pe de altă parte, colectăm și date calitative, legate de stima de sine, capacitatea de comunicare sau lucrul în echipă. Privite împreună și raportate la realitățile comunităților în care lucrăm, aceste elemente ne arată cum evoluează traiectoria unui copil în timp.

În procesul de monitorizare și evaluare analizăm acești indicatori din mai multe unghiuri. Avem perspectiva coordonatorului local, a profesorului, a părintelui și a copilului. Doar prin această privire multiplă putem înțelege cu adevărat cum se schimbă parcursul unui copil și cât de solidă este transformarea.

Primii copii care au intrat în programele noastre în 2019 au ajuns la facultate în 2025. Unii dintre ei au fost voluntari în tabăra noastră, ceea ce pentru mine a fost un moment de „full circle”. I-am văzut crescând, i-am văzut parcurgând drumul lung până aici și cred că și pentru ei a fost o satisfacție reală faptul că pot să dea ceva înapoi comunității din care provin. A fost unul dintre cele mai emoționante momente ale anului și un motiv puternic de satisfacție pentru mine și pentru echipa noastră.

– În România, sărăcia și lipsa de șanse se transmit, uneori, de la o generație la alta. Ce ați înțeles, după ani de lucru direct în comunități, despre mecanismele prin care un copil reușește totuși să rupă acest lanț?

– Cred că sunt câteva elemente esențiale. Pe de o parte, există o reziliență individuală. Uneori, rezistența asta vine pur și simplu din structura internă a copilului și nu cred că noi, organizațiile, sau chiar școala, avem întotdeauna un aport direct la ea. Este un fel de forță interioară care îi ajută să facă față provocărilor.

În același timp, expunerea la modele de rol este critică. Noi încercăm constant să creăm acest contact – prin voluntari, mentori, prin oamenii cu care elevii interacționează în programele noastre. Modelele de rol sunt una dintre cheile schimbării.

Un alt element este stima de sine. Vedem deseori o stimă de sine foarte scăzută la copiii cu care începem să lucrăm. Asta se schimbă în timp, dar doar în contexte de relații sigure, cu adulți care creează spațiu de acceptare, în care copiii nu sunt judecați pentru greșeli. Profesorii ne spun adesea că, la început, elevii sunt tăcuți, retrași, dar când își dau seama că nu sunt penalizați, încep să vorbească, să se exprime, să participe.

Și copiii ne spun același lucru: că s-au simțit în siguranță să contribuie fără teama de a greși. Genul acesta de contexte schimbă zi de zi traiectoria unui copil.

– După mult timp petrecut în programe educaționale și sociale, ce v-a învățat experiența de la UiPath Foundation despre potențialul copiilor și despre limitele sistemului în care trăim?

– În ultima perioadă m-am gândit mult la asta. Dacă ne uităm la toate statisticile despre educație și echitate în România, e imposibil să spui că un copil care ajunge la 15 ani analfabet funcțional este acolo dintr-un eșec personal. Nu e așa. A ajuns acolo pentru că mediul social și educațional în care s-a dezvoltat are limite majore. Potențialul copiilor este îngrădit de contextul în care trăiesc.

Riscul este să privim aceste lacune de sistem ca pe dovezi ale unui eșec individual. Tentația e mare, dar ne uităm în direcția greșită. Sigur, există cazuri excepționale de reușită prin perseverență și reziliență, copii care depășesc toate barierele. Dar aceste exemple nu sunt replicabile la scară largă. Așteptarea ca ele să devină normă este nerealistă și nu aduce decât dezamăgire.

Asta este una dintre presiunile mari pentru organizațiile care intervin în educație: progresul nu este liniar, nu este rapid, iar uneori nu se vede imediat. E nevoie de persistență și o anume toleranță la disconfortul de a nu vedea rezultatele peste noapte.

Cred că, în primul rând, trebuie să evităm să interpretăm eșecurile sistemice drept eșecuri ale copiilor. Și să ne reamintim că, indiferent de punctul lor de plecare, scopul educației este să formeze adulți mulțumiți de viața lor, cu alegeri conștiente, cu perspective reale, cetățeni implicați. Educația are potențialul de a crea coeziune socială. Dacă nu lucrăm toți în aceeași direcție, rezultatul pe termen lung e un regres pentru toată societatea.

• Acest material face parte dintr-o campanie derulată de UiPath Foundation, în parteneriat cu VOCATIV, menită să facă predarea tehnologiei AI mai accesibilă profesorilor și să îi sprijine în integrarea curriculumului AI Generation în liceele din România.

* Interviul a fost scurtat și editat pentru acuratețe.

Autoare: Adriana Moscu

Coordonatoare: Florinela Iosip