Radu Vancu este poet, eseist și traducător premiat. Predă ca profesor universitar la Facultatea de Litere și Arte a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu. A scris, printre altele, romane de ficțiune precum Transparența și Paradis, dar și volume de poezie (Sebastian în vis, Frânghia înflorită) și cărți pentru copii (Fratele fraților rătăcitori, Regele Piticuț). În ele explorează teme precum trauma, doliul, responsabilitatea față de celălalt, fragilitatea psihică, empatie și vulnerabilitate democratică. Este cunoscut și pentru implicarea în protestele tăcute de la Sibiu.
În spațiul public, Radu Vancu spune adesea că literatura are și un rol civic, nu doar estetic. Din această dublă poziție – de la catedră și din literatura vie – privește critic noua programă de Limba și literatura română pentru clasa a IX-a, publicată spre consultare de Ministerul Educației. Este, de altfel, și unul dintre semnatarii memoriului care analizează în detaliu curriculumul propus de Minister, alături de alți peste 3.000 de persoane care cer public ministrului Educației să abandoneze integral programa propusă.
În interviul de mai jos, Vancu explică de ce o programă care începe abrupt cu literatura veche, chiar la intrarea în liceu, riscă să îi îndepărteze pe elevi de lectură. El propune un echilibru între repere istorice și texte contemporane, ca elevul să simtă că literatura vorbește despre lumea lui, și cere o conectare explicită la un dialog cultural mai larg, prin texte din oferta internațională. De aici, trece la rolul profesorului: un „hook” prin biografia scriitorului, tehnologia ca aliat didactic, apoi discuția despre cenzură și puterea cuvintelor, ca formă de autonomie civică.
O programă de liceu după chipul și asemănarea vremurilor
„Insistența pe construcția identității naționale, observată în programa propusă pentru clasa a IX-a, într-o perioadă în care naționalismele sunt din nou în creștere, arată îngrijorător și suspect. Indiferent dacă este vorba despre o intenție sau despre o eroare de proiectare, efectul rămâne același. Într-o lume globalizată, conectată, cu granițe deschise și marcată de transformările aduse de inteligența artificială și de digital, ne întoarcem la o programă care arată mai rău chiar și decât cea din anii 1990.
Conținuturile predate elevilor de clasa a IX-a trimit aproape exclusiv la Evul Mediu românesc târziu, fără legătură cu lumea contemporană. În acest context, copiii ajung să perceapă literatura ca pe un discurs muzeificat, provenit dintr-o lume complet străină de ei, cu întrebări și neliniști care nu au legătură cu ale lor și care nu le oferă nici bucurie, nici plăcere.”
Un conținut care îndepărtează elevii de lectură
„Mă îngrozește gândul că, într-o țară ca România, unde oricum se citește foarte puțin, problema lecturii riscă să se acutizeze poate definitiv. Se va citi și mai puțin, iar România va avea o conștiință de sine tot mai slabă. Toate acestea ne fragilizează și mai mult în fața salturilor naționaliste, despre care vedem deja unde ne-au dus.
Revenind la naționalism, există o dimensiune care ține de „cool”, de hype, cum se spune acum. Dar există și ceva mult mai profund: revenirea naționalismelor la nivel global. Ele devin discursuri politice dominante, acaparează scena politică și produc lideri aleși pe această filieră. Trump este un exemplu clar, un președinte venit dintr-un astfel de curent.
Cea mai puternică țară a lumii se află deja în această zonă și vedem ce se întâmplă acolo: restrângerea libertăților, reorientarea cinică a alianțelor Statelor Unite, în contradicție cu orice valori morale. Inclusiv împotriva științei. Așadar, vedem foarte clar ce produc naționalismele atunci când ajung doctrină de guvernare. România se află destul de aproape de acest punct. Aproape o treime din Parlament, poate chiar mai mult, este dominată de astfel de partide.
Mă tem că o programă școlară care mizează pe o direcție similară va avea două efecte clare. În primul rând, va descuraja lectura. În al doilea rând, va accentua aceste naționalisme într-o Românie care deja citește puțin și are o conștiință de sine fragilă. Cu cât se citește mai puțin, cu atât societatea devine mai vulnerabilă în fața acestor doctrine etno-fundamentaliste.
Dacă până acum am reușit, de bine de rău, să ne găsim niște centuri de siguranță și să ne salvăm în ultimul moment din fața acestui asalt, va veni un punct în care nu vom mai putea face asta. Iar programa riscă să joace un rol decisiv în acest sens.
Programele școlare, fie că vorbim despre literatură sau despre istorie, nu sunt doar despre educație în sens restrâns, deși educația este extrem de importantă. Ele funcționează într-un context istoric și geopolitic foarte periculos.”
Programa de limba română ar trebui să încurajeze un dialog autentic cu alte spații culturale
„Dacă autorii programei țin să păstreze această abordare istoricistă, ar trebui să procedeze similar cu ceea ce se întâmplă, de pildă, în Franța, unde programa este organizată pe genuri literare. La poezie, de exemplu, parcursul începe în secolele XVII-XVIII și ajunge până în secolul XXI; la fel și la proză, de la secolul XVII până în prezent. Este o echilibrare inteligentă și eficientă între reperele istorice și literatura contemporană.
În felul acesta, elevul capătă conștiința faptului că literatura rămâne un instrument fundamental de interogare și de înțelegere a lumii, că vorbește despre realitatea în care trăiește și că are legătură directă cu propria lui experiență. Acest lucru nu se întâmplă în programa actuală, așa cum este ea formulată.
A doua schimbare ține de conectarea literaturii române la literaturile europene. Trebuie arătat clar cum literatura română, chiar dacă nu are vechimea marilor literaturi europene, se află într-un dialog constant cu ele. Apare adesea ca reacție la acestea și este catalizată de ele.”
Scriitorii români se formează în dialog direct cu autorii occidentali
„Șerban Foarță spunea, cu ironie fină, că Mihai Eminescu este «un mare poet romantic german de limbă română». Formula ne face să zâmbim, dar spune ceva esențial. Eminescu s-a format acolo; sursele lui literare fundamentale sunt germane. Gândirea sa poetică se cristalizează în urma interacțiunilor cu literaturile occidentale, mai ales cu cea germană. Eminescu fără germană și sanscrită nu ar fi devenit Eminescu.
De aceea, programa școlară ar trebui să conecteze explicit literatura română cu literaturile europene, pentru a construi o conștiință europeană a elevilor, nu una naționalistă.
Este important să înțelegem că România a fost de la început parte a acestui spațiu cultural și rămâne parte a lui și astăzi.
Acestea sunt, în opinia mea, cele două modificări cele mai importante și mai urgente: echilibrarea istorismului cu literatura contemporană și construirea identității europene prin literatură, mai degrabă decât accentuarea unei identități naționale care riscă să alimenteze naționalismele distructive.”
Mulți bărbați, nicio femeie studiată la liceu
„Acum zece ani, de pildă, existau 17 autori canonici și o singură scriitoare. Era o situație revoltătoare. După o serie amplă de dezbateri, la care au participat instituții culturale și pedagogice importante din România, acest dezechilibru a fost semnalat explicit. Rezultatul a fost eliminarea singurei scriitoare. A rămas o listă canonică exclusiv masculină.
Dincolo de faptul că imaginea este profund problematică, efectul nociv a fost altul: elevii ajunseseră interesați doar de acei autori care puteau apărea la Bacalaureat. Această listă rigidă a fost una dintre cauzele principale ale limitării lecturii.
Din acest motiv, renunțarea la listele canonice de autori este unul dintre puținele lucruri bune din actuala propunere de programă și cred că trebuie păstrată.
Profesorul ar trebui să aibă libertatea de a alege autorii cu care poate ilustra cel mai bine literatura română la clasă, de la începuturi, dacă se dorește neapărat acest lucru, dar în mod obligatoriu până în contemporaneitate. Doar așa poate avea siguranța că elevii vor simți că literatura este vie, că stârnește interes, că aduce plăcere și cunoaștere și că vorbește despre lumea lor.”
Forța literaturii contemporane
„Am văzut de nenumărate ori acest lucru: atunci când literatura contemporană ajunge în clasă, elevii încep să citească, fără excepție.
Este o eroare majoră faptul că aceasta lipsește din programa de clasa a IX-a. Elevii vin după un examen de Evaluare Națională care i-a ținut sub presiune cel puțin un an. Au nevoie de un timp de respiro.
Până acum, clasa a IX-a funcționa ca un an de libertate, în care profesorul putea să aleagă literatură contemporană și să le arate elevilor, înainte de reluarea pregătirii pentru Bacalaureat, cât de vie, de spectaculoasă și de apropiată de ei poate fi literatura. Acest lucru se pierde, iar odată cu el riscăm să pierdem și elevii.
Statul român are oricum politici dezastruoase în privința lecturii, iar aceasta este una dintre cauzele principale ale analfabetismului funcțional. Lipsa investițiilor în politici pentru carte și pentru lectură este esențială aici. Dacă această carență structurală a statului, această lipsă de infrastructură culturală pentru lectură, se va suprapune peste o programă complet decuplată de la viața copiilor, este limpede care va fi efectul.”
Cum pot literatura și arta să cultive empatia, gândirea critică și responsabilitatea față de ceilalți
„Literatura se ocupă de acest lucru de când există: de a aduce în mințile noastre alte forme de existență decât propria noastră, de a ne ajuta să ne reprezentăm ceea ce este diferit de noi, «străinul», dacă vreți. Este ceva de care România are mare nevoie astăzi. Există o teamă față de alteritate care se manifestă tot mai violent în spațiul public. Literatura, predată așa cum trebuie și centrată pe autori care discută în primul rând lumea contemporană copiilor, îi poate ajuta pe elevi să înțeleagă aceste diferențe.
Literatura a fost dintotdeauna un instrument de privire din afară către celălalt, o formă de mirare în fața faptului că lumea există și că celălalt există.
Ne arată că ceilalți au existențe la fel de semnificative ca a noastră, că au întrebările, neliniștile, spaimele și bucuriile lor, la fel de justificate ca ale noastre. Ne învață că lumea este mult mai complicată și, în același timp, mult mai diversă decât micul nostru cerc.
Literatura deschide lumi și creează lumi. În același timp, oferă o formă de frumusețe pe care nicio altă artă nu o oferă în același fel. Pentru ca elevii să poată participa la această frumusețe, ei trebuie să simtă că le aparține, că vine din lumea lor, că se alimentează din experiențele lor și că, la rândul ei, îmbogățește lumea lor cu noi forme de sens și frumusețe.”
Ce îi apropie pe adolescenți de lectură și ce îi îndepărtează?
„Ceea ce le captează aproape întotdeauna este umanizarea scriitorului, dimensiunea biografică. Pentru ei, este surprinzător să descopere că scriitorii sunt oameni, că poeții, prozatorii despre care vorbim au avut sau au, dacă sunt în viață, existențe la fel de concrete ca ale lor. Faptul că au ales cuvintele, că au ales această meserie ciudată a scriitorului pentru a construi narațiuni, îi uimește.
De aici pornesc cele mai multe întrebări: cum se naște literatura din viață, despre ce scrii atunci când scrii, cum privește familia felul în care scrii, ce aștepți să schimbe literatura în viața ta sau în lumea din jur. Apar întrebări foarte directe, inclusiv dacă se poate trăi din literatură. Sunt lucruri care îi interesează imediat, pentru că le dau conștiința faptului că literatura este vie și că este scrisă de oameni vii.”
Literatura presupune un pact de credibilitate
„Cum spunea un poet romantic englez, ea implică suspendarea voluntară a neîncrederii cititorului față de faptul că ceea ce citește este o invenție, o ficțiune. Cititorul trebuie să creadă în literatura pe care o citește, să simtă că îi vorbește cu adevărat despre adevărurile vieții lui. Literatura contemporană este foarte potrivită pentru a le arăta elevilor acest lucru, pentru a le demonstra că este credibilă și că merită să fie crezută.
După ce vor avea încredere în adevărul literaturii, după ce vor fi convinși că merită să creadă în ea, vor merge singuri către zonele dificile. La fel ca în jocurile pe calculator: încep cu niveluri simple, apoi caută unele din ce în ce mai sofisticate, mai stranii, mai bizare, mai de nișă.
Așa se va întâmpla și cu literatura. După ce vor fi convinși de adevărul și de frumusețea ei, vor ajunge singuri, din plăcere și din curiozitate, către formele ei cele mai sofisticate.”
Limbajul, ca instrument de autonomie și de protecție civică
„Când vorbesc cu adolescenții despre asta, le dau exemple apropiate de prezent, multe legate de activitatea centrelor PEN. Pentru cei care nu știu, organizațiile PEN au fost create în 1921, după Primul Război Mondial, pentru a apăra libertatea de exprimare a scriitorilor și a jurnaliștilor din întreaga lume. România a avut unul dintre primele centre PEN; Regina Maria s-a implicat în recunoașterea lui internațională, iar Rebreanu a fost unul dintre primii directori ai PEN Clubului Român. Astăzi există aproximativ 150 de centre PEN în întreaga lume.
Fac parte din centrul PEN România de aproape zece ani și, în acest timp, am văzut direct cum cuvintele noastre, ale scriitorilor și jurnaliștilor, au salvat oameni de la moarte, cum au dus la comutarea unor condamnări la pedeapsa capitală.
Le povestesc astfel de cazuri și le spun concret cum s-au întâmplat lucrurile: cum am reușit să salvăm oameni, cum i-am scos din închisori, cum, în mod foarte ciudat, acești dictatori, acești ayatolahi, acești despoți care au armate, au sisteme și aparate represive la dispoziție se tem de cuvinte. De cuvinte care sunt, cum spune un personaj al lui Shakespeare, «doar aer», rostite cu dispreț.
Ei bine, acest aer al cuvintelor este extrem de puternic. Uneori nu se transformă într-un uragan care să distrugă în întregime sistemele opresive, dar le fisurează. De aceea există cenzură, mai ales cenzura textelor, și, desigur, și a imaginilor. Dar în primul rând a textelor, pentru că regimurile știu ce forță au cuvintele care circulă între creiere, le conectează și le arată oamenilor ce este libertatea.
Nu le spun lucrurile atât de abstract, așa cum vi le spun acum, ci le povestesc pur și simplu cazuri concrete despre scriitori și scriitoare aflați în astfel de situații. Iar ei reacționează foarte puternic la asta. Au un instinct al libertății, iar acest instinct trebuie cultivat.”
Cum poate fi predată poezia astfel încât să fie accesibilă și credibilă pentru un adolescent
„Poezia a fost mereu un gen dificil. A fost, de la început, o artă de avangardă. Întotdeauna cei mai curioși dintre scriitori, cei care au vrut să schimbe limbajul și să exploreze zone riscante, au folosit poezia pentru a face asta. Din acest motiv există și o ruptură între publicul larg și poeți, care a existat dintotdeauna și care este, într-un fel, firească.
În școală, predarea poeziei devine problematică tocmai din această cauză. Poezia ajunge să fie «bau-baul» absolut pentru elevi. Iar atunci când vine vorba de subiectele de la Bacalaureat, poeții sunt, probabil, cei mai temuți.Este dificil de arătat cum lumile construite de poeți sunt în dialog cu lumea noastră și au legătură directă cu ea. Asta este ceea ce ar trebui să le arate profesorul elevilor. Totul depinde de profesor, de felul în care știe să facă acest lucru.
Există exemple clare în acest sens: ce se întâmplă la Alecart (n. red.: Alecart este un festival și un program educațional de literatură pentru adolescenți, organizat la Iași, care include o revistă literară, ateliere, lecturi publice și întâlniri directe între elevi, profesori și scriitori), la Iași, cu profesoara Nicoleta Munteanu, sau la Suceava, cu profesorul Gheorghe Cristian, ori la Sibiu, cu profesoara Petrina Dobrotă. Nu vreau să fac o listă de nume, dar acolo unde profesorul știe să lucreze cu poezia, rezultatele sunt spectaculoase. Zeci, sute, iar în cazul Alecartului, mii de elevi au avut destinele schimbate prin poezie.”
Cum poate deveni educația relevantă astăzi, într-o lume în care informația este peste tot
„Lumea trece astăzi printr-o schimbare enormă, printr-o revoluție digitală despre care sociologii spun că este chiar mai radicală decât revoluția neolitică, trecerea la agricultură care a schimbat complet umanitatea. O mare parte dintre oameni nu reușesc să se adapteze acestei transformări. De aici vin nivelurile ridicate de anxietate pe care le vedem peste tot și de aici resurgența fanatismelor și a naționalismelor. Sunt, într-un fel, răspunsuri la această inadaptare la o lume care se schimbă rapid și care îi înspăimântă.
Este firesc ca și o parte dintre profesori, la fel ca restul societății, să nu reușească să se adapteze acestei schimbări. Cu oamenii aflați în această situație trebuie construit un dialog.
Abandonarea celor care nu se adaptează sau radicalizarea lor duc aproape întotdeauna la extremisme și la polarizare. Această polarizare are efecte sociale și politice devastatoare, inclusiv asupra educației.
Revenind la profesori, ei au totuși o șansă reală: există cursuri de formare și programe care încearcă exact asta, să îi ajute să învețe din mers cum se schimbă lumea și cum pot folosi tehnologiile în avantajul lor. Unii profesori fac deja acest lucru.
Chiar și această tablă inteligentă, care începe să apară în unele școli și este mai răspândită în universități, poate fi folosită eficient. Dacă nu există tablă inteligentă, se poate folosi un proiector pentru a rula fragmente video, pentru a proiecta imagini, pentru a mixa textul cu imaginea și filmul. Aceste lucruri au efecte mai mari decât își imaginează adesea profesorii. Odată ce descoperă că tehnologia poate fi aliatul lor, recuperează foarte repede.”
Interdicții digitale pentru copii: protecție sau control?
„Este o naivitate să crezi că niște copii nativi digitali, mult mai abili decât noi în folosirea acestor medii și rețele, nu vor găsi soluții să ocolească interdicțiile. Asta nu este soluția reală.
Soluția este inserarea textului în digital. Trebuie să le arătăm că civilizația textuală nu este depășită, că adevărurile fundamentale despre om s-au spus acolo, se spun în continuare acolo și se spun și astăzi. Nu există, de fapt, o opoziție între civilizația digitală și civilizația textuală.
Creierele lor sunt mai degrabă procesoare de imagine decât procesoare de text, așa cum sunt creierele noastre. Provocarea este exact aceasta: să duci textul în niște creiere care procesează în primul rând imagini.
Este un lucru care se poate face și cu rezultate spectaculoase. Am văzut asta cu ochii mei, în România, în foarte multe școli. La început este mai greu, dar rezultatele sunt extrem de răsplătitoare. Ceea ce funcționează este cuplarea lumii în care trăiesc ei cu lumea literaturii pe care vrem să le-o predăm.”
Cum creăm punți de comunicare între generații
„Lumea se schimbă foarte rapid, este o schimbare radicală, există un clivaj, o revoluție tehnologică și o evoluție socială accelerată. Dar asta nu înseamnă că vorbim despre punți de netrecut. Suntem aceleași ființe umane, cu aceleași tipuri de emoții. Iar literatura se ocupă, înainte de toate, de aceste emoții: de educarea și de exprimarea lor.
Prin urmare, nu există rupturi imposibil de traversat între generații. Lucrurile pot fi mai complicate, dar emoțiile umane pot fi folosite în avantajul nostru. Asta ne învață literatura: să folosim emoțiile astfel încât ele să ne catalizeze, să ne ajute să creștem, să fie fertile pentru oamenii care devenim.
Sunt convins că putem face acest lucru și în continuare pentru copiii noștri, atâta vreme cât le cerem lucruri realiste: nu să se îndrăgostească de literatura veche în clasa a IX-a, ci să descopere mai întâi că literatura contemporană există, că vorbește despre ei și că este pentru ei.”
* Recomandări de la scriitorul Radu Vancu, potrivite pentru adolescenții care nu sunt neapărat pasionați de lectură, dar sunt curioși să înceapă de undeva:
Din literatura română:
1. Teodosie cel Mic de Răzvan Rădulescu, pentru cei cărora le place fantasticul;
2. Chiajna din Casa Mușatinilor de Simona Antonescu, pentru cei atrași de romanele istorice;
3. Oricare dintre romanele Ioanei Nicolaie (ex. Tot înainte) sau ale Veronicăi D. Niculescu (ex. Toți copiii librăresei), pentru cei curioși de lumea comunistă.
Din literatura universală:
1. Simfonia itinerantă de Emily St. John Mandel, pentru cei care vor să-și imagineze cum arată lumea după o pandemie care a distrus aproape totul;
2. Jurnalul complet adevărat al unui indian cu jumătate de normă de Sherman Alexie, o carte despre un adolescent care crește într-o lume ostilă și trebuie să învețe cum să supraviețuiască și cum să se adapteze;
3. De veghe în lanul de secară de J.D. Salinger, rămâne una dintre lecturile clasice care pot deschide ochii la această vârstă și pot arăta foarte clar că literatura este despre ei și pentru ei.
* Interviul a fost scurtat și editat pentru acuratețe.
Autoare: Adriana Moscu
Coordonatoare: Florinela Iosip
📝 Opinia ta ne ajută să creștem!
Te invităm să răspunzi la câteva întrebări rapide care ne vor ajuta să înțelegem mai bine ce te interesează. Sondajul durează mai puțin de 2 minute, iar opiniile tale contează enorm pentru noi!