Andrada Mazilu / Foto: arhiva personală
Ce înseamnă azi un profesor autentic? Andrada Mazilu, învățătoare la Liceul Teoretic „Nikolaus Lenau” din Timișoara, crede că răspunsul presupune o congruență între ce spui, ce faci și cine ești. La clasă, crește autonomia copiilor prin proiecte pornite din interesele lor, iar lectura o transformă într-un ritual așteptat, în care elevii sunt implicați activ. Recent, a urmat un masterat în pedagogie muzeală în Germania, unde a studiat cum pot fi transformate muzeele în spații vii de învățare și cum pot fi aplicate metodele de mediere culturală în activitatea de la clasă.
Am vorbit cu Andrada Mazilu despre cum construiește autonomia elevilor, pentru a înțelege mai bine ce înseamnă, în practică, un profesor dedicat și deschis la metode de predare alternative.
– Ce înseamnă să fii un profesor autentic și implicat în ziua de astăzi?
– Să fii profesor a fost întotdeauna o provocare, cu atât mai mult în zilele noastre, când vedem că statutul profesorului scade în ochii societății, rolul său este minimizat, iar educația nu ocupă locul pe care îl merită în discursul public.
Pentru mine, a fi profesor este o alegere conștientă de a servi societatea prin educație, de a transforma lumea într-un loc mai bun prin puterea învățării. Este o profesie care cere răbdare și credința că fiecare copil poartă în el un potențial care merită descoperit și sprijinit.
În ultimele două generații am ales mascota clasei o steluță, iar implicit elevii mei au devenit micile steluțe. Steluța este pentru mine un simbol al luminii interioare pe care o poartă fiecare copil. Iar rolul meu este să creez contextul în care această lumină poate străluci.
Mai cred că autenticitatea vine din congruența dintre ceea ce spui, ceea ce faci și ceea ce ești. Profesorul autentic este, în ochii mei, cel care are curajul să fie sincer: cu sine, cu elevii, cu părinții și cu colegii de breaslă. Sinceritatea presupune și adresarea problemelor, asumarea greșelilor și acceptarea, uneori, a propriilor limite.
– Cum reușești să treci peste partea mai puțin „strălucitoare” a acestei profesii?
– Inevitabil te regăsești în meseria aceasta întrebându-te, mai ales în momente dificile, dacă „merită”. Dacă investiția emoțională, timpul dăruit, banii personali folosiți și toate celelalte sacrificii făcute în acest domeniu își au rostul. Așadar, pentru mine, implicarea reprezintă și vatra sufletului din care continui să-ți găsești puterea de a nu renunța. Implicarea nu se măsoară doar în proiecte și activități, ci în felul în care îi vezi pe ceilalți, în modul în care creezi relații, în disponibilitatea de a construi contexte relevante de învățare, de a colabora cu comunitatea și de a aduce sens în fiecare experiență educațională.
– Ce metode concrete cresc autonomia elevilor în clasele mici?
– Din cultura germană sunt două aspecte care mi-au modelat mult practica educațională: claritatea și planificarea.
Dacă ne gândim la educație ca la o călătorie a devenirii, avem nevoie să știm unde vrem să ajungem și cum reușim asta. De aceea este important în rolul meu de profesor să am răspunsul la întrebarea: ce îmi doresc de la elevii mei la finalul fiecărui ciclu? Odată ce știu ce îmi doresc să obțin, planific drumul care sper că mă va duce acolo.
Pentru mine, autonomia copiilor înseamnă:
- Responsabilitate pentru propria învățare. Îmi doresc ca elevii mei să înțeleagă că acesta este procesul lor de învățare. Nu vreau să învețe ca să fie mai iubiți de părinți, să primească o jucărie nouă sau să-mi câștige mie atenția. Îmi doresc să înțeleagă că ei învață și se dezvoltă pentru ei, pentru a face cât mai bine față vieții și eu îi sprijin în această etapă și le creez cadrul, dar munca trebuie să o depună ei;
- Onestitatea în procesul de învățare. Onestitatea este o valoare foarte importantă și cultivarea acestei valori în primii ani de viață mi se pare esențială. Îmi doresc ca ei să ajungă în punctul în care să-și vadă lacunele ca zone importante de intervenție, să aibă curajul să spună când nu înțeleg sau nu știu un lucru și să vadă evaluările ca formă de măsurare a propriei învățări.
- Capacitatea de a lua decizii, a se organiza și a realiza lucruri individual. În drumul învățării, vor fi cu siguranță multe situații în care obiectivele nu vor fi atinse. Aceste experiențe fac însă parte din cursul firesc al lucrurilor. Avem nevoie și de greșeli pentru a învăța.
– Cum te asiguri că educația presupune dialog constant cu copiii?
– Urmăresc întotdeauna procesul continuu de ajustare și reglare, de feedback și feedforward (n.red.: dacă feedback-ul se referă la evaluarea a ceea ce a fost făcut deja, adică o privire înapoi – ce a mers bine, ce poate fi îmbunătățit –, feedforward-ul, în schimb, se concentrează pe ce urmează, adică oferă sugestii, direcții și sprijin pentru pașii viitori. De exemplu, dacă un elev a scris o compunere, primește feedback: „Ai scris corect, dar ai omis detaliile din final” și feedforward: „Data viitoare, încearcă să adaugi o concluzie care să arate ce ai învățat din poveste”).
Copiii au nevoie să-i vedem capabili, să le valorizăm ideile și să aibă responsabilități. Teoria autodeterminării m-a ajutat în acest sens foarte mult. Am înțeles mai bine nevoile lor și am învățat să-mi adaptez activitățile, fiind deschisă și la propunerile lor.
Prima mea generație mi-a cerut să le pregătesc lecții despre veverițe, deoarece în consiliul democratic al clasei (n. red.: format din elevi, care discută și decid împreună activități și reguli ale clasei) au votat să avem o veveriță ca animal „de clasă”.
La următoarea generație am avut copii cu o pasiune incredibilă pentru melci. A fost nevoie să-mi regândesc planificarea și să includ activități în care citim, pictăm și învățăm despre melci.
În decursul anilor s-au strâns foarte multe amintiri despre activități care au pornit din ideile copiilor și au continuat să devină tradiție în clasa noastră: carnavalul cărților (costumează-te într-un personaj dintr-o carte), serbare la ștrand, peretele generației (la fiecare generație am avut un perete de pe holul școlii pe care l-am pictat împreună).Autonomia copiilor nu se construiește prin bugete, ci prin încredere, iar încrederea necesită timp, răbdare și perseverență.
– Ce alte soluții ai aplicat cu succes la orele de curs, de-a lungul timpului?
– Am folosit des discuții despre meta-învățare cu ajutorul poveștilor și metaforelor.
Metafore precum: „zidul încrederii” pe care îl construim la nivelul clasei, „comoara învățării” în care acumulăm zilnic bogății, „parteneri în călătoria învățării”, care ne sprijină activitatea.
Aleg, de asemenea, povești care vorbesc despre școală, învățare și importanța cititului.
Cartea Die Geschichte vom Löwen der nicht schreiben konnte (trad: Povestea leului care nu știa să scrie) de Martin Baltscheit este una din preferatele mele și o folosesc mereu în clasa I.
Pe scurt, în această poveste este vorba despre un leu analfabet, care crede despre el că puterea se măsoară în răgetul cel mai puternic și lupte și se crede superior celorlalte animale. La un moment dat, se îndrăgostește de o leoaică și vrea să-i scrie o scrisoare de dragoste, dar pentru că nu știe să scrie sau să citească, apelează la alte animale din pădure pe care le roagă să scrie în locul să scrisoarea.
Nemulțumit de rezultat, își dă seama că nimeni nu va reuși niciodată să cuprindă și să exprime ceea ce și-ar dori el, căci fiecare animal se raportează doar la propria experiență. Își dă seama cât de important este să învețe să scrie și să citească, pentru că acest lucru îl va elibera și îi va da autonomie.
Pe baza poveștii, avem ulterior o mulțime de discuții despre importanța scrisului și a cititului în viața noastră.
Din aceeași categorie aleg poveștile Biblioteca ursului, Citește-mi o poveste, Copacii în care creșteau cărți, Madeline Finn și cățelul bibliotecar sau Învățăm? Ce plăcere!
Odată, un elev mi-a zis:
„Frau Andrada, tu ești farmacista cărților!”.
„Ce te face să spui asta?”, l-am întrebat.
„E simplu! Ai o carte pentru fiecare problemă”.
Și, într-adevăr, așa este. Folosesc foarte mult poveștile în procesul educațional și pe baza lor generez discuții valoroase cu elevii.
Alte metode pe care le folosesc des la școală, includ:
- Exerciții de reflecție care sunt nelipsite din procesul nostru educațional;
- Roluri și responsabilități la nivelul clasei/activităților și încurajarea capabilității copiilor;
- Încurajarea ideilor lor și adaptarea activităților în funcție de interesul, preocupările și propunerile elevilor.
– Cum organizezi și menții zilnic ritualul de lectură astfel încât copiii să citească din plăcere, nu din obligație?
– Dezvoltarea competenței de literație este una din prioritățile mele principale. Îmi doresc să cresc copii care să iubească cărțile și care să practice regulat cititul. La fel ca și în celelalte exemple oferite, este important să avem un plan pe o perioadă lungă și multe activități mărunte, zi de zi.
În această direcție sunt o mulțime de lucruri de care țin cont:
– Înainte de a deveni cititori, copiii au nevoie de experiențe frumoase din rolul de „ascultători” (termenul din lb. engleză „the listener” sună mai bine). Prin urmare, le citesc foarte mult în clasa pregătitoare și transform cititul într-un moment foarte așteptat și iubit de către copii, pentru că este despre a ne bucura de carte și poveste împreună;
– Creez în clasă spațiu pentru cărți, cărți la care copiii au acces, pe care le pot răsfoi în pauză. Treptat, introduc conceptul de „biblioteca clasei” și copiii pot împrumuta cărțile de la școală și acasă;
– Organizez activități în care ne întâlnim cu scriitori, ilustratori, edituri și descoperim procesul de scriere a unei cărți;
– Introduc „cititul” într-o activitate colectivă. Chiar și la clasa pregătitoare, avem un moment dedicat răsfoitului de cărți. Din clasa a II-a avem „Pauza de lectură”, în care toată lumea își ia cartea și citim împreună. La început, 5 minute, apoi 10, 15 până ajungem la 20 chiar și 30 de minute;
– Mergem în fiecare an la târguri de cărți și ne facem „wishlist” cu cărți pe care ni le dorim. Învățăm să economisim pentru cărțile noastre și să căutăm idei;
– Vizităm biblioteci și librării din comunitate, dar și din alte locuri;
– Implicăm părinții sau alți adulți în diferite activități de lectură: de ex. invităm părinții la clasă, ca să ne citească, facem anual o campanie în care donăm cărți;
– Anual, dramatizăm o carte într-o piesă de teatru și invităm părinții la teatru;
– Cărțile ne creează contexte pentru discuții sau alte proiecte. De exemplu, în clasa a treia am citit biografii scurte ale diferitelor personalități, ulterior, pe baza lor, copiii au realizat proiecte despre invenții și creații românești;
– Implic copiii în decizii: alegerea cărții, modul în care prezentăm povestea sau activitățile ce urmează. Astfel, lectura devine un ritual colaborativ și personal, nu o obligație impusă. Cred că secretul este respectul pentru copil ca cititor: îi arăt că ceea ce simte, gândește și întreabă contează, iar lectura devine un spațiu de explorare și bucurie, nu un test.
De asemenea, mă formez constat în această direcție, încerc să fiu la curent cu noutățile în domeniu și investesc mereu în cărți.
– Ne poți recomanda trei cărți sau autori potriviți pentru profesorii aflați la început de drum – din zona poveștilor, comunicării nonviolente și a clasei democratice – și să ne spui ce ai aplicat tu concret din fiecare?
Aceste trei cărți stau, printre altele, la baza activității mele:
1. Predarea bazată pe atașament (Louis Cozolino). De aici, pot învăța construirea unei relații sigure și empatice cu elevii este baza oricărei învățări autentice.
2. Comunicarea nonviolentă (Marshall B. Rosenberg). Aici e vorba despre cum se pot dezvolta abilitățile de exprimare clară a nevoilor și ascultarea activă. Învăț copiii să formuleze ceea ce simt și ce au nevoie fără a răni pe ceilalți și să asculte cu empatie.
3. Să predăm ca în Finlanda. 33 de strategii simple pentru lecții pline de bună-dispoziție (Timothy D. Walker). Aici se discută despre importanța planificării clare și a rutinei pline de sens. Învăț să creez contexte de învățare atractive, cu ritm și structuri care le permit copiilor să fie implicați, să ia decizii și să-și urmeze propriul proces de învățare.
– Cum planifici o oră în aer liber ca să fie sigură și să bifeze obiective clare de învățare?
– Învățarea nu este determinată de pereți, scaune sau bănci. O oră în afara clasei nu este cu mult diferită față de una în alt spațiu. Am făcut ore în curtea școlii, în Piața Unirii, în Parcul Botanic sau în multe alte locuri. La fel ca orice altă oră, o oră în aer liber pornește de la obiective clare. Țin cont de vreme, spațiu și vârsta copiilor. Încurajez autonomia prin roluri și responsabilități, dar păstrez siguranța prin reguli și supraveghere atentă. La final, includ momente de reflecție, astfel încât explorarea să devină o experiență de învățare reală și memorabilă.
Într-o zi, aveam de predat la ora de matematică lecția despre „axa de simetrie”. Când le-am spus copiilor ce urmează să facem astăzi, au spus cu toții în cor că știu deja despre ce e vorba și nu e nevoie de o lecție întreagă. Spontan, i-am împărțit pe copii în echipe, având sarcina de a crea diferite imagini cu axa de simetrie în curtea școlii.
Timp de aproximativ 15 minute au folosit frunze, crengi, pietre și tot ce aveau la dispoziție. Apoi am realizat fotografii cu munca lor, ne-am întors în clasă, fiecare grupă și-a prezentat munca. Între timp, eu m-am ocupat să printez fotografiile, ca să le lipească în caiet. Apoi, am formulat împreună noțiunile teoretic și le-am notat în caiet. Caietele nu au reflectat doar conținutul teoretic, ci și activitatea practică și experiența lor de învățare.
– Ce programe educaționale te-au ajutat, dincolo de curriculum, în lucrul cu elevii?
– Cel mai bun program de formare la care am participat și care mi-a lărgit orizonturile a fost programul „Mentalitate deschisă”, implementat de SuperTeach (n.red: un program care îi ajută pe profesori să-și dezvolte abilități moderne de predare și relaționare cu elevii). De asemenea, ca membru în mai multe comunități educaționale, pot spune că experiențele acumulate prin Proiectul Merito și prin inEDU mi-au oferit perspective diverse și inspirație practică. Am învățat să observ, să reflectez asupra propriei practici, să schimb idei cu alți profesioniști și să aplic metode inovative în clasă, într-un mod care să răspundă nevoilor reale ale copiilor.
* Interviul a fost scurtat și editat pentru acuratețe.
Autoare: Adriana Moscu
Editoare: Andrada Lăutaru
Coordonatoare: Florinela Iosip
📝 Opinia ta ne ajută să creștem!
Te invităm să răspunzi la câteva întrebări rapide care ne vor ajuta să înțelegem mai bine ce te interesează. Sondajul durează mai puțin de 2 minute, iar opiniile tale contează enorm pentru noi!