Sandra O’Connor este unul dintre acei psihologi pe care nu îi citești doar pentru concepte, ci pentru felul în care traduce neuroștiința într-un limbaj pe care îl înțelege orice părinte obosit, orice profesor copleșit și orice adolescent care încearcă să-și dea seama ce se întâmplă cu el. A studiat psihologia în SUA, la Wayne State University, și a continuat cu un master în psihologie clinică la Michigan School of Professional Psychology, apoi cu un doctorat în medicină comportamentală și psihologia sănătății la Northcentral University.
Are formări solide, printre altele, în terapie de grup, neuropsihologie, traumă, intervenție în criză, terapie prin joc, terapie analitică, precum și o experiență de lucru care acoperă orfelinate, clinici pediatrice, centre de dezvoltare, neonatologie, oncologie, consiliere de familie și proiecte de parenting.
În România, este psiholog clinician, președinta Asociației Outreach și autoarea unor cărți care au devenit repere pentru mulți părinți: Curajul de a fi un părinte imperfect, Copilul din oglindă și Harta emoțiilor – cel mai nou titlu al său.
Am vorbit cu Sandra O’Connor despre cum se construiesc, unde se fisurează și cum se repară emoțiile noastre și ale copiilor noștri. Despre ce se întâmplă emoțional și cognitiv în fiecare etapă de dezvoltare, de la bebeluș la adolescentul care își caută identitatea.
Câteva dintre ideile cu care să rămâi de la psihologul Sandra O’Connor:
Dezvoltarea emoțională durează până spre 25 de ani. Emoțiile se reorganizează continuu, de la reacții pur biologice în primii ani la autoreglaj mai stabil spre finalul adolescenței, pe măsură ce se maturizează cortexul prefrontal.
În primii ani, copilul se reglează prin adult. Emoțiile sunt în principal corporale și senzoriale, iar copilul nu are încă filtre cognitive; felul în care se reglează părintele devine „scheletul” reglării emoționale a copilului (coreglaj).
Tantrumurile nu sunt răutate, ci lipsă de resurse – și la copil, și la părinte. Adultul se „aprinde” când nu are propriile resurse emoționale; soluția este să se calmeze pe sine, să nu fie tras în haosul copilului și să folosească time-in (conectare), nu time-out (izolare).
Ritualurile simple de conectare construiesc siguranța emoțională. Cititul seara, discuțiile scurte despre zi, activitățile făcute împreună cu adolescenții (plimbări, filme, sport) creează o punte stabilă de comunicare, dacă sunt făcute constant.
Parentingul pozitiv înseamnă blândețe + limite clare, nu permisivitate. Copilul are dreptul să pună întrebări și să conteste, dar în interiorul unor reguli, structuri și limite explicate; familia ar trebui să funcționeze ca o „democrație sănătoasă”, nu ca o dictatură.
Când căutăm ajutor specializat, urmărim intensitatea și persistența emoțiilor. Ne îngrijorează reacțiile prea intense, repetate, izolarea, pierderea interesului pentru activități plăcute, fricile persistente; terapeutul potrivit este transparent, lucrează și cu părintele și nu promite „reparații” rapide.
Într-o lume cu presiune de performanță și roluri de gen în schimbare, copilul are nevoie de siguranță, egalitate și prezență reală. Fetele și băieții au aceleași drepturi și opțiuni; tații contează prin prezență, nu prin autoritate rigidă; părinții (inclusiv cei separați) oferă repere stabile și sprijin, fără control excesiv sau rușinare.
Harta emoțiilor, de la zero la 18 ani. Ce este normal, ce este dificil și ce este îngrijorător?
„Dacă ar fi să comprim parcursul, aș spune că între zero și 18 ani – de fapt, realist între zero și 25 de ani – emoțiile se reorganizează continuu pentru că dezvoltarea creierului nu este completă la 18 ani. Studiile ne arată că structurile esențiale ale cortexului prefrontal, cele responsabile pentru autocontrol și autoreglaj emoțional, se finalizează abia în jurul vârstei de 25 de ani. Până atunci, creierul își construiește încă «scheletul» reglării.
În primii ani, emoțiile sunt în primul rând biologice și corporale. Copilul reacționează intens în corp, pentru că nu are limbaj și nu are filtre cognitive.
La vârsta școlară, emoțiile încep să se organizeze diferit datorită limbajului. Copilul poate formula ce simte, poate înțelege reguli interne, poate respecta limite, chiar dacă încă nu o face constant.
În preadolescență și adolescență, intensitatea emoțiilor crește, pentru că se suprapune lupta dintre autonomie, identitate și nevoia încă prezentă de sprijin. Ei înțeleg regulile mult mai bine decât în copilăria mică, dar reacțiile pot deveni mai puternice și mai imprevizibile.
Pe măsură ce adolescența se apropie de final, începe un proces de stabilizare. Reacțiile nu mai par atât de extreme, iar capacitatea de autoreglaj crește treptat.
În tot acest interval, părinții ar trebuie să urmărească absența reacțiilor (când copilul pare «stins»), reacțiile exagerate și orice schimbare bruscă față de modul în care gestiona anterior situații care îi făceau plăcere. Repetitivitatea acestor schimbări este un semnal important.”
Cum se formează emoțiile în primii ani de viață
„Emoțiile timpurii apar într-un creier care este el însuși în plină construcție. Nu vorbim despre un sistem finalizat în care mai adăugăm câteva piese, ci despre o „cameră” ale cărei pereți abia se ridică.
În primii ani, copilul reacționează puțin la conținutul verbal al mesajului și foarte mult la ton, ritm, intensitate, contact vizual și contact fizic. Baza este una senzorială: din acumularea acestor stimuli se formează treptat o lume afectivă recognoscibilă.
Până la 12-13 ani, reglarea emoțională se face în mare parte prin mecanisme biologice și senzoriale, iar copilul se sprijină aproape integral pe oglindirea emoțională a adultului.
De aceea, în primii ani, felul în care se reglează părintele este modelul pe care îl învață copilul.”
De ce ne pun nervii la încercare tantrumurile copiilor
„Ceea ce ne declanșează furia nu este copilul în sine, ci lipsa noastră de resurse în acel moment. Dacă un copil mă activează foarte tare, înseamnă că nici eu nu am abilitățile emoționale pe care, de fapt, i le cer lui. Practic, reacționez din propriul meu disconfort.
În astfel de momente nu mai funcționăm ca adulți, ci din frustrarea că nu primim răspunsul pe care îl dorim. Copilul trăiește emoția fără filtru și are nevoie de adult pentru a transforma haosul intern într-un mesaj inteligibil.
Dacă ne lăsăm trași în haosul lui (n.r.: al copilului), nu ne mai poate regla nimeni.
Așa apar situațiile în care țipăm, pierdem controlul sau reacționăm disproporționat. Și apoi, când episodul trece, suntem fie epuizați, fie conștienți că am greșit.”
Cum ne calmăm când situația pare că scapă de sub control
„Ceea ce putem face, spre deosebire de copii, este să conștientizăm că emoția intensă prin care trecem este trecătoare și nu ne pune în pericol fizic. Copilul nu are această percepție.
Primul pas este să ne liniștim corpul. Doar după ce stabilim acest reglaj intern putem să intrăm într-o zonă în care copilul să ne poată oglindi și să primească sprijin real. Copilul învață să se regleze emoțional doar în coreglaj cu un adult.
Totul depinde de vârstă. Unui copil de trei ani îi poți propune să-și imagineze un nor și să sufle «ploaia» ca să se liniștească. Un adolescent nu va reacționa la astfel de tehnici, deci abordarea se adaptează.
În emoție intensă nu mai avem acces la cogniție, pentru că instinctul de supraviețuire preia controlul. Intri automat în reacția fight-flight-freeze-fawn (luptă-fugi-îngheață-fă pe plac). În astfel de momente, creierul poate interpreta greșit situația ca pe un pericol real.
Un «truc» simplu este să spui în minte tabla înmulțirii. Continuăm exercițiul până simțim că tensiunea scade, asigurându-ne în același timp că copilul e în siguranță și că își poate exprima emoția.
Strategii ca time-out-ul s-au dovedit nesănătoase. Copilul are nevoie de conectare, nu de izolarea emoției. Avem nevoie de time-in: fie ne retragem noi câteva clipe ca să ne redresăm și revenim, fie rămânem lângă copil, în contact.”
Mici ritualuri de conectare emoțională în familie
„Cele mai eficiente ritualuri de conectare sunt cele simple, repetitive și naturale, care includ contact fizic, prezență reală și dialog. Pentru copiii mici și preșcolari, funcționează cel mai bine momentul de seară: cititul în pat, poveștile spuse pe îndelete și discuțiile scurte despre zi.
E un spațiu în care copilul se simte în siguranță, în care poate povesti ce i-a fost ușor, ce i-a fost greu, ce l-a bucurat și ce l-a neliniștit. Din acest ritual pornește o punte stabilă de comunicare.
Pentru adolescenți, conexiunea se construiește în activități comune în care conversația apare natural, fără presiune: o plimbare, un drum cu mașina, un film, o ieșire la pizza, un sport făcut împreună sau o vacanță scurtă.
Conectarea nu se inventează brusc și nici nu trebuie complicată. Se construiește devreme și se menține prin consecvență: o prezență reală și atentă, în care adultul este cu adevărat acolo.”
De ce unii părinți percep că adolescența vine „mai devreme”
„Organizația Mondială a Sănătății a extins oficial durata adolescenței până la 25 de ani. Asta arată că parametrii dezvoltării nu sunt statici, ci se modifică odată cu schimbările demografice, stilul de viață, alimentația și contextul socio-economic.
Din punct de vedere psihologic, însă, nu s-a modificat radical momentul în care apar transformările emoționale. Ce s-a schimbat este expunerea. Copiii trăiesc mult mai devreme într-o lume încărcată psihosocial: social media, informație intensă, modele adulte.
Avem clasă pregătitoare, cerințe academice mai rapide, un ritm de adaptare mult mai alert decât în generațiile anterioare. Dacă noi comparăm cu copilăria noastră, da – pare că totul se întâmplă mai devreme. Dar comparativ cu lumea reală în care trăiesc ei, copiii se dezvoltă exact în ritmul potrivit pentru mediul lor.Important este și contextul personal: nivelul de expunere, tipul de familie, valorile, anturajul. Un copil cu frați mai mari sau cu acces intens la social media va accelera anumite adaptări.
Deci da, părinții percep adesea că adolescența vine „mai devreme”, dar ceea ce se întâmplă este o combinație între maturizarea biologică normală și presiunea lumii moderne.”
Ce este, de fapt, parentingul pozitiv. Este prea blând?
„Mulți adulți folosesc termenul «respect» cu sensul de obediență: copilul să nu conteste autoritatea, să asculte fără replică, să accepte poziția adultului ca adevăr absolut. Dacă «snowflake» înseamnă un copil care nu se supune automat, atunci eu aș încuraja părinții să crească tocmai astfel de copii.
Extremele nu produc rezultate sănătoase. Nici parentingul bazat pe frică, bici sau supunere oarbă, și nici parentingul fără reguli, fără structură și fără limite clare.
Un copil are nevoie de dreptul de a pune întrebări, de a contesta, de a înțelege că are individualitate, dar în același timp are nevoie să dezvolte un respect sănătos: respect față de demnitatea umană, față de reguli și față de limite.
Parentingul conștient nu este permisivitate. Este o formă de educație în care copilul are dreptul să se exprime, dar într-o structură clară. Atât în parentingul pozitiv, cât și în parentingul conștient, regulile există, limitele există, structura există.
O educație sănătoasă arată, din exterior, ca o trecere de la dictatură la democrație. La început, părintele oferă o structură rigidă; pe măsură ce copilul învață, limitele se flexibilizează.
Așa ajungi la o «democrație sănătoasă» în familie: copilul nu devine nici supus, nici insolent, ci o persoană care își poate asuma decizii, poate negocia, poate contesta și poate respecta în același timp.”
Cum știm când e cu adevărat nevoie să mergem la terapeut cu copilul
„Emoțiile sunt sănătoase la orice vârstă, atât ale copilului cât și ale adultului, atât timp cât nu devin prea intense, prea persistente și nu rămân prea mult în corp.
Ne uităm dacă o emoție se transformă într-o reacție puternică, constantă, sistematică, prea intensă pentru ca copilul să o poată gestiona – adică îi face rău lui, nu doar ne incomodează pe noi.
Un semnal de alarmă apare când comportamentele asociate acestor emoții devin repetitive și copilul nu reușește să revină la echilibru.
Ne îngrijorează: izolarea, izbucnirile foarte frecvente, frica sau teama persistentă, pierderea interesului pentru activități care îi plăceau înainte, dar și reacțiile emoționale intense care apar doar în anumite contexte sau față de anumite persoane. În astfel de situații avem nevoie de cineva specializat.”
Cum alegem terapeutul potrivit pentru copil
„Un terapeut potrivit este, în primul rând, un terapeut transparent. Asta înseamnă că poți înțelege din modul în care comunică ce abordare are, cum lucrează, ce valori îl ghidează. Nu doar promisiuni de tipul «șapte pași ca să…», ci o explicație coerentă, logică, neutră și ancorată în metode standardizate.
Un terapeut bun lucrează riguros și nu tratează relația ca pe un service. Când un părinte duce copilul la terapie, terapeutul ar trebui să spună clar: «Lucrez cu copilul, dar voi lucra și cu tine ca părinte».
Trebuie evitat orice terapeut care promite rezultate rapide. Creierul copilului este în construcție, acea «sufragerie» despre care vorbeam. Nu se poate «repara» în trei ședințe.
Un alt criteriu esențial: să nu simțiți autoritate impusă prin intimidare și să nu fie restricționat contactul familiei cu ceea ce se întâmplă în terapie. Copilul este încurajat să permită terapeutului să discute cu părinții anumite teme.
Părintele trebuie să știe clar metoda, procesul și obiectivele. Pentru un copil, cadrul etic și colaborarea părinte-terapeut sunt fundamentale.”
Când vorbim despre traumă și când vorbim doar despre emoții normale?
„Trauma emoțională funcționează foarte asemănător cu trauma fizică. Diferența esențială este că forma în care eram înainte și forma în care suntem după eveniment nu mai coincid. Poate fi o schimbare temporară, din care ne revenim, sau una ireversibilă.
Traumele pot fi vizibile – moartea unui părinte, o schimbare bruscă de mediu, abuzul – dar pot fi și invizibile: copilul nu vorbește despre ele, ci doar reacționează. De aceea, semnalele de alarmă sunt extrem de importante.
Nu aș trivializa trauma. Fiecare dintre noi va trece prin mai multe contexte traumatice într-o viață. Diferența o face felul în care suntem susținuți și capacitatea noastră de a ne reveni la o formă internă de echilibru.
Cât despre legătura dintre dezordine și instabilitate emoțională: la adolescenți, dezordinea nu indică traumă. Este un mod prin care își revendică spațiul, controlul și individualitatea. Camera dezordonată nu reflectă PTSD, ci faptul că structura internă e încă în construcție.
Problema reală nu este curățenia din cameră, ci modul în care copilul navighează perioadele de stres.”
Lăsăm camera în haos, facem noi curat sau negociem cu adolescentul?
„Depinde foarte mult de relația pe care o aveți cu adolescentul. Sunt adolescenți care își păstrează spațiul ordonat, dar majoritatea au haos în cameră – și este normal. Ideea e să găsiți un sistem care respectă și nevoia lui de intimitate, și valorile familiei.
Există o responsabilizare: o dată pe săptămână adolescentul trebuie să se ocupe de cameră. Dacă nu o face, intru eu, ceea ce afectează intimitatea lui și vine cu o consecință naturală.
Fiecare familie poate avea propriile înțelegeri. Important e să fie exprimate clar: acestea sunt valorile noastre, așa funcționează casa noastră ca mică societate.
Nu înseamnă să lași haosul fără limite și nici să controlezi excesiv. Rolul nostru este să ajutăm la structurare, dar într-o manieră în care adolescentul își asumă și participă.”
Cum evităm burnout-ul și presiunea excesivă, într-o lume concurențială, care cere performanță
„Niciun copil nu este în câștig atunci când părintele devine «personaj negativ» în spațiul public. Este o dublă suferință. Loialitatea față de figura principală de atașament complică infinit situația.
Ca societate, nu știm încă să intervenim cu blândețe. Abuzurile din performanță sportivă sunt evidente, dar se petrec într-un context de loialitate, iubire și dependență emoțională.
Presiunea performanței depășește adesea capacitatea reală a unui copil sau adolescent. Performanța înseamnă depășirea unor limite, iar aceste limite sunt greu de evaluat chiar și pentru specialiști. De aceea, primul criteriu este siguranța fizică și emoțională. Dacă mediul pune accent exclusiv pe rezultat, mulți copii ajung să își piardă sentimentul intern de siguranță.
Trebuie să ne întrebăm: performanță comparată cu ce? Cu cei mai buni din lume sau cu potențialul real al copilului?
Performanța ar trebui să vină din bucurie, pasiune și ritm adaptat copilului. Altfel, copilul nu face pentru sine, ci pentru noi. Un corp suprasolicitat la 14-17 ani nu mai poate duce la 20 ceea ce noi am proiectat asupra lui.
Performanța sănătoasă nu rupe copilul. Îl construiește. Dar acest lucru este posibil doar când ritmul, limitele și siguranța sunt mai importante decât rezultatul.”
Cum explicăm corect feminismul copiilor și adolescenților
„Feminismul este doar un mod de a trăi în relații în care fiecare persoană – fată sau băiat – are același drept la demnitate, respect, spațiu personal și opțiuni în lume.
Copiii înțeleg mult mai repede ideea de egalitate decât toate teoriile din jurul feminismului. Un băiat vede că o fată vorbește. Și atât.
Tot ce trebuie să facem este să păstrăm mesajul de egalitate: orice copil, fată sau băiat, are dreptul să viseze la aceleași meserii, să se joace cu aceleași jucării, să se îmbrace cum vrea, să practice aceleași sporturi, să fie ascultat la fel de mult.
Copiii nu pornesc cu ideea de «fete vs. băieți». Noi le dăm aceste idei, direct sau indirect. Nu există nicio bază reală pentru aceste diferențe, nici biologică, nici dogmatică. Sunt convenții sociale.
Cel mai important este să le permitem copiilor să fie egali și liberi în alegerile lor. Dacă ulterior vin cu întrebări, atunci putem intra în istorie și context: bunici care nu aveau drept de vot, femei care nu puteau deschide un cont bancar, meserii interzise cândva femeilor.”
Ce rol emoțional joacă figura masculină în viața unui copil azi
„Societatea a fost foarte diferită pentru fiecare generație. Bunicii noștri plecau la război, nu la birou. Părinții noștri lucrau în fabrici, iar copiii stăteau la grădiniță toată săptămâna.
Ce se aplică fetelor se aplică și băieților: dați-le voie să existe. Băiatul are voie să plângă, să se joace cu păpuși, să-și ajute fratele mai mic, să stea cu mama în bucătărie, să spele vase, să tundă iarba.
Cum poate un tată sau un bunic să exercite un rol sănătos? Nu prin autoritate rigidă, ci prin prezență. Prin sprijin real, ghidare, mentorat, protecție. Rolul masculin nu este nici superior, nici secundar.
Iar acest rol există chiar și când bărbatul lipsește. Absența conturează și ea ceva în dezvoltarea copilului. Tocmai de aceea e important ca tații să fie implicați, să petreacă timp cu copiii, să participe la viața lor de zi cu zi.
Copiii care cresc cu tați prezenți și autentici învață mai bine limite, siguranță, echilibru și relaționare.”
Cum poate părintele să fie un sprijin real, fără să devină intruziv
„Uneori, întrebările acestea pornesc din nevoia părintelui, nu din nevoia adolescentului. Părintele și-ar dori ca dinamica afectivă din copilărie să rămână la fel, dar direcția naturală a adolescentului este autonomia.
Un adolescent care a avut o comunicare sănătoasă cu părintele nu va rupe complet dialogul. Dacă tăierea este totală, nu adolescența e problema, ci dinamica anterioară. Adolescența doar dezvăluie fisurile vechi.
Este o perioadă cu un dezechilibru natural între două sisteme ale creierului: cel care reglează impulsurile și cel care caută experiențe intense, apartenență la grup și autonomie. «Tribul» nu mai este casa, ci prietenii, grupurile școlare sau sociale.
Cum putem fi un sprijin, fără să invadăm? Rămânând constanți și disponibili. Îi permitem adolescentului să exploreze, dar păstrăm limitele clare ale valorilor casei și ale siguranței.
Important este să nu punem judecată morală inutilă, să nu exercităm control exagerat și să nu transformăm comunicarea într-un interogatoriu. Dacă adolescentul simte că are un spațiu în care poate reveni fără rușine și fără teamă, va reveni.”
Cum stabilim reguli sănătoase pentru un copil cu părinții separați
„Copilul trăiește oricum într-o formă de dualitate, nu doar după divorț. Încă de mic experimentează reguli diferite la grădiniță, la bunici, în vizite, în tabere.
Ce putem face ca părinți este să îi explicăm clar care sunt principiile etice și morale după care alegem noi să trăim. Apoi, îl ajutăm să înțeleagă că în fiecare loc există reguli proprii, pe care le respectăm.
Spunem adesea «din păcate, părinții se despart», dar de multe ori divorțul este, paradoxal, o alegere sănătoasă, pentru că cei doi nu mai funcționau în cuplu. Suntem prima generație care încearcă să învețe conștient acest lucru.”
Relația romantică și relația parentală sunt două lucruri complet diferite
„Faptul că doi adulți nu mai pot funcționa ca parteneri nu înseamnă că nu pot funcționa ca părinți. Iar regulile nu trebuie să fie identice pentru ca un copil să se simtă în siguranță.
Nu mă aștept ca două gospodării, două programe și două stiluri de viață să fie la fel. Dar mă aștept ca valorile de bază – siguranța, respectul, limitele sănătoase – să nu fie complet opuse.
Dacă adulții simt că nu reușesc să construiască o relație parentală coerentă, există terapeuți de familie care îi pot ghida în această tranziție. Divorțul nu trebuie să devină haotic pentru copil.
Iar regulile diferite nu sunt un capăt de lume. Copilul știe deja că oamenii se comportă diferit în funcție de context. Noi îi oferim reperele de bază, iar el poate naviga diferențele dintre cele două case.”
Cum le explicăm profesorilor că blândețea și empatia fac parte din bazele educației
„Copiii învață în școală mai întâi cum să învețe. Înainte să învețe «pentru note» sau «pentru job», ar trebui să înțeleagă de ce au nevoie de școală: ca să înțeleagă lumea în care trăiesc.
Odată ce copilul înțelege sensul școlii, actul de predare empatic înseamnă ca profesorul să-și observe elevii și să își ajusteze ritmul, explicațiile și stilul la nevoile reale ale clasei.
Nu există uniformitate între elevi. Fiecare are propriul ritm și propriile puncte forte. Un profesor empatic înțelege acest lucru și creează un climat în care copilul nu cedează sub presiunea evaluărilor.
Predarea empatică înseamnă să ajustezi ritmul, să recunoști dificultățile, să oferi clarificări, să susții copilul acolo unde este.
Educația este pentru elevi și despre elevi. Nu este despre performanța profesorului, despre cât de bine arată catalogul. Predarea empatică nu este slăbiciune. Este capacitatea de a forma adulți echilibrați, curioși, autonomi și funcționali.”
* Interviul a fost scurtat și editat pentru acuratețe.
Autoare: Adriana Moscu
Coordonatoare: Florinela Iosip
📝 Opinia ta ne ajută să creștem!
Te invităm să răspunzi la câteva întrebări rapide care ne vor ajuta să înțelegem mai bine ce te interesează. Sondajul durează mai puțin de 2 minute, iar opiniile tale contează enorm pentru noi!